Povestea lui Octav, băiatul care şi-a băgat pula

În ciuda deselor melancolii, Octav reuşise să-şi menţină în cei 24 de ani de viaţă o atitudine proactivă.

Începuse să muncească de mic. Nu se ferise niciodată de iniţiative. Crezuse că devenind fotograf va putea îmbina utilul cu plăcutul.

Era angajat la un ziar, fotografiile sale erau cumpărate şi de alte publicaţii, nu se dădea la o parte nici să meargă la nunţi şi botezuri, avea şi un studio foto în paralel, iar în faţă perspectiva tot mai clară de a muri de foame.

Astfel, atitudinea proactivă o păstra pentru el ca sursă de frustrări. Pentru alţii era un tânăr bătrân, obosit şi sictirit.

Într-o zi veni în redacţia în care avea plăcerea să lucreze, constată că nu mai are bani decât pentru o cafea de la dozator, se aşeză la o măsuţă din bufetul instituţiei alături de Dan-Alexandru Radu, îşi aprinse ultima ţigară din pachet şi, odată cu fumul, slobozi şi expresia care îi venea din ce în ce mai des la gură: „Îmi bag pula!”.

Octav începu să-şi înşire necazurile chiar dacă era conştient că a vorbi cu Dan-Alexandru Radu sau a vorbi cu un perete era cam acelaşi lucru. „O să mor până la urmă de foame”, concluzionă. „În ultimă instanţă o să deschid un blog în care să povestesc şi să exemplific cu fotografii procesul de deces prin inaniţie. Cred că ar avea succes şi ar atrage şi reclame. Poate mă îmbogăţesc tocmai murind de foame”, spuse Octav. Dan-Alexandru Radu tăcuse tot acest timp şi, după ce emise aceste vorbe, continuă să tacă. „N-ar avea succes. Doar muritorii de foame sunt receptivi la necazurile altor muritori de foame. Cei care oferă publicitate sunt interesaţi doar de oamenii care îşi permit să cumpere. Dacă vrei ca blogul tău să aibă succes, ar trebui să te adresezi celor cu venituri medii sau mari, corporatiştilor, ca să zic aşa”.

Octav stinse ţigara pe jumătate nefumată şi se târî morocănos până la birou. Trebuia să selecteze fotografiile publicabile pe care le făcuse în ziua aceea, dar îşi băgă pula. Fără să-şi dea seama, Dan-Alexandru Radu îi ucisese cu două – trei vorbe de căcat toată atitudinea proactivă. Se duse acasă, abia dacă îi zise o vorbă prietenei sale, Adriana, („îmi bag pula”) goli ultimele picături dintr-o sticlă de whisky şi dormi ca un lemn până a doua zi la prânz.

Încetă să mai meargă la muncă, îşi băgă pula în cei care îl chemau la nunţi şi botezuri şi neglijă complet studioul foto. Amanetă calculatorul şi îşi cumpără cu banii obţinuţi o rezervă substanţială de whisky.

Trecură câteva luni, timp în care Octav nu mai ieşi din casă decât ca să mai vândă câte ceva şi să-şi cumpere alcool. Îşi petrecea timpul zăcând în pat, bând, fumând şi băgându-şi pula.

Într-o după amiază, Adriana îl trezi din somn şi îi zise: „Văd că de ceea ce-ţi zic eu, nu-ţi mai pasă. Aşa că am chemat nişte prieteni de-ai tăi pe care poate o să-i asculţi”. „Îmi bag pula în ei de prieteni”, zise Octav. De data aceasta, Adriana îi dădu dreptate. Prietenul Tudor pretextase că e de serviciu la ziar şi anunţase că nu poate să vină. Prietena Irina pretextase că are repetiţii pentru o piesă de teatru şi îl lăsă baltă. Prietenul Ovidiu o asigurase că vine, dar văzuse o femeie pe drum şi se luase după ea, uitând de Octav. Prietena Lex pretextase că are destule eşecuri în viaţa ei ca să se mai ocupe şi de ale altora. Prietenul Ninja avea curs de karate şi nu putea să lipsească, aşa că îşi amână vizita. Doar Dan-Alexandru Radu ascultase tăcut rugăminţile ei şi, în cele din urmă, apăruse.

„Iată prietenii tăi”, zise Adriana, arătându-l pe Dan-Alexandru Radu stând ţeapăn în cadrul uşii. „Vă las să discutaţi ca între bărbaţi”, mai spuse, după care părăsi garsoniera şi se opri în primul bar. Alcoolul o făcu să vadă situaţia cât se poate de clar şi lucid. Dan-Alexandru Radu nu va reuşi să facă nimic, iar Octav se va adânci în atitudinea lui distructiv-penetrantă. În aceeaşi seară părăsi ţara şi se înrolă în forţele armate israeliene.

Înapoi în garsonieră, Dan-Alexandru Radu fumase deja cinci ţigări în tăcere lângă Octav şi continua să tacă. La un moment dat se ridică, se duse la bucărărie, îşi prăji nişte cârnaţi, îi mâncă singur, îşi făcu doar lui o cafea, o bău în faţa lui Octav fumând încă cinci ţigări, deschise un sertar, luă ultimii bani pe care îi mai găsi acolo şi plecă fără să zică un cuvânt.

După alte câteva luni, în garsoniera lui Octav nu mai rămăseseră decât un televizor şi un frigider. Patul i-l dăduse de mult unui vecin la schimb pe băutură. Dormea pe parchet învelindu-se cu ziare, supravieţuia bând whisky şi ronţăind cuburi de gheaţă şi mai urla din când în când: „Îmi bag pula!”.

Când se plictisea se uita la televizor. Multă vreme urmări Animal Planet, dar i se acri tot văzând cât de mult se chinuiesc animalele pentru a supravieţui.

„Îmi bag pula!”.

Apoi trecu la Discovery şi National Geographic, dar i se acri curând şi de ele. Toate documentarele despre civilizaţiile, aventurile şi realizările oamenilor din alte ţări îl scoteau din sărite. Îl măcina gândul că dacă s-ar fi născut în altă parte, atitudinea lui proactivă ar fi dat roade. Dar nu avusese norocul ăsta.

„Îmi bag pula!”.

Începu, în cele din urmă, să lase doar la posturile de ştiri, ştiri pe care le asculta râzând isteric. Toate veştile proaste îi dădeau satisfacţie. Se enerva doar când auzea pomenindu-se de români şi România, cetăţeni şi stat pe care el le vedea drept cauze ale ratării lui. Anumite fraze, rostite mai ales de un anumit om, îi răsunau frustrant în creier.

„Dorinţa români’lor…”, „Alegerea români’lor…”, „Voinţa români’lor…”, „Românii…”, „Nu voi lăsa România pe mâna grupuri’lor…”

Şi el îl votase, ce-i drept din lipsă de opţiuni şi cu scârbă.

„Îmi bag pula!!!”

……..

În mod bizar, deşi nu mai trecuse pe la muncă de aproape un an, Octav continua să fie angajat al ziarului la care lucrase cu atâta entuziasm. Oamenii din redacţie trăiau cu impresia că el este permanent pe teren, iar faptul că pozele din ziar nu erau semnate cu numele lui, ci doar „Mediafax” sau „Reuters” nu nedumerea pe nimeni, încadrându-se într-un status quo de căcat.

Într-o zi, soneria telefonului mobil se împleti în creierul ameţit al lui Octav cu sinistra melodie „România, români’lor, România, români’lor, România, români’lor”, care deja îl obseda. Se uită la telefon şi constată că are 1.111 apeluri ratate. De data asta răspunse. „Octav, diseară dă Băsescu vorbe la Cotroceni”… Creierul său urlă: „Îmi bag pula!”. Gura sa, însă, rosti: „Voi fi acolo”.

………..

Ajunse la Cotroceni purtat mai mult de ură, decât de muşchii săi atrofiaţi. Prietena Lex se făcu că nu îl vede. Prietenul Ovidiu îl remarcă, în primă instanţă, dar uită repede de el în momentul în care văzu o femeie. Doar prietenul Ninja, un fotograf belicos, îl remarcă după atâta vreme şi îl strigă pe nume. Ninja nu apucă însă să ajungă prea departe.

În momentul în care trecu prin detectorul de metale, maşinăria începu să ţiuie. Bodyguarzii îl luară la percheziţionat şi descoperiră, pe lângă şase shurikene, un stilet, un iatagan şi un nunchuk.

Cât timp Ninja le explică bodyguarzilor că vine de la sala de karate şi a uitat să-şi scoată armele albe din rucsac, Octav se strecură prin mulţime şi ajunse la uşa salonului prezidenţial. Bodyguarzii de acolo nu îl văzură, fiind atenţi la agitaţia creată de Ninja.

Crăpă uşa şi îl zări pe preşedinte singur, repetându-şi discursul la pupitru. Scoase teleobiectivul de 400 de milimetri şi îl lovi năpraznic în gură. Preşedintele îşi scuipă incisivii şi întrebă lăcrimând. „De ce ai făcut asta?”. „Ca să nu mă muşti când o să-mi bag pula!”, răspunse Octav. Ţipătul de groază al preşedintelui se transformă brusc într-un geamăt înecat.

Un sfert de oră mai târziu, când ziariştii pătrunseră în salon, îl găsiră pe preşedinte pus capră peste pupitru şi pe Octav deasupra, râzând isteric. Prietenul Ovidiu îşi luă în sfârşit ochii de la femeia pe care o urmărise toată seara şi exclamă: „Ce tare, unu’ i-o dă la caca lui Băse!”

Luminile bliţurilor umplură salonul prezidenţial o dată cu strigătul lui Octav: „Îmi bag pula!”…

…….

Dan-Alexandru Radu nu fusese în acea seară la Cotroceni, dar fu trimis să acopere procesul în care Octav fu condamnat la închisoare pe viaţă pentru ultraj, vătămare corporală, viol şi subminarea puterii în stat. Tăcu tot timpul şi, după ce contrar tuturor obiceiurilor sale profesionale îi puse lui Octav următoarea întrebare, continuă să tacă.

„De ce aţi ales tocmai forma aceasta de protest, domnule Ganea?”.

„Aveam două opţiuni. Să fac o gaură în pământ şi să-mi bag pula în România, sau să-mi bag pula în reprezentantul români’lor”, răspunse Octav.

„Numai că mie, când trag, îmi place să am un element uman în cadru”…

Povestea Dianei Popescu, femeia fatală pentru Ştefan Hruşcă

Focul ardea roşu în sobă, în fatala dimineaţă a zilei de 19 decembrie, 2009. Ştefan Hruşcă se trezi scăldat într-o sudoare rece mirosind a moarte. Scoase capul transpirat pe geam. Vântul şuiera a pustiu printre brazi. Stelele păliseră însingurate, iar soarele, întunecat şi rece, abia dacă arunca o licărire slabă şi sinistră asupra lumii. O haită de câini maidanezi începu să urle sub geamul lui Hruşcă. Nu apucă să închidă fereastra, că, un jet de găinaţ al unui guguştiuc cu ochii sticloşi se abătu asupra lui. Hruşcă se retrase grabnic în cameră, deschise cutia chitarei, scoase o pungă de-acolo, vărsă o lacrimă de dor şi întinse o liniuţă de cocaină pe care o aspiră dintr-un foc.

…….

În dimineaţa aceleiaşi zile, Diana Popescu se trezi prost dispusă, îşi bău cafeaua fără nici un chef şi îşi băgă pula în vecinul de sus care asculta colinde cu sonorul dat la maxim. Se târî până la cotidianul la care avea plăcerea să lucreze de atâta timp, îl sictiri pe colegul Gheorghiţă, venit la ea în birou cu nişte glume răsuflate şi blestemă crunt secretarul de redacţie care o chemă la şedinţa de sumar. „Diana, genial materialul tău despre concertul lui Ştefan Bănică. Dar în seara asta e ceva şi mai tare. Cântă Hruşcă”… „Cânta-i-ar bocitoarele la năsălie”, comentă Diana. Nu avea nimic nici împotriva colindelor, nici împotriva muzicii folk. Întâmplător, însă, în ziua aceea avea ceva împotriva întregii lumi.

Îşi petrecu următoarea jumătate de oră împulându-l pe colegul Gheorghiţă pe care îl suspecta că sugerase ideea ca ea să meargă la Hruşcă. Renunţă să mai asculte explicaţiile smiorcăite ale acestuia şi ieşi furtunoasă din biroul mişelului. Se izbi de Dan-Alexandru Radu care aluneca tăcut pe coridor şi, după ce-i vărsă cafeaua pe bluză, continuă să tacă ca un bou.

…….

Era deja după-amiază. Soarele rămânea ascuns printre norii negri care păreau să urmărească Jeep-ul lui Hruşcă. Ajunse la Sala Palatului şi incepu probele de sunet. Un reflector căzu la doi paşi de el, împroşcându-l cu cioburi şi scântei. Fugi speriat la cabină şi mai trase o liniuţă ca să-şi revină. Îşi privi chipul congestionat în oglindă şi i se păru că vede în penumbră apariţia fulgerătoare a unei femei îmbrăcate într-o mantie neagră, cu ochii verzi şi părul roşu. Trase un ţipăt de jale, panică şi dor…

……

Cam în acelaşi timp, Diana Popescu reuşise să scoată pata de cafea de pe bluză. Îşi ridică ochii verzi şi se privi îndelung în oglinda pătată a budei redacţiei. În lumina ceţoasă care venea pe geam, părul ei roşu căpătase o sclipire bizară. Rememoră furioasă toţi anii de carieră. Tolerase până acum toate mofturile artiştilor de care se ocupase, privise cu blândeţe toate fiţele de doi bani ale tuturor cântăreţilor mici şi mari, tratase fiecare subiect cu o bunăvoinţă superioară. Simţea, însă, că aceea este ziua în care toată acestă atitudine a ei ar putea să se schimbe. Se uită la ceas. Mai erau trei ore până la concertul lui Hruşcă. Se întoarse în birou, îşi lua haina şi se îndreptă spre lift. „Unde te duci, Popeasco?”, o întrebă Gheorghiţă. „În pulă cu satelitu’, fraiere”!

……..

Aplauzele răsunau în ecouri tenebroase în Sala Palatului, în momentul în care Hruşcă ieşise pe scenă. „Leru-i ler, leru-i ler”, scanda mulţimea, însă Hruşcă păstra ce e mai bun pentru final. Începu cu nişte colinde de încălzire. La un moment dat o coardă plesni şi îi transformă degetul arătător într-o rană vie, umplând totodată cutia chitării de sânge. Începu să folosească mijlociul. Colindele sunau parcă mai rebel. Gândul că are o sală întreagă la degetul mijlociu îl umplu de orgoliu pe Hruşcă.

În acel moment, prin mulţimea de oameni buni o zări de Diana Popescu. Aceasta trecuse pe-acasă să se schimbe, doar pentru a constata că nu mai are în şifonier decât haine negre. „Nu-i nimic, o să mă duc la concert în calitate de rockeriţă”, îşi spuse. Înainte de a ieşi din casă, renunţă să-şi mai pună bocancii comozi şi optă pentru o pereche de pantofi cu tocuri cui de 12 centimetri. „Dacă este vorba de o schimbare de atitudine, să fie până la capăt”. Când ajunse la Sala Palatului, nu se putu stăpâni să nu încreţească o nară a scârbă. „Atâţia oameni buni fredonând colinde… Ce oroare”! O femeie îi băgă un cot în coaste. Diana îi dădu un cot înapoi în coloană. Un copil o călcă pe picior. Îl plesni peste ochi atât de tare, încât acesta nu mai avu nici măcar curajul de a suspina. Un grup de adolescenţi hipioţi încercă să o agaţe. Diana doar se uită la ei şi aceştia începură să lăcrimeze de ruşine şi spaimă.

Atunci îşi ridică privirea şi pe scenă. Zări un Ştefan Hruşcă înmărmurit care nu-şi mai putea lua ochii de la ea.

Între timp, mulţimea din sală simţea că se apropie cântecul lerului şi aplauda frenetic. Hruşcă se smulse din vraja Dianei şi dădu drumul la şlagăr. Cântă cu mai multă pasiune, dor, ardoare si alean decât o făcuse vreodată. Îi ieşi perfect. La final, întreaga mulţime din sală plângea în cascade. Hruşcă se îmbătă de ovaţii. Văzu în faţa lui o mare de mâini întinse care îl atrăgea. Se aruncă. Tinerii din sală exultară. „Priviţi, Hruşcă face crowd surfing!” Apoi un vaiet cumplit se abătu peste toţi şi toate.

În drumul lui peste palmele admiratorilor, Hruşcă se dezechilibrase şi se prăbuşise la picioarele Dianei Popescu. Ochii celor doi se întâlniră pentru ultima dată.

„Mai du-te, bre, în pula mea”, spuse Diana şi tocul ei cui de 12 centimetri se înfipse drept în jugulara artistului.

…….

Nimeni din sală nu îndrăznise să povestească ce văzuse. A doua zi, Diana scrise despre moartea tragică a lui Hruşcă, călcat în picioare de propriii fani. Veni in plus şi cu un interviu de o pagină întreagă cu Vasile Şeicaru, care povesti despre lupta tragica a lui Hruşcă cu drogurile fabricate in propriul ler…

Povestea Oanei Maria, fata care boteza cu benzină şi foc

Vântul bătea slab până la moderat în diminaţa în care, mahmură şi îngheţată bocnă, Oana Maria se trezi întinsă pe treptele Patriarhiei, luată la şuturi şi blestemată de credincioşii din zonă.

Avea rimelul întins pe toată faţa, de la lacrimi, iar acum, când se întocea abia mergând spre casă, rememora sughiţând evenimentele serii. Totul pornise de la expoziţia foto a lui Cristian Radu.

Ajunsese acolo suficient de târziu pentru a se face remarcată. Erau prezenţi mai toţi cunoscuţii, plus Dan-Alexandru Radu pe care îl găsi tăcând şi care continuase să tacă toată seara. Singurele vorbe pe care le scosese îi fuseseră adresate ei, acelea constând în „da”, „nu” şi „aha”. În acel moment începu să se strice seara.

Izbită de tăcerea lui Dan-Alexandru Radu, prietena ei cea mai bună, Karin, nu făcu altceva decât să se plângă că Oana Maria pune monopol pe monosilabicul Dan-Alexandru. Daniela Tunăreanu schimbase şi ea câteva cuvinte cu acesta, însă tot o privea pe Oana Maria drept o uzurpatoare de oameni. La un moment dat, Dan-Alexandru Radu mormăi ceva în sensul că se duce la baie şi dispăru.

Plecase pe jos spre casă împreună cu Daniela şi Karin, însă nici aerul rece, nici plimbarea nu le calma pe cele două, care continuau să o considere o acaparatoare. Pentru a evita o ceartă între patru pereţi, Oana Maria le zise că vrea să se mai plimbe şi le lăsă să meargă singure acasă.

Începu să străbată străzile pustii ale oraşului fumând ţigară după ţigară.

Apoi seara se strică de tot. Auzi scrâşnetul unor roţi de maşină şi, când se întoarse, fu orbită de lumina serafică a farurilor unui Jeep Cherokee cu numărul de înmatriculare B 69 BOR. Geamul din spate coborî şi un cap bărbos îi adresă următoarele cuvinte: „Unde mergi tu la ceas de seară, păpuşe? Nu ţi-e frică aşa, de una singură? E plin oraşul de golani!”. Oana Maria îşi pregăti câteva înjurături anticlimactice, însă, când studie ceva mai bine profilul bărbos care îi rânjea părinteşte, nu putu decât să murmure tulburată: „Dar dumneavoastră nu sunteţi Înalt Prea Sf… Prea Ferici”… „Spune-mi Dănuţ”, glăsui capul bărbos trăgând-o pe Oana Maria în maşină.

Din acel moment, seara deveni tulbure. Patriarhul avea din întâmplare nişte vin sfiinţit în maşină din care se împărtăşi din plin cu Oana Maria pentru a combate frigul. La un moment dat se trezi cu patrafirul peste cap şi cu patriarhul cerându-i să-i spună ce are pe suflet. Îşi vărsă obida, în timp ce Preafericitul îi afurisi pe Dan-Alexandru Radu, Karin şi Daniela şi începu să o mângâie, atât cu vorba, cât şi cu fapta.

Oana Maria nu-şi mai amintea exact dacă atunci Prea Sfântul începuse să spună glume porcoase ca apoi să o pipăie ca un porc sau viceversa. Îşi amintea, însă, că Dănuţ o dusese în altarul Patriarhiei de unde scosese altă damigeană de vin duhovnicesc.

Când ajunse acasă îşi aminti şi de ultima şi cea mai urâtă parte a serii – Preafericitul aruncându-se asupra ei şi ameninţând-o cu o cădelniţă să nu se mai zbată atât. „Dumnezeu fie cu tine”, îi mai spuse colegei de apartament Karin, când îi deschise uşa, după care îşi puse plapuma în cap şi dormi 72 de ore.

……….

Se trezi duminică în zori şi merse la biserică. Repetă acest ritual timp de câteva luni, complet neinteresată de orice altceva. Drama lui Karin cu guguştiucii care transformaseră apartamentul într-o colivie plină de găinaţ o lăsă rece.

Începu să doarmă mai mult pe la noii ei prieteni, tineri bărboşi alături de care interpreta pasaje apocaliptice din Biblie şi deplângea direcţia greşită pe care o luase generaţia ei. Fu arestată la un moment dat pentru că atacase cu pietre o paradă gay, însă justiţia fu blândă cu ea.

La un an după seara în care se trezise pe treptele Patriarhiei, Oana Maria, acum purtând în permanenţă un batic negru peste părul ei roşu, deveni preşedintele Ligii Tinerilor Creştini. Confirmarea o primi de la însuşi Dănuţ, al cărui profil bărbos începu să tremure când o văzu întinzându-i actul la semnat. Oana Maria nu fu tulburată, însă, de reacţia şovăitoare a Preafericitului. „Tot ceea ce mai visez în scurta mea trecere pe acest pământ, Sfinte, este să am parte de încă o noapte de fericire, în altarul Patriarhiei”, îi şopti. „Dar numai când voi fi cu adevărat vrednică de asta”, mai spuse Oana Maria, îndepărtând mâna şerpească a Înalt Prea Sfinţitului.

Zâmbetul de îngeraş al Oanei Maria desfăcu baierele multor pungi ale oamenilor de afaceri pioşi din ţară şi străinătate. Deveni un pelerin cu o misiune sfântă – renovarea Patriarhiei.

Merse la Muntele Athos şi smulse donaţii de la călugări obişnuiţi să li se doneze. Merse la Ierusalim şi obţinu o sponsorizare însumând câte 5% din preţul fiecărui obiect de cult vândut pelerinilor. Nu rată nici o ocazie de pelerinaj religios în ţară şi obţinu cu fervoarea de care dădu dovadă mai multe donaţii din partea credincioşilor decât însăşi Biserica.

Deseori mergea în vizită şi la Preafericit care o fugărea întărâtat în jurul mesei şi îi cădea în genunchi când nu-l mai ţineau puterile. „Numai când voi fi vrednică, Sfinte”, îi tot repeta Oana Maria. Patriarhul se vedea nevoit să semneze frustrat orice document i se punea în faţă.

Astfel, Oana Maria obţinu din partea Nefericitului acordul ca icoanele din Patriarhie să fie restaurate de Cristian Radu, un artist care, de când fotografiase nudul Cătălinei, una dintre fostele prietene ale Oanei Maria, era cuprins de remuşcări şi căuta să-şi ispăşească păcatul prin picturi religioase. De asemenea, Oana Maria obţinu contracte avantajoase privind refacerea instalaţiei electrice din Patriarhie şi aranjă un import de apă sfiinţită direct din râul Iordan, pentru slujba de inaugurare. Însă Preafericitul cunoscu adevărata bucurie abia când Patriarhul de la Constantinopol îi îngădui Oanei Maria să aducă pentru inaugurare şi unul dintre cele şapte capete ale Sfântului Ioan Botezătorul…

Între timp, Oana Maria îşi dezvoltă o adevărată pasiune şi pentru chimie. Multă vreme, Karin fu nevoită să testeze pe propria piele diverse parfumuri pe care Oana Maria le concepea în apartamentul devenit laborator, alegându-se cu nenumărate arsuri.

Cu două nopţi înainte de inaugurarea clădirii restaurate a Patriarhiei, Oana Maria îl invită pe Dan-Alexandru Radu la ea şi Karin acasă şi băură împreună o sticlă de vin în semn de împăcare. Dan-Alexandru Radu, care tăcu toată seara, desfăcu sticla şi turnă în pahare. Sticla şi paharul acestuia fură luate de Oana Maria, care le puse grijuliu într-o pungă.

………..

125.000 de credincioşi se adunaseră încă din zori în curtea Patriarhiei. Le deschise uşile chiar Dănuţ, care cunoscuse o noapte de preafericire în altar, chiar peste racla conţinând unul dintre cele şapte capete ale Sfâtului Ioan Botezătorul. Oana Maria îi şoptise înainte de răsărit că aceea este ziua lui de glorie, ea urmând să o petreacă acasă, în post şi rugăciune.

Slujba începu cu mare fast. Toţi cei 125.000 de credincioşi încăpură în Patriarhia care fusese exstinsă. Însuşi Înalt Prea Sfinţitul împroşcă mulţimea cu aghiasma din Râul Iordan. Cei atinşi de apa sfântă simţiră că mirosea a busuioc şi doar câţiva, cărora le căzură picături din ea pe buze, îşi dădură seama că are gust de benzină.

Înainte de a scoate capul Sfântului Ioan Botezătorul, Dănuţ atrase atenţia adunării că urmează să fie dezvelite noile picturi. Nu le văzuse nici el până atunci. Doisprezece diaconi smulseră pânzele pe pereţi, lăsând întraga turmă de credincioşi cu gurile căscate. Frescele erau dominate de imagini ale Fecioarei Maria, având un păr complet roşu, nudă în fiecare ipostază şi arătându-le degetul mijlociu.

Cât ai zice „blasfemie”, candelabrele din aur masiv începură să fileze şi, o ploaie de scântei căzu asupra credincioşilor.

Începură să ardă ca şobolanii. Baticele de nailon ale femeilor se aprindeau ca iasca, credincioasele transformându-se în lumânări vii. Cojoacele bărbaţilor, îmbibate de aghiasma cu cifră octanică ridicată explodau în vâlvătăi. Dănuţ, îngenunchiat în faţa unei picturi, muri sufocat de fum, în erecţie…

Până să intervină pompierii, cei 125.000 de credincioşi, soborul de preoţi şi picturile noii Patriarhii se transformaseră în scrum. Rămăsese intact doar alatarul, protejat de stratul din aur masiv.

Înăuntru fură găsite o sticlă şi un pahar de vin, pline de amprentele lui Dan-Alexandru Radu, care tăcu tot timpul procesului şi continuă să tacă tot restul vieţii pe care şi-l petrecu în puşcărie.

Reîntoarsă în apartamentul ei, Oana Maria îşi aprinse satisfăcută o ţigară şi bău cu sete, alături de Karin, o butie întreagă de vin duhovnicesc din tărtăcuţa Stântului Ioan.

Povestea lui Gheorghiţă, un băiat care se săturase să se remarce prin intelect

Totul era aşezat în viaţa lui Gheorghiţă, lucru care nu îl împiedica, însă, să debordeze de paranoia.

Se trezea în fiecare dimineaţă cu gândul că aceea va fi ziua în care prietena lui îşi va da seama că Gheorghiţă nu e de nasul ei.

De la o vreme alerga câte patru kilometri pe zi, deşi el se lăuda că sunt şapte, convins că este considerat un ridicol ce pietonii pe care îi depăşea.

Pleca apoi la muncă în Toyota lui portocalie cu gândul că este o povară pentru trafic, motiv pentru care ura fiecare şofer care îi ieşea în cale, deşi le acorda prioritate şi le înlesnea orice manevră ilegală ar fi vrut să facă în detrimentul lui.

Ajungea la muncă, verifica traficul de pe blogul personal şi suferea ca un câine pentru că nu este apreciat pe cât ar merita.

El îşi iubea ideile. Ar fi vrut ca prin exprimarea lor să câştige respectul bărbaţilor din viaţa lui. Mai râvnea pe ascuns şi la admiraţia femeilor, care, copleşite de revelaţiile intelectuale avute datorită lui, să îl recompenseze prin favoruri sexuale.

Deseori se ridica de la biroul lui şi începea un lung periplu prin birourile altora, pentru a fi văzut şi admirat. Reacţiile pe care le stârnea, însă, îl enervau în ultimul hal. Bărbaţii îl luau la mişto, femeile îl priveau doar cu simpatie prietenească, iar ideile pe care le împărtăşea erau primite în cel mai absent mod posibil.

Într-o zi intră în biroul lui Dan-Alexandru Radu, care conţinea un cântar şi se urcă pe el. Cântarul se încăpăţâna să arate mai puţin de 60 de kile. Dan-Alexandru Radu tăcuse toată ziua şi, după ce emise aceste vorbe, continuă să tacă. „Nu înţeleg, Gheorghiţă, cum poţi să fii atât de slab, dar să ai în continuare o burtă atât de mare”.

Ca de obicei, Gheorghiţă protestă comic, argumentând că bluza, nu el are burtă. Pe măsură ce orele trecură, însă, remarca de căcat a lui Dan-Alexandru Radu nu îi mai ieşi din cap. Îşi petrecu ziua posomorât, uitându-se la pornache. „De ce cred unii că pot să zică chiar aşa orice le trece prin cap, când vine vorba de mine şi tac când vine vorba de alţii?”, se întreba Gheorghiţă. Apoi avu o revelaţie.

Iată desfăşurându-se în faţa lui un actor porno, blindat de muşchi, care în ciuda prostiei evidente care i se citea pe faţă avea parte de orice favor sexual ar fi dorit. Ajuns acasă în acea seară refuză să mai stea pe messenger cu prietenii (nu mai avea chef de nimeni) şi se trânti în pat, în faţa televizorului. Avu o nouă revelaţie.

Iată-l pe Don „The Dragon” Wilson caftind în stânga şi în dreapta, beneficiind de respectul tuturor bărbaţilor din filmul de căcat la care se uita şi asigurându-şi, în final şi favorurile sexuale ale femeii din rolul principal…

A doua zi, după ce alergă 10 kilometri, se înscrise la o şcoală de karate. Goni cu Toyota lui portocalie spre muncă, tăind calea tuturor fraierilor. Se pizdui cu un posesor de jeep şi sări la bătaie. Ajuns la muncă renunţă să-şi mai facă vizitele prin birouri şi îşi petrecu toată ziua uitându-se la pornache.

Trecură câteva luni. La sala de karate, Gheorghiţă fusese nevoit să se bată cu copii de 12 ani, pentru a se încadra în aceeaşi categorie de greutate. Sparse, oricum, 7 nasuri şi trei pomeţi fără milă. Ba bătu şi o fată după ce o puse la pământ trăgând-o nesportiv de păr.

Acum alerga câte 15 kilometri pe zi, fără să gâfâie sau să transpire. Mergea şi la sală, iar muşchii lui, cândva iluzorii, erau perfect definiţi chiar şi în spatele bluzelor lui cu burtă. La muncă nici nu mai răspundea la salutul colegilor. În schimb, insista atât de mult pe lângă colege să iasă seara la băute, încât nu mai putea fi refuzat.

Iată-l pe Gheorgiţă dansând în discoteci cu studente venite în practică la ziarul la care lucra, punându-le mâna pe fund şi înjurându-se cu toţi scandalagii din cluburi până să fie dat afară de bodyguarzi.

Într-o seară, ceea ce se temea în fiecare zi că avea să se întâmple, se întâmplă. Prietena îl întrebă dacă o înşeală. Primul instinct al lui Gheorgiţă fu să nege. În fond, în ciuda eforturilor sale, nimeni nu îi cedase încă. Cele mai multe colege îl plesniseră, altele îi spuseseră, amabile, că nu e cazul să strice prietenia aventurându-se pe un teritoriu imprevizibil. Se răzgândi, însă. Îi croi prietenei o palmă la fund şi o trimise să-i aducă o bere. Apoi îşi petrecu toată noaptea plângând şi cerându-i scuze.

Îşi dădu seama că exagerase, că o luase pe un drum greşit. Că nu avea parte nici de respectul bărbaţilor şi nici de admiraţia femeilor, care de-acum începuseră să-l evite.

În diminaţa aceea renunţă la alergat, la sală şi la karate şi îi pregăti prietenei micul dejun. Conduse calm Toyota lui portocalie până la muncă, făcându-le loc şoferilor mai grăbiţi şi meditând vesel la ideile pe care urma să le posteze pe blogul pe care îl neglijase atâtea luni. Ajuns la muncă vizită fiecare birou în parte, glumi cu lumea, stârni chiar şi câteva râsete şi se împăcă definitiv cu sine însuşi.

Intră şi în biroul lui Dan-Alexandru Radu, se urcă pe cântar şi constată că are 67 de kilograme. „Uite, băi, câţi muşchi am pus pe mine!”, exclamă Gheorghiţă. Evident, sconta un efect comic, dar se bucura anticipat şi la gândul că faptul era evident şi nimeni nu ar fi putut să-l conteste.

Dan-Alexandru Radu, care tăcuse toată ziua şi, după ce emise următoarele cuvinte, continuă să tacă pe veci, zise. „Nu e de la muşchi, Gheorghiţă, e de la burtă”.

Ceea ce urmă, Gheorghiţă nu îşi putu aminti cu acurateţe nici măcar până la finalizarea procesului de ultraj şi vătămare corporală gravă. Rememoră vag, în momentul în care intră în celula de închisoare că iniţial îl stânsese de gât pe Dan-Alexandru Radu şi abia apoi îi rupsese tastatura în cap. Era sigur de faptul că îl ţintuise de un perete în momentul în care îi dăduse pumnii care îi rupseseră splina, dar nu mai ştia exact dacă fractura de maxilar fusese cauzată de picioarele pe care i le dăduse în faţă în momentul în care acesta căzuse la pământ, sau fusese provocată de lovitura perversă cu cotul pe care ştia sigur că i-o aplicase. Ştia cu certitudine că cea care chemase poliţia şi depusese plângerea în locul lui Dan-Alexandru Radu (care îşi recăpătă cunoştinţa abia după patru luni) fusese colega Maria Toader. Şi că la proces, toţi colegii lui susţinuseră că Gheorghiţă a dat mereu dovadă de un comportament violent şi antisocial.

Se obişnui repede cu viaţa din puşcărie. Desigur, iniţial, toţi golanii din închisoare făcuseră mişto de el, ca de fiecare nou venit. Îi pusese însă la respect cu tehnicile lui de kung-fu. Îi arătau respect şi atunci când, nestingherit de gardieni, vizita fiecare celulă a puşcăriei în parte şi împărtăşea din ideile lui colegilor. Aceştia le primeau cu laude, fiindu-le frică să îl contrazică.

Tot ce îl împiedica pe Gheorghiţă să fie fericit era lipsa vizitelor conjugale. Prietena îl părăsise şi, plină de remuşcările pe care ar fi trebuit să le aibă Gheorghiţă, îşi dedica acum tot timpul lecţiilor inutile de vorbire cu Dan-Alexandru Radu, care, de la comoţia cerebrală cauzată în timpul bătăii, uitase aproape totul.

Într-o dimineaţă, Gheorghiţă fu chemat în biroul directoarei închisorii. Canapelele de piele din interior, muzica difuză de saxofon pe care directoarea o pusese în momentul acela şi chiar directoarea, care nu arăta deloc rău, îl făcură pe Gheorghiţă să se întrebe dacă ceea ce vede, aude, simte e real sau e un vis datorat sutelor de ore de vizionat pornache.

„Te-am tot urmărit, Gheorghiţă, de când ai venit la noi. Eu cunosc oamenii. Sunt convinsă că în spatele zeghelor pe care te încăpăţânezi să le ţii încă pe tine se ascunde un bărbat adevărat”… Gheorghiţă îşi smulse triumfător zeghele. Tot ceea ce visase devenise acum realitate. Rămase însă cu gura căscată când şi directoarea închisorii făcu acelaşi lucru.

Pe şoldurile acesteia era fixat un harnaşament de piele cu ţinte, dotat în faţă cu un imens falus din cristal Swarovski.

Toate orele pe care le petrecuse alergând nu-l mai putură ajuta acum pe Gheorghiţă să scape…

Povestea Cătălinei, o fată care nu mai suporta să fie atât de dulce

Purta o rochie maro, cumpărată de la un colţ de stradă din Paris. Toate fetele îi admirau croiala, toţi băieţii remarcau sânii care se zbăteau eliberaţi de sutien pe dedesupt, toată lumea avea senzaţia că arată ca o turtă dulce. În picioare avea nişte pantofi gen Dorothy în Ţara lui Oz datorită cărora emana mai multă drăgălăşenie ca Toto. Pe cap avea o pălărioară şic, pe care toată lumea i-o admira, fie în mod natural, fie obligată de întrebarea ei: „cum îmi stă, şic, nu-i aşa?”.

Era vedeta expoziţiei foto unde servea drept gazdă şi chip de pe afiş şi savura din plin senzaţia dulce-răcoroasă de a fi privită ca o pin-up girl.

Când toată lumea trecuse de la portretele expoziţiei foto la mesele încarcate cu alcool, ea se aşeză într-un colţ, se făcu auzită cu vocea ei de clopoţel şi fu înconjurată de oamenii care o întâmpinară cu un oftat de duioşie.

„Bună searrra, vă mulţumesc că aţi venit în numărrr atât de marrre. Eu sunt Cătălina, fata de pe afiş…”

Cătălina chicoti, sala chicoti alături de ea. Nimeni nu luă în seamă discursul corect sută la sută din punct de vedere PR-istic, toată lumea o privi încântată, imaginându-şi cum ar întinde o asemenea fată pe pâine şi ar muşca din ea până ar face diabet.

Recepţia continuă, Cătălina zburda ca un fluturaş din pâlc în pâlc de oameni, împărţind vorbe dulci cum împarte o albinuţă nectar.

Singurul bădăran care îndrăzni să-i întineze voioşia fu Dan-Alexandru Radu, care tăcuse toată seara şi după ce emise aceste vorbe continuă să tacă spre uşurarea tuturor. „M-a dezamăgit total discursul tău, Mimo! Eu, care mă aşteptam la un performance art din partea ta, să te aud cu expresii gen «vă mulţumesc că aţi venit în număr atât de mare»… Trebuia să”…

În primă instanţă, Cătălina nu percepu exact ceea ce zisese Dan-Alexandru Radu. Avea băiatul ăsta un dar de a deveni mut de îndată ce deschidea gura şi invizibil la câteva secunde după ce îţi apărea în faţa ochiilor, ceva de speriat! În realitate el continuase fraza, dar atenţia tuturor se îndreptase automat în alte părţi, ca de fiecare dată când se apuca el să zică ceva.

Abia mai târziu Cătălina îşi aminti că fusese acuzată de banalitate, iar gândul începu să o macine.

Ajunse acasă, mâncă nişte bruschete cu pastă de măsline şi andive cu somon afumat şi lămâie ca aperitiv, apoi nişte paste cu caponată siciliană, la desert banana bread şi tort răcoritor de smochine şi vomită totul după două ore de nesomn. Nu i se aplecase de la mâncare, i se aplecase de la gândul că toate aceste delicii se înscriu într-o spirală previzibilă a drăgălăşeniei pe care toată lumea o remarca inevitabil la ea.

Zorile o găsiră trează, furioasă şi acră. Se duse la muncă şi nu salută pe nimeni. Un coleg, observând cât este de absentă, îndrăzni să o întrebe: „Unde eşti cu gândurile, Mimo”?

„În pulă cu satelitu’. Şi nu-mi mai zice Mimo, mă cheamă Cătălina”.

O zi întreagă se făcu haz de faptul că Mimo spusese «pulă» cu voce tare.

Seara o găsi pe Cătălina rătăcind pe străzile lăturalnice ale cartierului Rahova, căutând să cumpere un joint. Primi unul gratis de la un dealer, cu recomandarea de a nu abuza, pentru că e păcat de o fată aşa drăguţă. Îl fumă în aceeaşi noapte, goală pe balcon. Un turist speriat care statea la hotelul Capşa, de vis-a-vis, închise ruşinat fereastra, nu înainte de a-i cere scuze. „I’m a naked fucking woman, look at me!”, îi strigă Cătălina, după care vomită toată seara.

Le mărturisi colegilor şi prietenilor a doua zi că cearcănele pe care le afişează fără nici un fel de pudoare sau fond de ten sunt o consecinţă firească a marijuanei.

Anunţul fu primit cu aplauze, urmând apoi rememorări ale dulcilor ani ai tinereţii în care fiecare mai trăgea câte un fum. Cătălina îi trimise pe fiecare în pizda mamei personale, stârnind alte aplauze entuziasmate.

După două săptămâni, Cătălina era tot goală pe balcon, cianotică de la frig, cu un gust de laborator chimic în gură de la cristalele de heroină pe care le fuma acum şi neînţelegând de ce toţi bărbaţii care o vedeau întorceau ruşinaţi capul. Se oferise de bună voie majorităţii cunoscuţilor şi cunoscutelor şi cine nu râsese ca de o glumă bună, îi spusese cât se poate de serios că nu ar îndrăzni niciodată să murdărească nevinovăţia ei naturală cu ceva atât de trivial ca sexul.

Apelase apoi la necunoscuţi. Se machiase cât ştiuse ea mai strident, scosese de la naftalină chiloţii de prostituată cumpăraţi de la Praga mai mult în joacă şi pornise la trista vânătoare nocturnă de parteneri. Descoperi cu ocazia aceasta că nu este nimic mai înspăimântător pentru un bărbat decât o femeie care i se oferă fără nici o obligaţie. Puţinii care cedaseră o scârbiseră cu crizele de plâns de după sex şi atitudinea pe care o afişau a doua zi dimineaţă, de parcă ar fi înjunghiat o căprioară virgină. Până şi Cristi Radu, fotograful de la a cărui expoziţie pornise totul, ezitase să îi imortalizeze nudul pentru următorul său proiect fotografic. Îl convinsese mai mult cu forţa, iar fotografiile i se părură excesiv de cuminţi şi drăguţe.

După multe alte săptămâni, cei din jur sesizară că Mimo are o problemă, dar, în loc să se îndepărteze de ea în silă, se dădură peste cap să o ajute, vorbindu-i de Cătălina de altă dată, atât de dulce, zglobie, copilăroasă, drăgălaşă…

Într-o dimineaţă, Cătălina aruncă la veceu bila de heroină, gustă după foarte mult timp nişte turtă dulce, intră pe Facebook şi scrise:

„Ce ţi-e scris, ţi-e pus în frunte!”

Lăcrimă amar după ce postă această banalitate odioasă, se îmbrăcă cu rochiţa ei cumpărată la un colţ de stradă din Paris şi începu din nou să fie zâna bună a cercului ei de colegi şi prieteni.

„Bună searrra, vă mulţumesc că aţi venit în numărrr atât de marrre. Eu sunt Cătălina, fata de pe afiş…”

De data aceasta era gazdă şi chip de pe afiş la expoziţia de nuduri. Cei adunaţi în jurul ei o priveau împietriţi. În loc de aplauze, primi câteva tuşituri jenate. După discursul sută la sută corect din punct de vedere PR-istic începu să circule printre pâlcurile de oameni cu câte o vorbă dulce pentru fiecare.

În faţa portretului ei, afişat la intrare, auzi următoarele cuvinte din partea unei femei ultragiate.

„Cât de inocentă vrea să pară acum şi cât de curvă poate să fie de fapt”…

„Desprrre cine vorrrbiţi?”, chicoti Mimo. Femeia o privi înfuriată:

„Curvo!”

În acel moment, Cătălina fu umplută de un val atât de mare de fericire, încât mai că simţi cum îi creşte un penis care intră instantaneu în erecţie.

Sări în braţele femeii, îi zise că o iubeşte, deşi e o vacă, o ciupi de cur şi continuă să ţopăie printre oamenii scandalizaţi de la expoziţie de parcă ar fi fost Alice în Ţara Minunilor.

Povestea lui Karin, fata care nu acceptă rahaturi din partea nici unei păsărici

Cineva spuse: „Are găinaţ pe ea! Asta sună ca o prima frază dintr-o poveste colectivă. Acum cineva ar trebui să continue”…

Găinaţ pe ea avea Karin. Continuarea ar fi trebuit să fie una pe cât de firească, pe atât de ironică. De şase săptămâni era constipată… Faptul că în drum spre expoziţia foto la care acceptase să ia parte fără nici un entuziasm fusese marcată de un guguştiuc fără probleme de tract intestinal nu i se părea deloc amuzant. După şase săptămâni de constipare nu mai avea simţul umorului.

Că cel care ar fi trebuit să continue povestea era Dan-Alexandru Radu, în momentul în care ideea a fost emisă, i-a prins bine. Mai constipat ca ea, Dan-Alexandru Radu tăcuse toată seara şi continua să tacă. Karin aprecie acest lucru, cu toate că ar fi dat, în momentul ăla, zece Dani-Alexandri Radu muţi pentru un scaun sănătos. Plecă de la expoziţie cu gândul că Dan-Alexandru Radu, arta fotografică şi lumea în general nu fac nici cât un căcat.

Urmă cea de-a şaptea săptămână de constipare.

Karin se hrănea exclusiv cu ciocolată şi prune care îi lăsau un gust acru. Se spăla pe dinţi cu Colgate care îi lăsa un gust sălciu. Se uita amar la budă, iar buda o privea înapoi cât se poate de rece. Înainte să iasă din casă privea lumea de afară cu scârbă prin geamul acoperit cu găinaţ de guguştiuc.

Urmă cea de-a opta săptămână de constipare.

Karin se hrănea exclusv cu ceai de ghimbir şi de mentă care nu aveau nici un gust. Se spăla pe faţă cu săpun cu aromă de muşeţel, evita să se mai uite la budă, buda oricum se făcea că nu o mai cunoaşte. Nici nu mai ieşea din casă. Stătea ore în şir pe un scaun, complet goală, fără să-şi facă probleme că cineva ar fi putut-o vedea pe fereastra acoperită cu un strat de trei centrimetri de găinaţ.

Urmă cea de-a noua săptămână de constipare.

Karin nu mai mânca nimic. Zăcea în pat cu pântecul umflat aşteptând să pleznească şi să se termine totul mai repede. Fereastra se colapsase din cauza greutăţii de nesuportat a găinaţului de guguştiuc, iar acum păsările îi invadaseră casa. Nu găsiseră înăuntru decât pastile de Ciocolax şi tărâţe, rămase din a patra săptămână de constipare, iar acum toată casa se acoperise cu o peliculă albă de rahat avicol.

Urmă şi a zecea săptămână de constipare.

Un copil trecu prin dreptul găurii cu aspect de colivie care fusese fereastra lui Karin şi exclamă. „Duduie, nu ţi-e ruşine! Ai găinaţ pe tine!”.

Cu un penultim efort, Karin deschise calculatorul, intră pe Facebook şi lăsă un mesaj: „Ruşinos nu este să ai găinaţ pe tine, ci să accepţi rahaturi de la nişte păsărici”!

Apoi, cu un ultim efort înşfăcă un guguştiuc obez, merse la baie, îl aruncă în closet şi se aşeză peste el.

Îşi dădu atunci seama că nimic nu curăţă mai bine maţele decât răzbunarea. Guguştiucul îi înfipse ghearele în fese şi o plesni cu aripile lui îmbibate cu apă. Riposta lui Karin fu însă devastatoare.

La primul val, guguştiucul piui indignat.

La al doilea val, ciripi înspăimântat.

La al treilea val cârâi scârbit.

La al patrulea val croncăni disperat.

La al cincilea val, îşi dădu duhul acompaniat de urletul de eliberare al lui Karin:

„Mori, pasăre de căcat, mori!”

De atunci, Karin priveşte lumea cu o seninătate feroce prin fereastra ei care sclipeşte de curăţenie.

Povestea găurii din inima mea mare

(…bineînţeles că nu o ştiţi, dar…) Ştiţi privirea aia jumate uimită, jumate iritată, trei sferturi scârbită, un sfert enervată, pe de-antregul plictisită pe care ţi-o aruncă doctorul când el vede clar pe EKG ceva, iar faptul că tu eşti încă în viaţă, ba mai mult, te simţi şi relativ bine îi spune contrariul?

Începutul

Prima dată am experimentat această privire acum trei săptămâni, la un banal control de medicina muncii, când, doctoriţa în cauză a oftat îndelung, îmbălsămându-mă în aburi de alcool, şi m-a pus să repet EKG-ul pe care îl făcusem cu două zile în urmă, în prezenţa asistentei.

„Aţi făcut sport de performanţă, domnu’ Radu?”

„Ha, ha, ha, doamna doctor!”.

Doctoriţa se uită pe noul EKG şi plescăie sictirită.

„Uite ce faci. Te împrieteneşti de urgenţă cu un cardiolog şi te duci să faci un control amănunţit. Oboseşti repede? Ţi se taie respiraţia, simţi aşa, o gheară în gât când faci efort?”

Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu, un june de 27 de ani, tăindu-i-se repiraţia şi punându-i-se un nod în gât care îl stânjenea ca o gheară la auzul sfatului medical.

„Nu obosesc foarte repede şi nici nu am probleme cu respiraţia. Dar ce am mai precis?”

Doctoriţa îşi dă ochii peste cap obosită de întrebare, de mahmureală, de viaţă:

„Blocaj de ramură dreaptă şi hipertofie de ventricul drept… Ai inima mai mare decât ar trebui. Du-te la un control urgent, dacă crăpi din senin peste 10 ani să nu zici că nu ţi-am zis”.

Moartea subită

Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu umblând abătut pe coridoarele redacţiei în care are plăcerea să lucreze, răspunzându-le absent celor care văzând că iese de la doctor îl întrebau amuzaţi dacă o să moară şi căutând pe Google ce înseamnă mai exact blocajul de ramură dreaptă şi hipertofia de ventricul drept. Iată-l cum află că cele două simptome găsite cu ajutorul EKG-ului nu pot însemna decât că suferă de – „Cardiomiopatie ventriculară dreapta, o afecţiune caracterizată prin tahicardii ventriculare şi moarte subită; cauza este necunoscută”.

Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu căcându-se subit pe el de frică…

……………

Când practici meseria pe care o practic eu cu atâta entuziasm nu nu ai parte nici de avantaje materiale, nici de satisfacţii sufleteşti, dar măcar ai avantajul că ştii oameni care ştiu oameni. Iată-mă în aceeaşi seară în care aflasem că aş putea muri subit refuzând să îmi fac analizele la un fost ministru al sănătăţii (voia să mă ţină o noapte întreagă legat de aparate) şi optând pentru a fi examinat de o altă somitate, un fel de doctor House al României, la un cabinet privat.

Cu inima găurită

Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu păşind timid pragul clinicii, plătind furios 150 de lei pentru consultaţie, fiind supus unui nou EKG, zâmbind amabil asistentelor care se hlizeau la el zicând că aceea e ziua pediatriei, alunecând mohorât printre pensionarii care aşteptau la rând şi care aveau toate şansele să-l îngroape şi izbindu-se apoi de aceeaşi privire jumate uimită, jumate iritată, trei sferturi scârbită, un sfert enervată, pe de-antregul plictisită a somităţii.

„Suferiţi de ceva?”, întreabă somitatea.

Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu pus în dilema de a răspunde cu ce-i trece prin cap sau de a nu enerva doctorul cu elucubraţiile lui filosofice de căcat.

„Nu”.

Somitatea îşi mângâie gânditor bărbia, bate cu pixul în electrocardiogramă şi se lansează într-o rafală de întrebări capcană – ocolitoare prin care să smulgă diagnisticul exact din gura inexpresivă a pacientului.

Imaginaţi-vă şi că pacientul ştie deja ce urmăreşte doctorul să scoată de la el, dar se vede pus în situaţia de a nu-i putea da deloc satisfacţie.

Somitatea: „Când jucaţi fotbal…”

DAR: „Nu joc fotbal”…

Somitatea: „La 20 de ani, când jucaţi fotbal…”

DAR: „Nu jucam nici la 20 de ani”…

Somitatea, începând să se irite: „Când făceaţi ora de sport în copilărie…”

DAR: „Nu prea făceam orele de sport, stăteam mai mult cu fetele”…

Somitatea: „S-o luăm altfel, la ce etaj staţi”

DAR: „La parter”…

Somitatea, slăbindu-şi nodul de la cravată şi scoţând fum pe nas: „Evident, iar de mers pe jos bănuiesc că nu se pune problema, pentru că aveţi maşină”.

DAR: „Nu am maşină şi da, merg mult pe jos, dar nici nu obosesc şi nici nu mi se taie respiraţia. Iar când fac efort mai gâfâi, dar ca orice sedentar nenorocit”…

Drept orice răspuns, somitatea mă pune să mă dezbrac şi să mă lungesc pe un pat.

Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu la bustul gol, cu inima bătându-i ca la balamuc, jenat până în vârful urechiilor de doctorul care îl întoarce în toate poziţiile şi îl pipăie pe spinare, pe piept, ba îl mai şi strânge de gât şi îl pune să tuşească până să exclame victorios: „Aha!!!”, şi să-i recomande o ecografie ad-hoc.

……………..

130 de lei mai târziu, după ce aflasem că somitatea mă pipăise pentru că nu avea stetoscop în birou cu care să mă asculte, iată-mă dezbrăcat din nou şi întins pe o rână în alt pat, cu părul de pe piept năclăit de gel şi cu inima bătând ca la balamuc. După alte tuşituri şi contorsionări din partea pacientului, somităţii îi înfloreşte un zâmbet de autoadmiraţie pe chip:

„Exact cum bănuiam, aveţi o gaură în inimă”.

(Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu blestemându-şi curva aia de inimă mare defectă…)

Somitatea începe să explice. „Sângele, când intră în cord prin atrii, este regulat de nişte valve. La dumneavoastră ori nu se închid bine acele valve, ori pur şi simplu lipsesc. Dar nu pot să-mi dau seama din ecografia asta, trebuie să facem una transesogfagială ca să vedem mai exact”.

„Minunat. E grav?”.

„Dacă e vorba de prima variantă, nu, vă vedeţi de treabă, dacă e vorba de a doua variantă, atunci vorbiţi cu domnul…”, iar somitatea rosteşte numele unei somităţi şi mai mari, de profesie chirurg.

„Deci nu e vorba de cardiomiopatie ventriculară dreapta?”

„Ha, ha, ha! Cine v-a zis prostia asta? Nu aveţi nici o cardiomiopatie. Inima dumneavoastră e perfect normală. În afară de gaura aceea, fireşte”…

Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu răsuflând uşurat la vestea că nu o să mai moară subit şi privind cu optimism perspectiva unei operaţii pe cord deschis…

 

 

Ecografia transesofagială

Au urmat alte două săptămâni în care nu m-am prezentat la ecografia transesofagială pentru că aveam gripă mai mult sau mai puţin porcină. Azi dimineaţă, însă, nu mai aveam cum să o amân.

Imaginaţi-vi-l deci pe Dan-Alexandru Radu la şapte dimineaţa urcând pe scări până la etajul şase al Spitalului Fundeni, observând că în caz de cutremur sau de vânt uşor până la moderat şandramaua sigur se va dărâma, aşteptând o oră ca un bou în sala de aşteptare, intrând apoi cu tupeu în secţia de cardiologie, fiind luat la pulă de o asistentă şi apoi salvat de însăşi somitatea care îl reperează şi îl trimite să se dezbrace într-un salon.

Mai imaginaţi-vi-l apoi întins la bustul gol pe un pat, prea timid ca să flirteze cu asistenta aplecată peste el şi fiind invitat să caşte gura mare, mare de tot.

„Aceasta este o soluţie care conţine 95% alcool şi 5% mentol. Aveţi grijă să nu inhalaţi”.

Femei care citiţi aceste rânduri, amintiţi-vă cum v-aţi simţit după dezvirginare şi vă veţi da seama cum era gâtul meu după ce am fost spreyat cu substanţa respectivă…

Imaginaţi-vi-l apoi pe Dan-Alexandru Radu înfiorându-se tot când asistenta îl mângâie pe umăr, îi bagă un muştiuc în gură şi îi şopteşte suav să nu îşi înghită scuipatul ci să-l lase să curgă în tăviţa care i se propteşte sub bărbie.

Mai imaginaţi-vi-l apoi cu lacrimi ţâşnindu-i din ochi în momentul în care i se bagă un tub până pe esofag, tuşind mai să-şi rupă laringele şi simţindu-se cel mai penibil om din lume pentru că nu-şi poate stăpâni bătăile monitorizate ale inimii sale de căcat cât să impresioneze asistenta prin calmul şi curajul de care dă dovadă.

Somitatea, însă, ştie cum se calmează un om cu corp străin în gât.

„Ştii ce grup de oameni a împuşcat Hitler imediat ce a ajuns la putere? Da, ai ghicit, ziariştii… Pe atunci era mai lucid şi încă lua decizii bune…”

După ce mă mai calmez, îl aud pe doctor exclamând încă un „aha” edificat, mult mai puţin entuziast însă, după care îmi smulge tubul din gât şi îmi comunică cât timp eu borăsc bale şi gel în tăviţă:

„N-ai nici pe dracu’! Du-te acasă, vezi-ţi de viaţă, de meserie, de femei…”.

Imaginaţi-vi-l pe Dan-Alexandru Radu două ore mai târziu, la birou, crăpând în el două şniţele cu cartofi prăjiţi, maioneză, ketchup, salată de varză, castraveţi acri plus o chiflă, fumând, bând cafea şi uitându-se la pornache în lipsa femeilor reale din viaţa lui de căcat care se pare că nu se va sfârşi atât de curând pe cât credea el…

Povestea unui băiat pervers printre 125.000 de credincioşi

Totul a început în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, în noaptea de dinaintea praznicului Sfintei Parascheva, când, presat din spate de câteva sute de binecredincioşi, Dan-Alexandru Radu, aflat acolo în scop profesional, s-a văzut la rândul său nevoit să preseze cu părţile-i ruşinoase nevinovatele fese ale unei călugăriţe tinere din faţa lui.

Cum fizic vorbind nu mai putea face nimic altceva decât să staţioneze, mental vorbind făcu următoarele constatări:

1) Rasa monahală a mamacitei (măicuţei) era cam subţire;

2) Fie mamacita urma un program riguros de exerciţii fizice, fie generozitatea Celui de Sus în privinţa dotării fizice a cuvioasei fusese fără de margini;

Până ca incidentul să ia proporţii îndeajuns de mari pentru a fi constatate (fără putinţă de tăgadă din partea lui Dan-Alexandru Radu) de măicuţă s-a creat o breşă în masa de credincioşi de care acesta a profitat pentru a se extrage dintre fesele mamacitei.

Cu sufletul său negru tulburat, Dan-Alexandru Radu şi-a urmat traseul printre pelerini până când drumul i-a fost blocat de o altă binecredincioasă.

Cele maximum 50 de kilograme ale fătucii de cel mult 18 ani se puseră stavilă în faţa celor 83 de kilograme ale perversului de cel puţin 27 de ani. Credinţa fetei se dovedi, însă, mai tare decât forţa fizică brută a brutei păgâne.

Înconjurat din toate punctele cardinale de turma lui Dumnezeu şi având un adversar atât de redutabil în faţă, Dan-Alexandru Radu se văzu nevoit să recurgă la un vicleşug satanic pentru a avansa.

Îşi strecură mâna lui de şarpe printre pliurile fustei inocentei şi o apucă direct de fufu…

Inocenta gemu de obidă şi se dădu la o parte.

Cinci minute mai târziu, după ce se strecurase pe după un gard, Dan-Alexandru Radu rânjea ca un pervers nenorocit la câţiva metri de moaşte. Putea să o şi atingă, dacă dorea, dar el era deja mulţumit…

Povestea lui Ciprian Vulvescu, băiatul fatalist care prefera felaţia

Cândva în jurul anului 1850, comuna Râca din actualul judeţ Teleorman s-a pricopsit cu un notar care s-a apucat să ţină evidenţa populaţiei. Cum majoritatea oamenilor au primit nepăsători această obligaţie obştească, notarul i-a trecut pe toţi în registre după porecle, fără să-i mai întrebe şi pe ei.

Comuna era dominată de două clanuri. Unul atât de nesuferit şi detestat încât i se zicea Ceapă, altul mai viclean, căruia i se zicea Vulpe. De-a lungul timpului, cei din familia Ceapă şi-au schimbat de ruşine numele în Radu, ultimul descendent, care trăieşte şi acum, fiind botezat Dan-Alexandru.

Din clanul Vulpe, doar unul, pe nume Dragomir s-a simţit jenat de porecla devenită nume de familie, astfel că, atunci când a părăsit Râca pentru a-şi găsi de muncă în Bucureşti, s-a prezentat tuturor cu numele mai pretenţios de Vulpescu, care i s-a transferat şi în acte. Pe la 1940, un nepot de-al lui Dragomir, care abia împlinise 18 ani, a decis că nimeni nu-l va lua în serios cu un aşa nume, care în ciuda terminaţiei tot amintea de vicleanul animal. Aşa că s-a decis să şi-l schimbe, însă, ca să nu-şi dezamăgească complet tatăl, doar cu o literă.

Nepotul lui Dragomir a luat consoanele la rând: Vulbescu, Vulcescu, Vuldescu, Vulfescu, Vulgescu, Vulhescu, Vuljescu, Vulkescu, Vullescu, Vulmescu, Vulnescu, Vulrescu, Vulsescu, Vulşescu, Vultescu, Vuţescu, Vulxescu, Vulwescu, Vulzescu… Nici unul nu aluneca mai bine pe limbă decât Vulvescu!

Proaspătul domn Vulvescu şi fiul său trăiră fericiţi şi mândri de numele lor, primul devenind contabil, iar al doilea inginer, ambii ignorând complet materia numită anatomie cât au fost şcolari. Abia nepotul nepotului lui Dragomir, Ciprian Vulvescu descoperi în manualul de clasa a şasea şi în hohotele de râs ale colegilor săi ce e aia o vulvă şi de atunci nu mai avu o clipă de pace.

Cam tot atunci începură să-i placă şi fetele, dar ura pentru numele de Vulvescu era mai mare. Astfel, Ciprian jură solemn să nu se atingă niciodată de o vulvă, câte zile o mai avea.

A ţine un astfel de jurământ deveni o sarcină din cale afară de dificilă pentru Ciprian. Cum era înalt şi bine legat, viclean la vorbă şi lipsit de alte complexe în afara celui legat de nume, îi era mai greu să ţină fetele la distanţă, decât să şi le apropie. Suferi ca un onanist câţiva ani, până când, luat cu forţa la curve de câţiva amici, descoperi sexul oral.

De atunci, rând pe rând, zeci de femei îi căzură pradă, însă nici una nu se putea lăuda că obţinuse mai mult de la el, decât un preludiu efemer şi un gust amar.

Căpătă faima unui mascul de un egoism feroce, astfel că, în mod natural, zecile de femei gata să îi cadă pradă deveniră sute.

Când împlini 30 de ani, Ciprian Vulvescu întâlni dragostea vieţii lui, o stomatoloagă pe nume Diana Ştirbu. Deşi Diana Ştirbu se îndrăgosti şi ea iremediabil de Ciprian, nu avu puterea de a accepta singurul mod în care acesta ştia să facă dragoste, fiind la rândul ei complexată de numele care îi ştirbise viaţa de bucuriile pe care alţii le iau atât de uşor.

O vreme se păcăliră unul pe altul cu mângâieri pe sâni şi fese, însă viaţa le era din ce în ce mai amară. În cele din urmă îşi cheltuiră toţi banii pe un loc de veci şi luară fiecare câte o doză fatală de Diazepam.

Fură îngropaţi unul peste altul în aceeaşi groapă pe a cărei piatră scrie şi acum, din ordinul lor: „Aici zac Diana şi Ciprian Popescu”.

Povestea lui Jenel, băiatul care se simţea mereu penibil

La câteva zile după ce i s-a născut fiul, tatăl s-a masturbat şi s-a uitat îndelung la propriii spermatozoizi prin lentila microscopului, nedumerit cum de unul dintre ei fusese capabil să penetreze membrana ovulului soţiei sale.

Spermatozoizii îl priviră înapoi dând din umeri cu un aer de maximă resemnare, după care muriră în linişte arşi de lumina care se proiectase asupra lor.

Copilul nou născut nici nu ţipase când s-a născut şi încasase palmele la fund ale asistentelor cu un stoicism care scoase din sărite întreaga asistenţă. Continuă să nu ţipe nici atunci când făcea pe el, singurul semn că trebuie să fie schimbat fiind mirosul abia perceptibil ce răzbătea până la părinţi.

Se născuse subponderal şi sugea cât să nu moară de foame, roşind ori de câte ori i se băga sfârcul pe gură. Îl botezară Jean, dar pentru că era atât de mic, i se zicea Jenel.

De cum început să înţeleagă lumea din jurul lui, Jenel fu copleşit de un simţ enorm al penibilului. Învăţă să vorbească, dar prefera să tacă. Părinţii, vecinii şi copiii vecinilor îl băteau cu regularitate, primii ca să-i întărească caracterul, ultimii din plăcerea de a cafti un om care nu ripostează.

Abia când leşină şi fu dus la spital de urgenţă se constată că avea multiple leziuni interne, de care nu se plânsese până atunci de jenă. Când îşi reveni în simţiri, îşi ceru scuze pentru deranjul cauzat, motiv pentru care părinţii, acriţi de o aşa viaţă, îl dădură la casa de copii şi deveniră alcoolici.

Jenel acceptă fără să cârcnească violurile  care urmară, însă cum nu scotea nici un geamăt, fie de durere, fie de plăcere, fu lăsat repede în plata lui. La 18 ani fu dat afară din orfelinat şi, pentru că îi era jenă să cerşească sau să caute o slujbă, se urcă într-un plop şi petrecu acolo 40 de zile de post şi jenă, până când se prăbuşi pe asfalt plin de găinaţ şi muri cerându-le scuze trecătorilor pe care îi speriase.

Viaţa pasivă pe care o dusese şi faptul că, datorită organelor interne deja atrofiate nu apucaseră să se împută până să fie îngropat, îi creară o faimă post-mortem de sfânt printre femeile habotnice care auziră de el. Astfel că, atunci când ajunse în faţa Domnului, roşind năprasnic şi simţindu-se mai penibil ca oricând, Jenel avea câteva sute de pomelnice şi rugăciuni venite dinspre pâmânt drept argumente în faţa Supremului Judecător care îl întâmpină cu mâna în falcă şi nara încreţită a scârbă. Pentru prima dată după câteva milenii de veşnicie, Dumnezeu se văzu pus în situaţia penibilă de a spune adevărul.

“Dacă erai un ticălos, te-aş fi iubit mai tare. Aşa, nu doar că a trebuit să-ţi suport, graţie atotştiinţei mele, existenţa, dar mă mai faci să par şi un căcănar pentru că te trimit în Iad”.

Jenel îi umplu în scurt timp de draci pe toţi diavolii din Iad. Se consolară însă cu gândul că acesta suferă de două ori mai mult decât ceilaţi osândiţi, fiind nevoit, din cauza jenei, să suporte chinurile veşnie fără să se vaite ca toţi ceilalţi.