Povestea unei camere pline de ploşniţe din Kiev

Până să scriu “Povestea bluzei negre de căcat a lui Dan-Alexandru Radu” vă amăgesc cu o nouă reluare. Poveste scrisă în timpul unei conferinte de presă din Kiev în care rememoram gândurile avute în dimineaţa acelei zile friguroase de martie.

După o noapte rece în care nu s-a simţit deloc cool, Dan-Alexandru Radu s-a trezit cu senzaţia că e mai greu cu câteva grame.

Cu alte cuvinte, s-a trezit împovărat de câteva morţi pe care le avea pe conştiinţă.

Ucisese cu sânge călâi ceva mai mult de 5 fiinţe. În focul freneziei sale ucigaşe le-ar fi ucis într-un mod cât se poate de feroce şi pasional, dar frigul, oboseala şi plictiseala care îl atacaseră din toate părţile în ultimele zile îl făcură să ucidă într-o manieră mai reţinută.

Nici măcar culoarea rozaliu-portocalie a victimelor sale neajutorate nu îl făcu pe Dan-Alexandru Radu să aibă ezitări. Pe moment, ucise instinctiv şi precis. Precizia fu datorată faptului că fiinţele pe care le ucisese erau mai mult decât relativ uşor de ucis. Astfel că ar fi trebuit să fii un virtuos al impreciziei pentru a întâmpina chiar şi cea mai mică dificultate în a ucide respectivele creaturi.

Chiar dacă fiinţele rozaliu-portocalii ar fi avut, însă, o cât de mică putere de a combate atacul precis lansat de Dan-Alexandru Radu, cel din urmă ar fi continuat să le atace pentru că, aşa cum am menţionat deja, nu caracterul slab al respectivelor fiinţe declanşase atacul ucigaş al lui Dan-Alexandru Radu, nefiind vorba deci de un act de cruzime, ci atacul fusese unul instinctual.

Pe măsură ce negurile somnului său înfrigurat se risipeau, urmele minuscule pe care cadavrele victimelor sale le lăsaseră pe pereţi îi readuseră în minte lui Dan-Alexandru Radu sângeroasele evenimente ale nopţii trecute.

Pe de-o parte dornic să mediteze la rece asupra celor întâmplate, pe de altă parte forţat să gândească exclusiv la rece de răcoarea celor 18 grade Celsius din cameră, pe partea nu opusă, dar paralelă cu celelalte două părţi înclinat să-şi folosească cortexul în lipsa altor distracţii şi supus deplinei influenţe a plictiselii, Dan-Alexandru Radu trase următoarele concluzii:

1) Atâta timp cât viaţa îi arătase că cea mai bună metodă de a o traversa este cea a urmării instinctelor, faptul că instinctul îi dictase să ucidă îl determină să concluzioneze că ceea ce făcuse nu era un lucru de care să se ruşineze.

2) Se gândi mai departe la ceea ce ar fi putut determina reacţia sa instinctuală. Cu alte cuvinte, căută raţiunea din spatele instinctului. Îşi aminti următoarele:

a) Dimensiunea creaturilor nu depăşea un milimetru;

b) Forma creaturilor, numărul picioarelor, faptul că aveau antene indicau aproape fără putinţă de tăgadă că fiinţele respective erau insecte;

c) Culoarea rozaliu-portocalie îl îndreptăţi pe Dan-Alexandru Radu să presupună că respectivele creaturi ar putea fi fie toxice, fie hematofage;

d) Faptul că nu mai văzuse până atunci astfel de creaturi îi dădu dreptul să presupună că ele puteau fi orice, de la purici, la păduchi, la ploşniţe, ba chiar purici, păduchi şi ploşniţe de tip nou pentru el, deci cu atât mai periculoase.

3) Realiză în continuare că se simţise bine ucigând respectivele creaturi, iar cele câteva grame în plus care îi apăsau conştiinţa aveau altă explicaţie. Ceea ce îl apăsa de fapt pe Dan-Alexandru Radu era convingerea că alte creaturi de acelaşi tip scăpaseră de mânia sa ucigaşă.

Odată clarificate aceste aspecte, Dan-Alexandru Radu îşi permise luxul de a elabora tema care îl frământase.
Părăsi patul camerei sale de hotel din Kiev, acoperi cearşaful acoperit la rândul lui de sângele creaturilor pe care le ucisese şi intră în baia minusculă şi mizeră.

Se aşeză pe buda de modă veche şi adoptă o poziţie sfioasă. Acest lucru fu cauzat de faptul că stând pe budă, genunchii săi atingeau peretele din faţă. Astfel, fu nevoit să stea pe jumătate pe budă, pe jumătate în genunchi şi pe de-a-ntregul incomod, astfel că, dacă cineva l-ar fi văzut în ipostaza aceea nefericită, ar fi tras concluzia că are în faţa ochilor un om sfios, pios şi adâncit în rugăciune sau poate doar un biet nenorocit chinuit de constipaţie.

„Dacă am ucis fără regrete nişte creaturi despre care nu ştiam sigur că îmi vor face sau nu rău, ce mă reţine să fac acelaşi lucru cu alte creaturi care în mod sigur îmi fac rău?”, gândi Dan-Alexandru Radu în timp ce se bărbierea şi îşi curăţa spuma de pe faţă cu apa rece care curgea în locul cele calde.

Creaturile la care se gândea erau conferenţiarii energofagi pe care era nevoit să îi asculte de trei zile de când participa la nişte seminarii legate de subiectul surselor de energie. Nu îi neglija nici pe colegii lui de seminar pe care îi împărţi în două categorii care meritau moartea în aceeaşi măsură:

a) Primii meritau să moară în folosul umanităţii, care ar fi scăpat astfel de nişte plictisitori;

b) Ceilalţi meritau să moară din motive umanitare pentru a li se pune capăt chinului de a sta în compania tuturor plictisitorilor din jur.

Dan-Alexandru Radu realiză însă că sunt câteva motive care îl reţin să se năpustească asupra celor menţionaţi.
În primul rând, conferenţiarii şi seminariştii în cauză aveau dimensiuni sensibil mai mari ca puricii, păduchii sau ploşniţele pe care le ucisese cu atâta precizie noaptea trecută. Astfel, uciderea lor s-ar fi putut dovedi a fi un proces anevoios şi de lungă durată, lucruri pe care Dan-Alexandru Radu ar fi preferat să le evite, el fiind adeptul unui stil de viaţă constând în confort şi leneveală.

În al doilea rând se gândi că dacă cadavrele puricilor, păduchilor sau ploşniţelor ucise aseară deveniseră acum câteva pete minuscule pe pereţi sau pe cearşaf, lucruri neglijabile adică, cadavrele celor mai bine de 30 de conferenţiari şi seminarişti i-ar fi ridicat serioase probleme de depozitare.

În ultimul rând exista şi inconvenientul că omuciderea este ilegală, chiar şi în Kiev, astfel că plăcerea pe care ar fi simţit-o ucigând ar fi fost risipită de neplăcerile pe care le-ar fi avut în cazul mai mult decât probabil în care ar fi fost arestat.

Dan-Alexandru Radu păşi în cabina de duş a camerei de hotel, evitând să calce peste firele de păr pubian căzute pe podea de la foştii locatari. Se decise să cadă şi el la un compromis. Ideea de a-şi ucide conferenţiarii şi colegii de seminar i se păru acum nerealistă şi renunţă la ea. Nimic nu îl putea împiedica, însă, să le creeze neplăceri, în limita legalităţii, celor mai sus menţionaţi. Născoci, cât fumă o ţigară pe balconul prăfuit al camerei de hotel o serie de posibile neplăceri pe care le-ar fi putut cauza:

a) Vremea rece din Kiev reprezenta o scuză perfectă pentru a-şi trage în mod enervant nasul şi a-şi sufla zgomotos mucii, în timpul seminariilor. Astfel de întreruperi practicate în mod repetat fac minuni atunci când vrei să enervezi un plictisitor, pentru că nimic nu enervează mai mult un plictisitor decât să fie scos din ritm;

b) Dacă trasul şi suflatul mucilor ar fi scuzabil, din punct de vedere social, nu acelaşi lucru se poate spune despre flatulenţă. Totuşi, dacă vântul este tras (scos) evitându-se zgomotul specific, autorul este mai greu de identificat. Dan-Alexandru Radu luă în serios această opţiune, mai ales că se anunţa o întrevedere cu ministrul ucrainean al energiei care se anunţa din cale afară de plictisitoare;

c) Dan-Alexandru Radu îşi mai aminti şi că un om prietenos nu poate fi respins fără ca cel ce îl respinge să îşi atragă dezaprobarea altora. Or este îndeopşte cunoscut faptul că nimic nu-şi doreşte mai mult în viaţă plictisitorul decât să fie aprobat. Dan-Alexandru Radu se gândi astfel că s-ar putea preface a fi prietenos cu plictisitorii săi, cărora să le vorbească în cea mai stricată engleză de care era capabil. Astfel, plictisitorii ar fi nevoiţi să-l asculte pentru mult timp fără să înţeleagă nimic, ceea ce ar fi constituit răzbunarea perfectă pentru Dan-Alexandru Radu.

Cântări şi avantajul de a se lansa în conversaţii cu minimum doi plictisitori, caz în care ar putea combina flatulenţa cu engleza stricată. Astfel, mirosul nu i s-ar putea atribui lui, în mod obiectiv, decât cu rezerva probabilităţii de 50% că s-ar putea să fie nevinovat, iar responsabilul să fie unul dintre cei doi plictisitori.

d) În sfârşit, revizui succint alte metode meschine de întărâtare a plictisitorilor precum trosnitul degetelor şi al gâtului, dresul vocii, sughiţul, horcăitul (având ca pretext aceeaşi răceală care cauzează şi trasul şi suflatul mucilor), bâţâitul piciorului în aşa fel încât să scuture şi masa la care stă, scărpinatul în nas atunci când simte că este privit, suptul măselelor atunci când doar urechiile sunt aţintite asupra lui, precum şi sorbitul zgomotos al cafelei, apei, ceaiului în timpul conferinţei, precum şi turnarea lichidului de foarte de sus în recipient, pentru a le face în ciudă celor care trebuie să urineze.

e) În ultimă instanţă îşi zise că, la nevoie, se poate folosi de engleza lui stricată pentru a-i ataca cu întrebări stupide şi opinii inepte pe conferenţiarii plictisitori tocmai în momentul critic în care până şi colegii săi plicticoşi de seminar s-au săturat de conferinţă şi vor să plece, prelungindu-le astfel timpul de şedere şi combătându-i cu propriile lor arme.

Mai împăcat cu sine însuşi, Dan-Alexandru Radu părăsi camera 605 a hotelului Express din Kiev şi ridică din umeri la întrebările puse în rusă sau în ucraineană de o femeie de serviciu.

Coborî la parter pentru micul dejun, doar pentru a afla că micul dejun se autoserveşte la etajul 16.

După 15 minute de aşteptare la lift, Dan-Alexandru Radu păşi în sufrageria hotelului şi ceea ce văzu îi provocă un rânjet de dimensiunea unei felii de pepene.

Fără să bănuiască nimic, viitoarele sale victime îşi consumau încă liniştite banalul lor mic dejun…

Povestea unei conferinţe de presă din Ucraina

Ca orice om lipsit de inspiraţie, sunt nevoit să dau reluări. Iată, deci, o poveste pe care am scris-o anul trecut în Ucraina, după ce luasem parte la o conferinţă de presă cât se poate de anostă.

Pe atunci aveam un stil mai studiat şi mă preocupau problemele de moralitate…
………………………….

Conştient de problemele sale grave de orientare, Dan-Alexandru Radu îşi roti cu atenţie ochiul, evaluând potenţialele pericole. În faţă, cât se poate de evident, un microfon cât o ţepuşă. În dreapta, ţepii cheratinoşi ai bărbii unui grec timid şi enervant. În stânga, gazda ucraineană, un om osos şi cu pantofi cu bot ascuţit. Pe urechi – căştile pentru traducerea plictisitorului de la prezidiu şi el un fel de ministru.

Astfel, Dan-Alexandru Radu constată că dacă avea să fie doborât de somn, ceea ce era mai mult decât posibil, îl pândeau tot felul de pericole pe o rază de 180 de grade.

Pentru că microfonul din faţă era totuşi bont la vârf, posibilitatea de a rămâne chior, în cazul în care i-ar fi picat capul, era una minoră. Pericolul venea însă de la faptul că căderea capului său ar fi fost amplificată de microfon. Astfel ar fi atras atenţia asupra sa, ceea ce l-ar fi împiedicat să doarmă apoi confortabil.

Dacă s-ar fi prăvălit peste ziaristul grec din dreapta, exista posibilitatea puţin probabilă, ce-i drept, de a se încurca în cârlionţii bărbii demne de un popă ai colegului său, dar oricât de mici ar fi fost aceste şanse, Dan-Alexandru Radu nu era dispus să îşi asume riscuri.

Nici varianta de a cădea peste ucraineanul din stânga nu i se păru atractivă, pentru că deşi individul se dovedise prietenos până la acel punct, exista şi posibilitatea ca acesta să devină agresiv, iar Dan-Alexandru Radu se ferise toată viaţa să se bată cu slăbănogi, pentru că obosesc greu şi înţeapă tare când lovesc.

Concluzionă că unica soluţie era să alunece treptat pe fotoliu, astfel ca punctul de echilibru al corpului său să se odihnească pe marginea fotoliului, aşa încât trunchiul să nu aibă altă posibilitate decât să se lipească de speteaza comodă.

Mai rămânea doar să găsească o metodă de a nu fi văzut cu ochii închişi şi ar fi putut să doarmă în linişte, fiind atent doar să nu se sufoce cu firul căştilor pentru traducere.

Nimic mai simplu! Tot ce trebuia să facă era să scoată discret firul căştilor din mufă, ceea ce ar fi rezolvat dintr-un foc două probleme:

1) Tensiunea firului ar fi slăbit, înlăturându-se astfel pericolul de strangulare;

2) Cu această ocazie nici nu ar mai fi auzit traducerea şi s-ar fi putut lăsa în voia somnului la care vorbele în rusă ale vorbitorului ar fi contribuit de minune, pentru că nu e limbă care să îmbie mai mult la somn decât rusa.

Pentru a evita să fie văzut cu ochii închişi, în timp ce ar fi dormit, Dan-Alexandru Radu se hotărî să recurgă la un truc. O mână proptită în falcă şi sprijinită cu cotul de braţul fotoliului ar fi rezolvat nu una, ci două probleme:

1) Stând cu mâna în falcă şi cu degetele răsfirate pe obraz, faptul că are ochii închişi ar fi fost îndeajuns de bine mascat. Mai mult decât atât, ar fi dat chiar impresia că cele spuse la conferinţa de presă la care se afla, l-ar fi pus serios pe gânduri.

2) Cotul proptit în braţul fotoliului ar fi constituit şi o măsură de siguranţă, împiedicându-i capul să se bălăngăne în timpul somnului.
Când trebui să pună în practică cele propuse, însă, realiză că plănuise totul destul de superficial.

Uitase că ia în calcul o serie de alţi factori.

În foarte mare, factorii respectivi se reduceau la o singură persoană – jurnalistul grec din dreapta. Pe când încerca să doarmă, Dan-Alexandru Radu descoperi că cârlionţii din barba grecului erau doar unul dintre multele aspecte neplăcute ale acestuia.

Atunci când se lăsase mai jos pentru a se lăsa pradă somnului, fu învăluit de un melanj de semnale olfactive contradictorii. Fiind nevoit să respire pentru a supravieţui (deşi în acest moment supravieţuirea nu i se mai păru chiar vitală, decesul devenind o opţiune demnă de luat în calcul) fu nevoit să şi evalueze semnalele olfactive menţionate. Distinse nu mai puţin de patru mirosuri bine definite, precum şi un număr mai greu de definit de izuri subtile, deşi la fel de neplăcute.

A: Mirosuri bine definite:

a) Deodorant ieftin;

b) Transpiraţie, cel mai probabil acumulată pe parcursul mai multor zile;

c) Păr nespălat;

d) Mătreaţă.

B: Mirosuri subtile

a) Ciorapi nespălaţi cu aromă estompată de bocanci încălziţi de purtare;

b) Halenă de carnivor şi băutor de ceai;

c) Sebum combinat cu praf şi transpiraţie cu aluviuni de mătreaţă;

d) Caca neşters în mod riguros;

e-z) Neidentificabile.

Chinul olfactiv nu era singurul inconvenient, însă. Obişnuit deja cu insectele din camera sa de hotel, Dan-Alexandru Radu recunoscu imediat acţiunea acarienilor care începură să îi provoace mâncărimi. Constată că nivelul de iritare dermatologică creşte în momentul în care grecul se mişcă brusc sau îşi trece mâna prin păr.

În fine, dacă aceste două neplăceri ar fi putut fi, prin absurd, trecute cu vederea, faptul că grecul se foia în mod continuu în fotoliu era un indicator clar că ideea de a trage un pui de somn lângă el era nerealistă.

Nu trebuia neglijată nici statura grecului, care e drept că nu avea mai mult de 175 de centimetri înălţime, dar cântărea în mod evident peste 100, dacă nu 110 kilograme.

Exact când Dan-Alexandru Radu recunoştea în statura grecului o potenţială piedică în calea drumului său către ţara somnicului, elenul îi confirmă toate temerile izbindu-l cu câteva kilograme de grăsime din zona şoldului în momentul în care se balansă de pe o bucă pe alta în încercarea de a-şi găsi punctul de echilibru şi confort.

Vecinătatea grecului atinse culmea inconvenabilului în momentul în care insistă să pună o întrebare plictisitorului de la prezidiu, dar nu ştiu să folosească microfonul care îi fusese alocat aşa că se aplecă peste cel al lui Dan-Alexandru Radu şi, implicit, peste Dan-Alexandru Radu în sine.

Dan-Alexandru Radu fu strivit de grec şi de două întrebări pe care şi le puse:

1) „Mamă, de ce m-ai mai făcut?”

2) „Dacă îl pleznesc pe grec se poate spune că răspund cu un rău voluntar unui rău involuntar, ceea ce mă transformă într-un om nedrept?”

Până să decidă dacă avea sau nu să-şi pună în practică dorinţele, acarienii şi mirosurile, atât cele definite, cât şi cele subtile venite dinspre grec îl făcură pe F să reacţioneze în mod spontatn.

Strănută.

Adept convins al politeţii, Dan-Alexandru Radu ar fi dus în mod normal mâna la gură. Lipsa de respect pentru grec îl făcu, însă, să uite de această normă elementară a comportamentului în societate.
Elenul încercă să se ferească în momentul în care Dan-Alexandru Radu arătă semnele iminente strănutului (privirea lăcrămos – tăioasă, nara încreţită, sprânceana încruntată, dinţii rânjiţi, postura agresivă), dar cele 100-110 kilograme pe care le căra după el îl împiedicară să fie foarte sprinten. Inutil să mai spunem că chiar dacă ar fi fost Usain Bolt, ar fi fost extrem de dificil să întreacă în viteză mucii lui Dan-Alexandru Radu, care fură expulzaţi spre el cu mai bine de 10 metri pe secundă.

În secundele care urmară, grecul fu încercat de dilema de a şterge sau nu mucii lui Dan-Alexandru Radu de pe el.
Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost un semn evident că este deranjat de mucii străini care îl acoperiseră, iar dacă se arăta deranjat, putea da naştere la tensiuni ce ar fi condus la neplăceri.

Dacă n-ar fi făcut-o, tensiunile nu ar fi luat naştere, dar el ar fi rămas nu doar cu muci străini pe el, ci şi cu o insatisfacţie de natură morală, simţindu-se umilit.

În acelaşi timp şi Dan-Alexandru Radu căzuse pradă unei dileme:

Dacă nu îşi cerea scuze pentru ceea ce făcuse, ar fi rămas în memoria grecului drept un nesimţit.

Dacă îşi cerea scuze, însă, ar fi fost nevoit să mintă în mod grosolan, pentru că nu îi părea deloc rău pentru ceea ce făcuse.

Până să se decidă, cele 20 de ţigări pe care le fumase în noaptea precedentă îşi făcuseră efectul, iar Dan-Alexandru Radu fu cuprins şi de o criză de tuse cu expectoraţii.

De data aceasta refuză în mod intenţionat să ducă mâna la gură. Ba chiar se aplecă asupra grecului ca şi cum tusea l-ar fi îndoit de şale.

Grecul se restrânse cât era el în stare de mult şi pe toată durata conferinţei se ţinu cât se putea de departe de Dan-Alexandru Radu.

Acesta schiţă un zâmbet de satisfacţie de dimensiunea unei felii de pepene.

Iată motivele lui de satisfacţie:

a) Ideea că grecul îl consideră acum un nesimţit nu-l mai afecta pentru că şi el avea aceeaşi părere despre grec. Astfel îşi recăpătă echilibrul psihic.

b) Reuşise să mascheze răul voluntar pe care voia să-l facă grecului, într-unul involuntar şi să salveze în acest fel aparenţele.

c) Putu în sfârşit să se adâncească într-un somn deplin.

Îl treziră, însă, după cinci minute, zgomotele ziariştilor care se ridicau. Conferinţa se terminase. Grecul alesese să parcurgă un întreg rând de scaune în direcţia opusă, doar pentru a nu mai interacţiona cu Dan-Alexandru Radu.

Povestea lui Mazilique – toxiinfecţia will not be televised

Când Mazilique deschise ochii în prima zi a anului viitor desluşi mai întâi sticlele de alcool din jurul ei şi îşi explică astfel amnezia pe care o resimţea.

Îşi dădu seama că adormise cu capul pe masa unui local. Deshise radioul pe care îl găsi la tejghea şi nu auzi decât un fâşâit. Deschise televizorul atârnat de un perete şi nu văzu decât purici.

Ieşi afară, recunoscu Strada Lutherană, dar nu văzu nimic mişcându-se. Văzu, în schimb zeci de oameni întinşi pe jos cu spume la gură.

După un colţ apăru Dan-Alexandru Radu care se ţinea tăcând de burtă şi, după ce dădu impresia că horcăie ceva, continuă să tacă prăbuşit, la rândul lui, pe caldarâm.

Se întoarse şi văzu o firmă mare: „Chez Mazilique”. Intră şi fu întâmpinată de un bărbat obez care se juca absent cu un iPad.

„Sunt eu, Gheorghiţă”, îi zise. „Cât de mult nu îţi aminteşti”?

„Nu-mi dau încă seama”, zise Mazilique.

Aruncă o privire de ansamblu în local. Desluşi câteva perechi de cătuşe, un bici cu ciucuraşi roz, o antilopă impala mahmură, multe lanţuri şi o mâzgă care se întindea şi pe podea şi pe pereţi – cel mai probabil frişcă topită.

„Ca să fii scutită de penibil, sper că nu o să-ţi aminteşti nimic din seara trecută”.

„Nu-mi amintesc nimic din tot anul trecut”, răspunse Mazilique.

Gheorghiţă se desprinse cu greu la iPod, scoase câteva brioşe dintr-un clopot de sticlă şi începu să povestească cu gura plină.

……..

„De la o vreme (începutul anului trecut, mi se pare) erai peste tot. Deschideai o revistă, citeai inevitabil despre ascensiunea lui Mazilique  – pasiune, blog culinar, fenomen naţional, totul asezonat cu două-trei reţete originale. Porneai televizorul, cineva, undeva, încerca una dintre reţetele tale. Porneai radioul, câte un DJ se lăuda că a mâncat ceva via Mazilique. Ţi se acrea de viaţă şi deschideai internetul, nu puteai vedea nimic din cauza pop-up-urilor cu tine. În sfârşit, nu puteai nici să mai deschizi o cutie de prezervative că descopereai că sunt cu arome inspirate din reţetele cu fructe ale lui Mazilique… Nu-ţi mai aminteşti toate astea, acum, din cauza beţiei succesului, cred”.

Pe măsură ce Gheorghiţă, care acum trecuse la devorarea unei banana bread găsite într-un coş de gunoi, continua să povestească, Mazilique află că succesul blogului ei culinar fusese atât de mare, încât se văzuse nevoită la un moment dat să se teamă de concurenţa miilor de alte bloguri similare care apărură – majoritatea copii fidele.

„Multă vreme ai rămas numărul unu în topul preferinţelor, însă nu atât de categoric pe cât ai fi dorit. Ai vândut astfel tot ce ai avut şi ţi-ai deschis buticul acesta, pe strada Lutherană. Ideea era că, având utilaje mai bune, ai fi putut face reţete tot mai sofisticate, ceea ce ar fi constituit un avantaj clar în faţa competitorilor.

Blogul pe care prezentai reţetele era doar un teaser, nimeni nu era capabil să reproducă felurile de mâncare în bucătăria proprie, aşa că veneau aici, în local, să le mănânce. Câteva luni chiar ai avut succes. Apoi, atât blogul, cât şi localul, au început să piardă din audienţă şi clienţi.

Bucătarul Cinic te devansase…”

……..

Gheorghiţă îşi întrerupse povestirea, furat de ceea ce vedea pe iPod Touch.

„Uite ce mesaj citesc pe Twitter. «Care mai eşti în viaţă şi te poţi mişca, pune mâna pe o furcă, un topor, o rangă, un levier şi hai să îi venim de hac lui Mazilique». Ar trebui să povestesc mai repede”.

Astfel, Mazilique află cum Gheorghiţă îşi luase în joacă porecla de „Bucătarul cinic” şi se apucase să posteze reţete pe blogul personal.

Începuse cu „Nu ştiu ce cu păstăi”, continuase cu faimosul său „Chec” şi perseverase prezentând în postura celui care habar nu are să gătească reţete simple şi uşor de făcut.

Treptat, lumea încetase să mai meargă la Chez Mazilique, preferând să stea acasă şi să consume „nu ştiu ce”-urile Bucătarului Cinic.

„Rupsesei prietenia cu mine, dar cu adevărat furioasă nu ai fost decât când Jamie Oliver a venit în România şi a gătit împreună cu mine în direct la televiziunea poporului.

Încă mai alergam, pe vremea aia. Într-o dimineaţă m-am trezit cu o dubă care urcă pe trotuar, ai sărit din ea, mi-ai pălit una în cap şi m-ai adus aici. O săptămână am stat încătuşat în pivniţă, legat la ochi, fiind hrănit doar cu banana bread şi apă şi ascultând în continuu Muse.

Apoi ai venit la mine, mi-ai luat legătura de pe ochi şi mi-ai zis:

«Nu o să te iert niciodată pentru faptul că m-ai determinat să gătesc pentru grobieni. Află că o să am propria emisiune la televiziunea poporului, unde voi învăţa poporul să gătească reţete simple, uşor de făcut. Asta e victoria ta morală pentru care meriţi din plin chinul fizic la care te voi supune. Nu ştiu să gătesc simplu, dar voi învăţa folosindu-te drept cobai»”.

…….

Începând din ziua aceea, dieta lui Gheorghiţă fu compusă din mămăligi, tocane de cartofi, salate Boeuf, cartofi prăjiţi, omlete şi iahnii de fasole. Mazilique nu-l credea niciodată pe cuvânt. Avea însă semnele ei că reţetele sunt reuşite sau nu. Dacă Gheorghiţă suferea de toxiinfecţie alimentară, era de rău. Dacă nu, însemna că e pe drumul cel bun.

Emisiunea lui Mazilique la televiziunea poporului (Ia un mic de la Mazilique) avu un succes uriaş care îi mângâie într-o oarecare măsură orgoliul, dar îi strepezi şi dinţii.

Încercase zadarnic să strecoare printre reţetele de iahnie măcar câte o lasagna sau o raţă aromată la cuptor. Se izbise, însă, de fiecare dată de refuzul mai marilor din televiziune.

„Poporul vrea reţete simple, româneşti”, i se zicea.

Plânse cu lacrimi amare când fu nevoită să gătească mâncare de cartofi în direct cu Sorinel Puştiu’, îşi blestemă soarta când fu obligată să gătească mici pentru o adunare populară şi îl îndopă cu mujdei de usturoi pe Gheorghiţă de Sfântul Andrei, după ce prezentase în urma unori aprigi negocieri o emisiune despre sosuri.

Pe de altă parte, fu desemnată cea mai populară vedetă autohtonă, la egalitate de voturi cu Mircea Radu.

………

„Toată luna decembrie te-am văzut plimbându-te agitată şi vorbind singură. Înainte de Crăciun ai intrat râzând victorios la mine în pivniţă. «Capetele seci de la televiziunea poporului au fost de acord să mă lase să gătesc ceva mai sofisticat pentru Anul Nou. Nu te mai linge pe bot, nu îţi dau să guşti». Zile întregi, pe urmă, te auzeam râzând isteric în bucătărie”…

Mazilique urma să fie vedeta programului de Revelion a televiziunii poporului. Se lansă un concurs uriaş – echipe de reporteri urmau să străbată ţara în noaptea dintre ani şi să bată din uşă în uşă. Cei care ar fi avut pe masă reţeta prezentată de Mazilique aveau şansa de a câştiga 1.000.000 de lei.

„Afumătură de Cortinarius orellanus” fusese reţeta aleasă. Armate de profitori începură să cutreiere munţii şi pădurile în căutare de Cortinarius orellanus, care se vândură ca pâinea caldă. În seara de Revelion, întreaga ţară mirosea a ciuperci fripte…

…….

„Te-ai întors aici când bătea de Anul Nou. În loc să se audă pocnitori şi artificii, se auzeau urlete în tot oraşul. M-ai eliberat din lanţuri, mi-ai scos cătuşele, după care te-ai aşezat la masă şi ai început să bei şi să râzi. Nu-ţi spun ce-a urmat, ca să te scutesc de penibil”, mai zise Gheorghiţă, uitându-se visător la biciul cu ciucuraşi roz.

Îi povesti, însă, ce văzuse înainte de răsăritul soarelui, când Mazilique adormise cu capul pe masă şi el se putuse plimba pe străzi după atâtea luni.

„Oamenii ieşiseră de prin case şi alergau în toate părţile ţinându-se de cap sau de burtă. Se aruncau în zăpadă pe care o înghiţeau, urlând că le este sete şi nimic nu-i poate sătura. Cei mai mulţi se pişaseră deja pe ei. Apoi a urmat valul de diareici… Alţii deja intraseră în comvulsii şi horcăiau numele tău cu spume la gură”…

„Gata, Gheorghiţă, îmi aduc aminte”, spuse Mazilique. „Numai că nu înţeleg. Cortinarius orellanus nu-şi face efectul decât după o săptămână. Urma să plec din ţară liniştită…”.

„Am citit şi eu despre asta. Ştii, uneori, de fapt foarte des, ciupercile mai suferă şi mutaţii genetice”.
…..

2012 o prinse pe Mazilique pe o plajă a Insulelor Seychelles. Anul de succes 2010 îi adusese destule venituri pentru a mitui puţinii judecători rămaşi în viaţă în ţară, astfel că scăpă basma curată.

Renunţă la blogul pe teme culinare, în schimb îşi deschise unul nou, în care explica simplu, pe înţelesul tuturor, cum se descifrează iPod-uri şi alte gadgeturi similare. Avu un succes enorm, în toată lumea.

O vreme Gheorghiţă încercă să fie Hackerul cinic, dar eşuă lamentabil. Reuşi, însă, să trăiască decent din patiseria specializată în checuri pe care o deschise.

Cuvânt de la Prea Fericitul Înţelept Dan-Alexandru Radu

Am avut un moment de panică atunci când, în scop de serviciu, a trebuit să vorbesc cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei despre Preafericitul Daniel. În primul rând, în loc să-l abordez cu „sărut mâna, sfinte părinte” pe purtătorul de cuvânt evanghelic, l-am luat cu „bună ziua, domnule Stoica”. Deja conştient de gafa mea în loc să mă refer la Daniel cu „Înalt Prea Sfiinţitul”, am încurcat termenii şi l-am botezat „Prea Înalta Sa Sfiinţie”.

În acel moment am realizat că ori eu, ori ei, ori toţi la un loc suntem ridicoli.

Din raţiuni de spaţiu şi orgoliu nejustificat las la o parte motivele pentru care sunt eu ridicol. Mă voi referi însă pe scurt la înaltele lor sfiinţii.

Dacă am înlocui denumirile actuale cu sinonimele lor?

- protopop – prim popă (un fel de primadonă a scenei bisericeşti);

- arhiereu – de ce nu megaereu, ultraereu, gigaereu sau supereru ori megaepiscop, ultraepiscop, gigaepiscop ori superepiscop?

- prea fericit – din cale afară de vesel

- prea sfântul – excesiv de moralul

- patriarh – tătuc.

Cum ar arăta, deci, o ştire redată folosind astfel de termeni?

„Înalta Sa Sfiinţie, Din Cale Afară de Veselul Tătuc Daniel, însoţit de Excesiv de Moralii Pimen şi Pafnutie au înaintat Guvernului o petiţie semnată de alte sute de megaerei şi primi popi prin care solicită sprijinul statului pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului”.

……..

M-am mai gândit. Vreau şi eu! De azi înainte mă voi intitula Înalt Prea Fericitul Înţelept Dan-Alexandru Radu.

Povestea vecinului de jos

Vecinul de jos le poseda sălbatic în fiecare noapte pe vecinele de sus.

Toate trei zăceau apoi epuizate şi îi aduceau laude postcoitale. Aminteau roşind de calităţile lui fizice cu adevărat extraordinare pentru un tataie, îi lăudau apoi calităţile intelectuale de fost ambasador şi îl copleşeau cu daruri în schimbul clipelor de nepreţuit pe care le petrecuseră alături de el.

Îi găteau paste cu brânză, îi spălau rufele, se ofereau să-i achite nota de plată la căldură şi îi înmânau actul de proprietate pentru un loc de veci în cimitirul său preferat.

Apoi se trezea, mereu cu câteva ore înainte de răsărit, le auzea pe cele trei abia întorcându-se din oraş, tropăind ca o cireadă de capre ale iadului, urlând ca şi cum abia ar fi scăpat din sanatoriu, fugărindu-se între ele sau fugărind pisica Mimozei şi îşi dădea seama de contrastul brutal dintre vis şi realitate.

Nu ştia pe care dintre cele trei o ura mai tare.

Pe cea mai mică şi blondă (Oana Titică) o ura blajin, considerând-o o victimă a celorlalte două.

Pe cea roşcată (Oana Maria) o ura cu pasiune, considerând-o irecuperabilă.

Pe cea brunetă (Karin Delia) o ura cu teamă, considerând-o capul răutăţilor.

De la o vreme, zgomotelor care îi înăcriseră viaţa li se adăugă şi cel al unui clopoţel strident pe care cele trei îl scuturau frenetic pentru a se chema una pe alta. De câte ori suna clopoţelul, vecinul de jos era cuprins de un tremurat nervos şi scăpa câte ceva din mâini. O oală de ciorbă, un cuţit de bucătărie… Mai rău era când zgomotul colopţelului îl găsea deasupra budei.

Îl mai irita şi alaiul de golani şi golance care parea să viziteze în mod constant apartamentul de deasupra.

Îl scârbi iremediabil noua generaţie în momentul în care Dan-Alexandru Radu trecu pe lângă el şi îl privi flegmatic fără să scoată o vorbă. Aprecie, însă, faptul că şi în apartamentul de sus continuă să tacă.

Îi sări muştarul în momentul în care Ştefan Bo, după ce îl salută ceremonios, îi transmise într-o doară că Gică Petrescu întreabă de el.

Cunoscu emoţiile preinfarctului în momentul în care Fochiţă îl ţintui de un zid şi îi spuse părinteşte că a avea 100 de ani nu reprezintă o scuză pentru neglijarea danturii, fie ea şi de lemn.

În fine, suferi ca un câine când Daniela Tunăreanu, iritată de prezenţa lui în curtea imobilului, îi dădu 10 lei şi îl întrebă dacă e drăguţ să dea o fugă până la farmacie şi să cumpere nişte tampoane.

Urmară alte nopţi în care din apartamentul de deasupra răzbătură până la el zgomote bizare. Crezu că e vorba de o încăierare, dar asta nu explica în nici un fel hohotele de râs.

Auzi gemete pătimaşe care îi înflăcărară imaginaţia, până ca nişte behăituri virile de oaie să-l bage în sperieţi. Se duse până la bucătărie să se răcorească cu un pahar de apă, dar îl scăpă pe jos auzind nenorocitul ăla de clopoţel.

Între timp sosi şi nota de plată la căldură, mai mare ca oricând. Vecinul de jos luă hotărârea eroică de a recurge la încălzirea cu lemne. Cumpără un camion întreg şi le sparse în curte, muşcându-şi buzele de nervi ori de câte ori cele trei treceau pe lângă el făcându-i poze.

Nopţile încărcate de zgomot le petrecu apoi ascuţind tăişul bardei. Mâna îi era din ce în ce mai sigură, chiar şi atunci când răsuna clopoţelul. Reuşi să felieze un pepene cu toporul, izbucnind apoi într-un râs cu tuse care le făcură pe cele trei de sus să-i bată în calorifer.

Îşi petrecu următoarea noapte la pândă.

Cele trei sosiră devreme, la ora 24.00. Daniela Tunăreanu apăru şi ea.

Hohote de râs, urmate de înjurături crunte începură să curgă din apartamentul de sus. Se auzeau dopuri de sticlă destupate, clinchete de pahare, paşi alerţi şi miorlăituri isterice de pisică. Apoi vecinul de jos primi şi semnalul pe care îl aştepta. Zgomotul de clopoţel!!!

Urcă scările şi sună la uşă. Îi deschise Daniela Tunăreanu:

„Eu te trimit după tampoane şi tu te întorci cu un topor?”, îl întrebă aceasta plictisită.

„Ha!, icni vecinul de jos izbind în plin.

Veni şi Oana Maria, care îl privi în sictir.

„Mă aleg cu vânătăi şi julituri ori de câte ori ies din casă. Crezi că toporul ăla mă sperie?”, îi zise.

„Ha!!”, replică vecinul de jos, izbind din plin.

Veni şi Oana Titică.

„Dacă dai, nu da la faţă. Crapă babele trăgând de obrajii ăştia”.

„Ha!!!”, răspunse vecinul de jos, izbind din plin.

Apăru şi Karin Delia.

„Ai noroc că sunt înţepenită de spate, altfel aş trata cu dosul faptele dumitale reprobabile”.

„Ha!!!!”, mai zise vecinul de jos, izbind din plin.

…….

Când Ştefan Bo îşi făcu şi el apariţia, la câteva minute după aceste evenimente, le găsi pe cele patru imobile, răspândite în cele patru colţuri cardinale.

„În sfârşit, staţi locului”, spuse acesta, profitând de moment ca să pună mâna pe aparatul foto.

Le dezbrăcă, le aşeză unde găsi lumina mai bună, umplu cardul aparatului de poze, apoi plecă mulţumit.

După alte câteva minute îşi făcu apariţia şi Fochiţă care privi nemulţumit cele patru corpuri. Rigor mortisul instalat dezvăluia dinţii fetelor. Puse mâna pe un patent, scoase dinţii mai colţoşi pe care îi găsi, umplu câteva carii şi plecă împăcat.

Într-un final apăru şi Dan-Alexandru Radu care vorbise toată ziua şi continuă să vorbească:

„Daniela, Oana Maria, Oana, Karin… Nu am apucat niciodată să vă zic ce încântare este pentru mine să mă aflu în prezenţa voastră. Mi-am dat seama că îmi petrec de pomană timpul scriind pe blogul meu de căcat, când oralitatea este mult mai ofertantă. De ce sunteţi atât de încorsetate? Am să vă cânt un cântecel vesel ca să vă mai desmorţiţi”.

Dan-Alexandru Radu se aşeză la pian şi începu să cânte Sonata Lunii de Beethoven.

Cele patru tăcuseră, însă, toată seara şi continuau să tacă. Văzând asta, Dan-Alexandru Radu mâncă ce mai găsi prin frigider, scurse câteva sticle, culese un portofel şi luă toţi banii pe care îi găsi, apoi plecă fluierând.

Rămasă singură cu cele patru corpuri, Mimozei The Evil Cat începu să ronţăie câte puţin din fiecare, dar se plictisi repede. Apoi înhăţă clopoţelul cu care fetele obişnuiau să se cheme una pe alta şi începu să alerge de nebună prin casă.

…….

Vecinul de jos se trezi brusc, tremurând nervos la auzul clopoţelului. Barda cu care adormise în mână îl plesni în testicule. Asmuţi un urlet de durere care cutremură tot imobilul. Rumoarea care venea de sus se opri o clipă, după care urmară câteva bătăi în calorifer.

„Aveţi coşmaruri, Excelenţa Voastră? Noi nu vă suntem de ajuns?”, se auzi şi glasul lui Karin urmat de râsete, câteva behăituri virile de oaie şi un mieunat isteric.

Vecinul de jos constată din nou contrastul brutal dintre vis şi realitate.

Povestea lui Ruxi, fata care a lovit sub centură

Primele zile pe care Ruxi le petrecu la noul ei loc de muncă (după ce părăsise redacţia unde avusese plăcerea să lucreze până atunci) stătu cocoşată în faţa monitorului aşteptând timid să fie plesnită, ciupită sau să vină cineva şi să-i răsucească mâna din senin.

La scurt timp, însă, căpătă o postură mai verticală, îndrăzni să iasă şi la câte o ţigară şi constată uimită că noii ei colegi nici nu o trag de păr, nici nu-i pun piedică atunci când vrea să plece.

Îi trebui ceva timp să se obişnuiască şi cu felul în care era, mai nou, abordată. În loc să i se zică: „Femeie, fă aia, fă aialaltă, du-te acolo, vino aici”, i se vorbea respectuos cu „Poţi, te rog să faci asta, vrei să vii putin etc”.

Nu se putu despărţi, însă, brusc de trecutul ei. Într-o zi, înainte de Crăciun, când scăpă mai devreme de la noul loc de muncă, se întoarse la vechea redacţie pentru a mai sta de vorbă cu foştii colegi.

„Femeie, treci la bufet”, o întâmpină Dragoş, punându-i piedică.

Nu apucă să treacă pragul bufetului, că Tudor îi trase un bobârnac în umăr care îi amorţi tot braţul.

„Comentezi!”, i se zise când ridică ochii înlăcrimaţi asupra lui.

Abia se aşeză la masă, când cineva îi prinse mâna şi i-o răsuci la spate.

„Să-mi bag pula”, chiui Octav, „n-ai învăţat nimic”.

Petrecu o oră la bufet cu vechii ei colegi, fără să apuce să le povestească cum îi merge la noul loc de muncă. Cei trei preferau să vorbească tot despre problemele lor de căcat.

Doar Dan-Alexandru Radu, care stătea în picioare lângă ei tăcuse în tot acest timp şi continua să tacă.

Băieţii găsiră, însă, resurse şi pentru amabilitate. După ce i se mai puse o piedică care o propulsă în bradul de Crăciun de pe holul redacţiei, cei trei o conduseră până afară, o aruncară pe jos şi o frecară cu zăpadă.

Mai puţin Dan-Alexandru Radu, care, după ce fusese la budă, privise toată scena de la o fereastră, fără să zică nimic.

…….

Abia a doua zi, tratamentul la care fusese supusă în ajun începu să i se pară nefiresc.

Amabilitatea noilor colegi arunca o lumină nouă şi urâtă asupra comportamentului celor vechi.

Îşi aminti că în anii în care lucrase la fosta redacţie nu era zi să nu capete câte o nouă vânătaie de la bobârnacele lui Tudor, să nu i se înroşească mâna de la smuciturile lui Octav şi îşi mai aminti că doar printr-un miracol al echilibristicii nu îşi rupsese vreun os de la piedicile lui Dragoş.

Se întoarse la vechea redacţie şi imediat după Anul Nou. Zăpada se mai topise, dar fu frecată oricum cu mocirlă. Înainte de asta, căpătă alte vânătăi, iritaţii pe mâini, plus o julitură de la bocancii noi ai lui Dragoş.

Dan-Alexandru Radu fusese un martor tăcut şi pasiv la toată afacerea.

În timp ce şchiopăta în drum spre casă, Ruxi se întrebă de ce se întorsese să-şi mai vadă foştii colegi.

Încercase, probabil, să le mai dea o ultimă şansă.

Îşi dădea seama, însă, că, în privinţa lor, nu mai exista nici o speranţă. Adormi cu gândul că prietenia dintre ea şi foştii colegi s-a terminat. Dormi, însă, prost. A pune doar capăt prieteniei i se părea prea puţin.

Plecă a doua zi abătută spre noul loc de muncă. La un moment dat, se împiedică de paznicul unei farmacii care dormea beat pe trotuar. Îşi aminti că acesta adormise beat şi ieri şi alaltăieri…

……

La vreo săptămână după Anul Nou, Octav fu surprins de Dragoş băgându-şi pula pe coridoarele redacţiei.

„Vii, bă, la o bere?”.

„Nu pot, a fost jefuită o farmacie în centru şi trebuie să mă duc să fac poze”.

Neconsolat, Dragoş îl scoase la ţigară pe prietenul Tudor şi încercă să-i pună o piedică. Primi un pumn în umăr care îl propulsă în bradul de Crăciun ce continua să stea pe holul redacţiei.

Dan-Alexandru Radu tăcuse toată ziua şi, după ce chicoti la vederea incidentului, continuă să tacă. Cei trei se aşezară apoi la o masă şi începură să fumeze în sictir. Dragoş îşi freca umărul.

„Băi, da recalcitrant mai eşti. Ruxi nu riposta niciodată!”.

Nu apucă să zică asta, că primi un sms.

„O să trec mâine seară pe la voi, după program. Aduc şi o sticlă de vin”.

„Se întoarce Ruxi!”, exclamă Dragoş.

……..

A doua zi, noii colegi ai lui Ruxi începură să o bârfească temători pe la colţuri. Fusese surprinsă râzând nervos pe înfundate în mai multe rânduri.

Plecă ceva mai devreme de la muncă, ajunse acasă, deschise o geantă mare şi începu să o umple meticulos. Puse patru fiole şi patru seringi într-un colţ. Apoi adăugă o pereche de mănuşi din cauciuc foarte gros, un halat, o bonetă, o mască chirurgicală, câteva folii de plastic, o sticlă de soluţie de clor, o perie şi câteva cârpe.

Adăugă apoi o trusă în care erau un bisturiu, un cleşte, ace şi aţă medicinală. Într-un buzunăraş mai mic adăugă şapte folii de staniol, şapte benzi de elastic şi o ciocolată.

Închise geanta, dădu să plece, după care îşi aminti ceva, îşi plezni o palmă în frunte şi se întoarse. Mai aruncă în geantă o spirtieră şi un castronel de metal.

În drum spre uşă luă şi sticla de vin pe care o promisese şi care avea o gaură minusculă în dop.

Apoi se privi în oglindă şi îşi zâmbi graţios râzând pe înfundate.

…….

În redacţia în care Ruxi avusese plăcerea să lucreze nu mai rămăseseră decât Dragoş, Tudor, Octav şi, în mod extraordinar, Dan-Alexandru Radu, care acceptase tăcut să rămână la o băută.

Când Ruxi ieşi din lift, se trezi plonjând spre zid. Dragoş îşi şterse nemulţumit bocancii lui noi, zicându-i să fie mai atentă pe viitor.

Octav îi întinse o mână, ajutând-o să se ridice şi apoi i-o suci pe-a ei la spate.

„Pe bune, femeie, nu o să înveţi niciodată”! O aruncă înspre Tudor, care mai întâi îi smulse sticla de vin şi abia apoi îi dădu un bobârnac.

„Să stabilim priorităţile! Vinul mai întâi, femeile mai la urmă!”.

Se retraseră la bufet unde Dan-Alexandru Radu îi aştepta tăcut la o masă. Înatoritori, băieţii îşi pregătiseră deja paharele. Umplură patru, după care se uitară circumspecţi la Ruxi.

„Să nu zici că vrei şi tu?”.

Ruxi refuză politicos. Îşi luă o cafea de la dozator şi începu să asculte zâmbind graţios şi râzând pe înfundate conversaţia băieţilor. Continuă să zâmbească şi pe măsură ce vinul li se urca la cap foştilor colegi, iar bobârnacele adresate ei se îndeseau.

După un sfert de oră, capul lui Dan-Alexandru Radu fu primul care căzu pe masă.

Dragoş râse amuzat şi adormi subit.

Octav dădu să se ridice şi să-i facă o poză, dar căzu înapoi în scaun şi rămase inconştient.

Abia Tudor apucă să spună:

„Vinul ăsta are un gust ciudat…”. Apoi pică şi el.

Ruxi se ridică, scoase spirtiera din geantă, o aprinse, puse deasupra castronelul de metal şi înăuntru ciocolata care începu să se topească. Lângă spirtieră puse cele şapte folii de staniol.

Apoi întinse foliile de plastic pe jos, puse cârpele, sticla de soluţie de clor şi peria la îndemândă, îşi puse mănuşile groase de cauciuc, halatul, boneta şi masca medicinală, desfăcu trusa, încercă cleştele în aer, respiră adânc şi scoase bisturiul…

…….

Când Dan-Alexandru Radu deschise ochii, constată că Ruxi dispăruse, iar Dragoş, Octav şi Tudor dormeau sforăind pe scaunele lor. Ridicându-se, aproape alunecă. Podeaua de gresie a bufetului era mai curată ca niciodată şi tocmai de aceea mai alunecoasă. Începu să-i ia la palme în tăcere pe Dragoş, Octav şi Tudor ca să îi trezească. Cei trei reuşiră să deschidă ochii într-un final.

„Băi, nu îmi simt picioarele”, constată Dragoş.

Senzaţia era însă alta. Nu mai simţea nimic de la genunchi până la brâu. Octav analiză şi el acest fapt şi concluzionă.

„Cred că asta vor să zică băutorii când spun că s-au îmbătat pulă”.

„Unde a dispărut femeia?”, îşi reveni şi Tudor.

Apoi se opriră fiecare uitându-se unul la altul şi începură să râdă ascuţit de vocile subţiri pe care fiecare dintre ei le avea.

În mod excepţional, Dan-Alexandru Radu păru că vrea să spună ceva, dar nu-i ieşi din gură decât scuipat.

Toţi patru făcură câţiva paşi nesiguri.

„Încheie-te, coaie, la şliţ”, îi zise Tudor lui Dragoş.

„Tu vorbeşti, nu vezi că ţi-ai pătat pantalonii de vin”, replică acesta.

Ieşiră din bufet.

„Să-mi bag pula!”, exclamă Octav. „Cineva a pus bomboane în pom. Uite, două, patru, şapte…”.

Se uitară toţi la cele şapte bomboane învelite în staniol. Dan-Alexandru Radu o culese pe prima. O molfăi puţin, apoi îi căzu din gură. Prin crusta de ciocolată a bomboanei se putea vedea un conţinut roşiatic, plin de pori.

„Bomboană cu umplutură de limbă de porc!”, râse Octav.

Cei trei luară apoi câte două bomboane de fiecare.

„Cam cărnoase”, constată Dragoş. „Dar ciocolata e bună”.

„Hai să ne pişăm şi să mergem”, zise şi Tudor.

Cei trei intrară fiecare în câte o cabină. Trecură câteva secunde, apoi se auzi un triplu urlet de jale:

„Coaie!”

„Coaiee!”

„Coaieee!”

În faţa unei oglinzi, Dan-Alexandru Radu urla şi el ceva, dar nu se auzea nimic, în lipsa unui organ care ar fi putut să-i articuleze durerea.

………

A doua zi, şeful lui Ruxi o felicită pentru treaba bine făcută şi o mângâie pe cap. „Ce cuminte şi blândă eşti tu! Aşa era toată lumea acolo unde ai lucrat până acum?”

Ruxi zâmbi graţios şi chicoti cristalin. „Nu chiar. Dar bănuiesc că s-au mai îmblânzit între timp…”

Poveste de Anul Nou

„Ce fel de monstru am devenit?”, şopti aproape îngrozit Gheorghiţă, mototolind coala A4 pe care o ţinea în mână. Dădu să o arunce, dar se răzgândi. O despături şi o citi din nou. Era vorba de un text pe care îl scrisese şi îl făcuse să circule încă din 23 decembrie 2009 în toate birourile din redacţia în care avea plăcerea să lucreze.

———————————————————————————————-

„Echipele de serviciu la departamentul New Media în perioada sărbătorilor

Am creat o adresă de email specială la care au acces toţi cei de la Newmedia. Preferabil ca toate textele să fie trimise acolo. Adresa este:

“#&%..#.online@gmail.com

24 – 28 decembrie

Adrian Sava

0746. … . ..9

id mess u……@yahoo.com

Vlad Mironescu

0741. … . ..8

29 decembrie – 3 ianuarie

Narcis Iordache

0755. … . ..9

Daniel Befu

0744. … . ..9

Gheorghiţă ION (indisponibil între 1 – 3 ianuarie) 0722. … . ..8”.

———————————————————————————————-

Pe măsură ce se adâncea în analiza semiotică a textului, Gheorghiţă se simţea din ce în ce mai vinovat. Titlul textului cu funcţie de anunţ era scris în Times New Roman, font 12, nebolduit. Bolduise, în schimb prima frază a textului în care afirma cu atâta trufie că el, Gheorghiţă Ion, a creat o adresă de email care este specială. „New Media”, tot creaţia lui, era scris cu majuscule. „Departamentul” nu era scris însă cu majusculă, semn că de departamentul în sine nu era la fel de mândru ca de ideea lui iniţială a ceea ce un departament de New Media ar fi trebuit să însemne.

Citind mai departe, Gheorghiţă avu un rictus de remuşcare când observă că în loc să bolduiască numele oamenilor care urma să muncească de sărbători, alesese să bolduiască datele în care nefericiţii respectivi vor lucra.

Finalul textului îi aduse lacrimi în ochi lui Gheorghiţă. Nu numai că bolduise numele său, dar pe cel de familie îl scrisese cu majuscule. Pe lângă orgoliul acesta de neam prost, mai avusese şi insolenţa de a porunci să nu fie deranjat între 1 şi 3 ianuarie 2010, interval de timp în care colegii lui de la New Media erau nevoiţi să lucreze.

Ioana, prietena lui, îl găsi suspinând. „Te-am rugat să faci ordine printre hârtii, dar dacă reacţionezi în felul ăsta mai bine mă lipsesc de orice ajutor din partea ta. Şi stai liniştit, mă ocup tot eu de masa de Revelion”, îi zise. „Uite ce-am ajuns, Ioana, un îmbuibat! M-am săturat să fiu un belşugar, pentru mine a sosit timpul ispăşirii”, spuse Gheorghiţă.

…..

În timp ce Gheorghiţă era cuprins de ruşine de sine, Karin, Oana Titică, Daniela Tunăreanu şi Cătălina se reuniseră nemulţumite în Piaţa Concordiei. Karin fusese nevoită să se întoarcă din Medgidia în Bucureşti chiar în ajun de Anul Nou. Baia turcească din oraş refulase, umplând aerul de miasme dezagreabile. Cătălina plănuise şi ea să petreacă Anul Nou în Târgovişte, însă pe DN 7 tocmai se răstunase o cisternă de uraniu îmbogăţit şi fusese nevoită să facă drum întors. Cu planurile făcute praf, apelaseră la Oana şi Daniela pentru a nu irosi noaptea de Revelion. Doar Oana Maria îşi vedea de viaţa ei în Târgu Jiu.

Din Piaţa Concordiei o luară spre Piaţa Constituţiei. Străbătuseră doar un kilometru şi deja fuseseră atacate de trei cete succesive de puţoi care le aruncau pocnitori la picioare, iar nu mai puţin de 16 adulţi se oferiseră să le includă în petrecerea lor de Revelion în schimbul unor favoruri sexuale. La un moment dat, Karin îşi ridică privirea spre cer şi strigă:

„Ce-ai avut în cap când ai creat bărbatul?!?”.

Drept orice răspuns, din cer începu să cadă o ploaie cât se poate de rece şi neprietenoasă. Grupul celor patru se întoarse la demisolul din Ienăchiţă Văcărescu. „Vom petrece Revelionul ca în orice altă seară, între noi fetele”…

………

În acelaşi interval de timp, Oana Maria îşi ridicase şi ea privirea spre tavan şi îl interogase:

„Ce-ai avut în cap când ai inventat rudele?!?”

Fusese întrebată de 35 de ori de 5 rude diferite când are de gând să se mărite, de 23 de ori dacă are de gând să rămână şi în 2010 cu părul ăla roşu pe cap, iar o mătuşă o luase între patru ochi şi începuse să-i explice importanţa purtării sutienului. În cele din urmă îi lăsase baltă pe toţi şi sfârşise într-un bar unde acum dădea peste cap a patra votcă.

„Bună, eu sunt Dulcu. Dragoş Dulcu. Ţi-a zis cineva vreodată că semeni cu actriţa aia, cum o cheamă, Mila Jovovich?”…

………

În demisolul din Ienăchiţă Văcărescu, Oana Titică, Daniela, Cătălina şi Karin se uitau una la alta în tăcere. Se îmbrăcaseră în pijamale când sosiseră, dar lucrul acesta nu sporise cu nimic intimitatea dintre ele. Se costumaseră apoi în diferite personaje, folosindu-se de ce găsiseră prin şifoniere, dar balul acesta mascat fusese lipsit de fantezie. Turta dulce adusă de Cătălina fusese epuizată în 10 minute şi nu fusese suficient de multă pentru a le satisface. Nimic nou nu se întâmplase în vieţile lor sau ale cunoscuţilor, pentru a putea comenta aceste aspecte. Tăcerea prelungită o făcu pe Cătălina să concluzioneze cu un adânc oftat:

“Pentru amuzamentul nostru avem nevoie, totuşi, de un bărbat”.

Fiecare din cele patru se apucară să răsfoiască agendele telefoanelor şi să sune în completă resemnare. Fiecare dintre cunoscuţi avea alte planuri. După alte minute de tăcere, Karin oftă şi ea şi recurse la ultima soluţie. Îl sună pe Dan-Alexandru Radu. Acesta, însă, îşi petrecuse tot sfârşitul de an nerăspunzând la telefon şi continua să nu răspundă. Karin îşi ridică din nou privirea în sus şi exclamă:

“De ce, de ce?!?”.

Pe fereastră se vedeau bocancii celor care îşi târau paşii prin ploaie pentru a ajunge în diferite pieţe. Cele patru deschiseră fereastra în aşteptarea unei potenţiale victime. În capătul străzii apăru un tânăr îmbătrânit, blazat şi sictirit cărând un aparat foto după el de parcă ar fi cărat un bolovan.

“Nu vrei să intri la noi să petrecem Revelionul împreună?”, îl întrebară.

“Îmi bag pula”, veni răspunsul, iar tânărul îşi văzu de drum.

Urmară apoi paşii în ritm alert ai altui bărbat. Cele patru căscară ochii cu uimire. Cineva făcea jogging de Anul Nou, pe ploaie…

“Nu vrei să intri la noi să petrecem Revelionul împreună?”.

“Îmi pare rău, pentru mine asta este noaptea ispăşirii, nu a distracţiei”, veni răspunsul.

…….

Cu câteva ore înainte de Anul Nou, Gheorghiţă se îmbrăcase în hainele de alergare şi se strecurase pe uşă când Ioana nu era atentă. Simţea că nu va putea sta la masă să mănânce şi să bea, atâta timp cât oamenii din departamentul lui erau nevoiţi să lucreze.

O clipă, fusese tentat să meargă şi el la redacţie şi să le dea o mână de ajutor. Îşi dădu seama, însă, că ar fi fost o greşeală. Cei de la New Media se puteau descurca şi fără el. Prezenţa lui acolo ar fi putut fi interpretată drept un semn de neîncredere şi o încercare de supraveghere. Nu putea nici să-i trimită acasă şi să le ia el locul. Le stricase deja sărbătorile, iar acum, orice gest de bunăvoinţă ar fi adus a batjocură.

“Am un an întreg să mă revanşez faţă de ei”, îşi zise Gheorghiţă, “dar trebuie să mă împac în primul rând cu mine”.

Îi reveni în minte visul lui mai vechi – acela de a alerga măcar o dată în viaţă 42,195 de kilometri, un maraton întreg.

“O voi face chiar acum, renunţând la belşug şi împăcare. Voi păşi alergând în noul an, un om nou, curăţat de păcate”.

Apoi şovăi.

“Oare am înebunit? Ar trebui să mă consult cu cineva”.

Cu Ioana nu putea. Ştia că nu va fi de acord, pentru că decizia lui i-ar fi stricat şi ei Revelionul. Aşa că îl sună pe Dan-Alexandru Radu. Lenea îl îndemna să facă asta. Ştia că un om cinic şi atât de puţin înclinat la gesturi mari ca el îl va face să renunţe.

Dan-Alexandru Radu, însă, îşi petrecuse tot sfârşitul de an nerăspunzând la telefon şi continua să nu răspundă.

“Pisici!!!”, exclamă Gheorghiţă, văzând că nu are cum să se sustragă propriei decizii. Când cele patru fete îl invitară la ele, însă, deja se ţinea mult mai tare. Ploaia care cădea făcea ca trupul lui să nu se încingă excesiv, dându-i resurse de a alerga mai mult şi mai bine ca niciodată. Străbătu oraşul şi continuă să alerge pe autostrada Bucureşti – Piteşti.

…….

Refuzul lui Gheorghiţă le făcu pe cele patru să renunţe la ideea de a agăţa un bărbat de pe stradă.

“În fond”, zise Karin ducând telefonul la ureche, “cine e cel mai bărbat şi mai bărbat personaj din viaţa noastră?… Alo, Oana Maria? Ne primeşti şi pe noi în Târgu Jiu?”

………

În redacţia ziarului unde Gheorghiţă avea plăcerea să lucreze, oamenii din departamentul său îşi întindeau resemnaţi antenele în căutare de ştiri. Faptul că o cisternă cu uraniu îmbogăţit se răsturnase pe DN 7 era deja fumat. Mai erau două ore până la Anul Nou, însă românii întârziau să intre în comă alcoolică sau să producă incendii – ştirile pe care le aşteptau. În cele din urmă, veni o veste cât se poate de bună.

Lui Honorius Progoană i se furase automobilul Lamborghini Murcielago LP640 proaspăt adus în ţară. Acesta declara că fusese pălit în cap cu o sticlă de şampanie în momentul în care se oprise undeva în Piaţa Concordiei să întrebe un grup de trei fete cum poate ajunge mai repede la Hilton. De atunci nu-şi mai amintea nimic, dar regreta mult furtul maşinii, mai ales că era modificată să aibă şi banchetă în spate.

“Minciuni”, zise Daniela Tunăreanu după ce sorbi ultima picătură dintr-o sticlcă de şampanie şi o aruncă pe geamul Lamborghiniului Murcielago LP640 la volanul căruia se afla.

„Mi-a luat mai mult de 3,4 secunde să ajung la 100 km/h. Dar acum, la 314 kilometri pe oră se comportă bine”.

Trecu ca fulgerul pe lângă un bărbat bizar care făcea jogging pe autostrada Bucureşti – Piteşti în timp ce, de pe bancheta din spate, Cătălina, Oana Titică şi Karin îi arătară sânii.

La rândul său, Gheorghiţă nu se mai putea opri din alergat. Nu simţea nici oboseală, nici greutate la respirat. Picioarele parcă fugeau singure. Şi o făceau la o viteză fenomenală. Întrecu la rândul său Lamborghiniul care îl depăşise.

„E o minune”, urlă el ridicând coloane de apă de doi metri înălţime în urmă şi împroşcând parbrizul bolidului de noroi. Îl sună iar pe Dan-Alexandru Radu să se laude.

Dan-Alexandru Radu, însă, îşi petrecuse tot sfârşitul de an nerăspunzând la telefon şi continua să nu răspundă.

……..

Între timp, Oana Maria îşi lipise obrazul de suprafaţa rece tejghelei barului şi îşi pusese o mână în cap.

“N-ai idee, Dragoş, de câte sute de ori am auzit tot ce mi-ai spus tu. Oare bărbaţii din ziua de azi au renunţat să se mai străduiască? Chiar nu vă mai daţi nici un fel de silinţă? Care este până la urmă scopul vostru? Nici unul? Atunci scopul meu ar trebui să fie stârpirea voastră”…

“Ce-ai fată, te îmbătaşi”, râse Dragoş. Oana Maria părăsi barul.

“Unde te duci”, o întrebă Dragoş.

“Să vizitez oraşul”.

“Stai că vin şi eu”.

O jumătate de oră mai târziu cei doi se sprijineau de Poarta Sărutului din Ansamblul Monumental Târgu Jiu.

“O să plec, acum”, zise Dragoş Dulcu. “Fără speranţa că te-aş putea săruta vreodată. Deşi, dacă m-ai lăsa, ar fi cel mai frumos cadou pe care l-aş primi. Ar însemna pentru mine speranţa că viitorul nu înseamnă doar decădere, ar fi o amintire care nu m-ar părăsi niciodată, chiar dacă tu o să pleci”.

Oana Maria simţi nevoia să vomite, fie de la votcă, fie de la cele auzite. Recunoscu, totuşi că băiatul se străduise.

“Fie”, îi zise.

Dragoş Dulcu, însă, îşi îndreptă atenţia în altă parte.

“Să-mi fut una!”.

O luă la fugă şi se lipi de Lamborghiniul Murcielago LP640 care apăruse.

Oana Titică, Daniela, Cătălina şi Karin coborâră din automobil şi se îmbrăţişară cu Oana Maria.

„Cine e individul”, întrebă Oana Titcă.

„Lasă-l”, zise Oana Maria. „Putea să aibă o femeie, dar a ales o bucată de metal. Îşi merită soarta”.

Dragoş Dulcu demară fără să le zică un cuvânt. Cele cinci fete începură să se plimbe prin Ansamblul Monumental.Veselia li se transformă, însă, în scurt timp, în furie.

Observară că simbolurilor sărutului de pe Poartă li se adăugaseră floci, fiind transformate astfel în vulve. Continuară plimbarea. Se aşezară la Masa Tăcerii, doar pentru a constata că cineva scrijelise pe ea:

„Dan-Alexandru Radu a fost aici”.

Ajunseră şi la Coloana Infinită. Îl găsiră pe Gheorghiţă sprijinit de ea. Orice gând legat de ispăşire îi dispăruse din minte. În loc să alerge 42,195 de kilometri, alergase 421,95. Acum stătea la poalele Coloanei simţindu-se omnipotent.

„Am dovedit astăzi că puterea unui bărbat cu voinţă de fier este infinită”, spuse Gheorghiţă, după care scoase un briceag şi scrijeli cu majuscule pe primul modul: „ION”.

Autoadularea aceasta le indignă pe cele cinci.

„Voinţa de fier a unui bărbat nu reprezintă o scuză, atunci când o foloseşte pentru a refuza o femeie”, zise Cătălina.

Daniela îl apucă pe Gheorghiţă de o mână. Oana Titică de alta. Karin scoase o funie şi îl legă de Coloana Infinită. Oana Maria aprinse cu propria brichetă câte cinci torţe şi le înmână fetelor. Apoi spuse:

„Care e de fapt scopul vostru? Nici unul? Atunci este de datoria noastră să”…

……..

Înapoi în redacţia unde Gheorghiţă avusese plăcerea să lucreze, cei de la New Media chiuiră de bucurie. Aveau ocazia de a scrie despre mama tuturor incendiilor – cel care mistuise Coloana Infinită. Faptul că fusese găsit hoţul care îl jefuise pe Honorius Prigoană, un anume Dragoş Dulcu, fu trecut la ştiri pe scurt.

Înapoi în Târgu Jiu, cele cinci fete se înapoiaseră în barul unde acum întâmpinau Anul Nou bând şampanie grecească marca Κάθαρσις.

………

Înapoi în Bucureşti, Dan-Alexandru Radu îşi petrecuse tot sfârşitul de an nerăspunzând la telefon, de teamă să nu fie trimis să scrie despre vreo comă alcoolică sau vreun incendiu. Continuă să nu răspundă nici la început de An Nou.

Povestea lui Octav, băiatul care şi-a băgat pula

În ciuda deselor melancolii, Octav reuşise să-şi menţină în cei 24 de ani de viaţă o atitudine proactivă.

Începuse să muncească de mic. Nu se ferise niciodată de iniţiative. Crezuse că devenind fotograf va putea îmbina utilul cu plăcutul.

Era angajat la un ziar, fotografiile sale erau cumpărate şi de alte publicaţii, nu se dădea la o parte nici să meargă la nunţi şi botezuri, avea şi un studio foto în paralel, iar în faţă perspectiva tot mai clară de a muri de foame.

Astfel, atitudinea proactivă o păstra pentru el ca sursă de frustrări. Pentru alţii era un tânăr bătrân, obosit şi sictirit.

Într-o zi veni în redacţia în care avea plăcerea să lucreze, constată că nu mai are bani decât pentru o cafea de la dozator, se aşeză la o măsuţă din bufetul instituţiei alături de Dan-Alexandru Radu, îşi aprinse ultima ţigară din pachet şi, odată cu fumul, slobozi şi expresia care îi venea din ce în ce mai des la gură: „Îmi bag pula!”.

Octav începu să-şi înşire necazurile chiar dacă era conştient că a vorbi cu Dan-Alexandru Radu sau a vorbi cu un perete era cam acelaşi lucru. „O să mor până la urmă de foame”, concluzionă. „În ultimă instanţă o să deschid un blog în care să povestesc şi să exemplific cu fotografii procesul de deces prin inaniţie. Cred că ar avea succes şi ar atrage şi reclame. Poate mă îmbogăţesc tocmai murind de foame”, spuse Octav. Dan-Alexandru Radu tăcuse tot acest timp şi, după ce emise aceste vorbe, continuă să tacă. „N-ar avea succes. Doar muritorii de foame sunt receptivi la necazurile altor muritori de foame. Cei care oferă publicitate sunt interesaţi doar de oamenii care îşi permit să cumpere. Dacă vrei ca blogul tău să aibă succes, ar trebui să te adresezi celor cu venituri medii sau mari, corporatiştilor, ca să zic aşa”.

Octav stinse ţigara pe jumătate nefumată şi se târî morocănos până la birou. Trebuia să selecteze fotografiile publicabile pe care le făcuse în ziua aceea, dar îşi băgă pula. Fără să-şi dea seama, Dan-Alexandru Radu îi ucisese cu două – trei vorbe de căcat toată atitudinea proactivă. Se duse acasă, abia dacă îi zise o vorbă prietenei sale, Adriana, („îmi bag pula”) goli ultimele picături dintr-o sticlă de whisky şi dormi ca un lemn până a doua zi la prânz.

Încetă să mai meargă la muncă, îşi băgă pula în cei care îl chemau la nunţi şi botezuri şi neglijă complet studioul foto. Amanetă calculatorul şi îşi cumpără cu banii obţinuţi o rezervă substanţială de whisky.

Trecură câteva luni, timp în care Octav nu mai ieşi din casă decât ca să mai vândă câte ceva şi să-şi cumpere alcool. Îşi petrecea timpul zăcând în pat, bând, fumând şi băgându-şi pula.

Într-o după amiază, Adriana îl trezi din somn şi îi zise: „Văd că de ceea ce-ţi zic eu, nu-ţi mai pasă. Aşa că am chemat nişte prieteni de-ai tăi pe care poate o să-i asculţi”. „Îmi bag pula în ei de prieteni”, zise Octav. De data aceasta, Adriana îi dădu dreptate. Prietenul Tudor pretextase că e de serviciu la ziar şi anunţase că nu poate să vină. Prietena Irina pretextase că are repetiţii pentru o piesă de teatru şi îl lăsă baltă. Prietenul Ovidiu o asigurase că vine, dar văzuse o femeie pe drum şi se luase după ea, uitând de Octav. Prietena Lex pretextase că are destule eşecuri în viaţa ei ca să se mai ocupe şi de ale altora. Prietenul Ninja avea curs de karate şi nu putea să lipsească, aşa că îşi amână vizita. Doar Dan-Alexandru Radu ascultase tăcut rugăminţile ei şi, în cele din urmă, apăruse.

„Iată prietenii tăi”, zise Adriana, arătându-l pe Dan-Alexandru Radu stând ţeapăn în cadrul uşii. „Vă las să discutaţi ca între bărbaţi”, mai spuse, după care părăsi garsoniera şi se opri în primul bar. Alcoolul o făcu să vadă situaţia cât se poate de clar şi lucid. Dan-Alexandru Radu nu va reuşi să facă nimic, iar Octav se va adânci în atitudinea lui distructiv-penetrantă. În aceeaşi seară părăsi ţara şi se înrolă în forţele armate israeliene.

Înapoi în garsonieră, Dan-Alexandru Radu fumase deja cinci ţigări în tăcere lângă Octav şi continua să tacă. La un moment dat se ridică, se duse la bucărărie, îşi prăji nişte cârnaţi, îi mâncă singur, îşi făcu doar lui o cafea, o bău în faţa lui Octav fumând încă cinci ţigări, deschise un sertar, luă ultimii bani pe care îi mai găsi acolo şi plecă fără să zică un cuvânt.

După alte câteva luni, în garsoniera lui Octav nu mai rămăseseră decât un televizor şi un frigider. Patul i-l dăduse de mult unui vecin la schimb pe băutură. Dormea pe parchet învelindu-se cu ziare, supravieţuia bând whisky şi ronţăind cuburi de gheaţă şi mai urla din când în când: „Îmi bag pula!”.

Când se plictisea se uita la televizor. Multă vreme urmări Animal Planet, dar i se acri tot văzând cât de mult se chinuiesc animalele pentru a supravieţui.

„Îmi bag pula!”.

Apoi trecu la Discovery şi National Geographic, dar i se acri curând şi de ele. Toate documentarele despre civilizaţiile, aventurile şi realizările oamenilor din alte ţări îl scoteau din sărite. Îl măcina gândul că dacă s-ar fi născut în altă parte, atitudinea lui proactivă ar fi dat roade. Dar nu avusese norocul ăsta.

„Îmi bag pula!”.

Începu, în cele din urmă, să lase doar la posturile de ştiri, ştiri pe care le asculta râzând isteric. Toate veştile proaste îi dădeau satisfacţie. Se enerva doar când auzea pomenindu-se de români şi România, cetăţeni şi stat pe care el le vedea drept cauze ale ratării lui. Anumite fraze, rostite mai ales de un anumit om, îi răsunau frustrant în creier.

„Dorinţa români’lor…”, „Alegerea români’lor…”, „Voinţa români’lor…”, „Românii…”, „Nu voi lăsa România pe mâna grupuri’lor…”

Şi el îl votase, ce-i drept din lipsă de opţiuni şi cu scârbă.

„Îmi bag pula!!!”

……..

În mod bizar, deşi nu mai trecuse pe la muncă de aproape un an, Octav continua să fie angajat al ziarului la care lucrase cu atâta entuziasm. Oamenii din redacţie trăiau cu impresia că el este permanent pe teren, iar faptul că pozele din ziar nu erau semnate cu numele lui, ci doar „Mediafax” sau „Reuters” nu nedumerea pe nimeni, încadrându-se într-un status quo de căcat.

Într-o zi, soneria telefonului mobil se împleti în creierul ameţit al lui Octav cu sinistra melodie „România, români’lor, România, români’lor, România, români’lor”, care deja îl obseda. Se uită la telefon şi constată că are 1.111 apeluri ratate. De data asta răspunse. „Octav, diseară dă Băsescu vorbe la Cotroceni”… Creierul său urlă: „Îmi bag pula!”. Gura sa, însă, rosti: „Voi fi acolo”.

………..

Ajunse la Cotroceni purtat mai mult de ură, decât de muşchii săi atrofiaţi. Prietena Lex se făcu că nu îl vede. Prietenul Ovidiu îl remarcă, în primă instanţă, dar uită repede de el în momentul în care văzu o femeie. Doar prietenul Ninja, un fotograf belicos, îl remarcă după atâta vreme şi îl strigă pe nume. Ninja nu apucă însă să ajungă prea departe.

În momentul în care trecu prin detectorul de metale, maşinăria începu să ţiuie. Bodyguarzii îl luară la percheziţionat şi descoperiră, pe lângă şase shurikene, un stilet, un iatagan şi un nunchuk.

Cât timp Ninja le explică bodyguarzilor că vine de la sala de karate şi a uitat să-şi scoată armele albe din rucsac, Octav se strecură prin mulţime şi ajunse la uşa salonului prezidenţial. Bodyguarzii de acolo nu îl văzură, fiind atenţi la agitaţia creată de Ninja.

Crăpă uşa şi îl zări pe preşedinte singur, repetându-şi discursul la pupitru. Scoase teleobiectivul de 400 de milimetri şi îl lovi năpraznic în gură. Preşedintele îşi scuipă incisivii şi întrebă lăcrimând. „De ce ai făcut asta?”. „Ca să nu mă muşti când o să-mi bag pula!”, răspunse Octav. Ţipătul de groază al preşedintelui se transformă brusc într-un geamăt înecat.

Un sfert de oră mai târziu, când ziariştii pătrunseră în salon, îl găsiră pe preşedinte pus capră peste pupitru şi pe Octav deasupra, râzând isteric. Prietenul Ovidiu îşi luă în sfârşit ochii de la femeia pe care o urmărise toată seara şi exclamă: „Ce tare, unu’ i-o dă la caca lui Băse!”

Luminile bliţurilor umplură salonul prezidenţial o dată cu strigătul lui Octav: „Îmi bag pula!”…

…….

Dan-Alexandru Radu nu fusese în acea seară la Cotroceni, dar fu trimis să acopere procesul în care Octav fu condamnat la închisoare pe viaţă pentru ultraj, vătămare corporală, viol şi subminarea puterii în stat. Tăcu tot timpul şi, după ce contrar tuturor obiceiurilor sale profesionale îi puse lui Octav următoarea întrebare, continuă să tacă.

„De ce aţi ales tocmai forma aceasta de protest, domnule Ganea?”.

„Aveam două opţiuni. Să fac o gaură în pământ şi să-mi bag pula în România, sau să-mi bag pula în reprezentantul români’lor”, răspunse Octav.

„Numai că mie, când trag, îmi place să am un element uman în cadru”…

Povestea Dianei Popescu, femeia fatală pentru Ştefan Hruşcă

Focul ardea roşu în sobă, în fatala dimineaţă a zilei de 19 decembrie, 2009. Ştefan Hruşcă se trezi scăldat într-o sudoare rece mirosind a moarte. Scoase capul transpirat pe geam. Vântul şuiera a pustiu printre brazi. Stelele păliseră însingurate, iar soarele, întunecat şi rece, abia dacă arunca o licărire slabă şi sinistră asupra lumii. O haită de câini maidanezi începu să urle sub geamul lui Hruşcă. Nu apucă să închidă fereastra, că, un jet de găinaţ al unui guguştiuc cu ochii sticloşi se abătu asupra lui. Hruşcă se retrase grabnic în cameră, deschise cutia chitarei, scoase o pungă de-acolo, vărsă o lacrimă de dor şi întinse o liniuţă de cocaină pe care o aspiră dintr-un foc.

…….

În dimineaţa aceleiaşi zile, Diana Popescu se trezi prost dispusă, îşi bău cafeaua fără nici un chef şi îşi băgă pula în vecinul de sus care asculta colinde cu sonorul dat la maxim. Se târî până la cotidianul la care avea plăcerea să lucreze de atâta timp, îl sictiri pe colegul Gheorghiţă, venit la ea în birou cu nişte glume răsuflate şi blestemă crunt secretarul de redacţie care o chemă la şedinţa de sumar. „Diana, genial materialul tău despre concertul lui Ştefan Bănică. Dar în seara asta e ceva şi mai tare. Cântă Hruşcă”… „Cânta-i-ar bocitoarele la năsălie”, comentă Diana. Nu avea nimic nici împotriva colindelor, nici împotriva muzicii folk. Întâmplător, însă, în ziua aceea avea ceva împotriva întregii lumi.

Îşi petrecu următoarea jumătate de oră împulându-l pe colegul Gheorghiţă pe care îl suspecta că sugerase ideea ca ea să meargă la Hruşcă. Renunţă să mai asculte explicaţiile smiorcăite ale acestuia şi ieşi furtunoasă din biroul mişelului. Se izbi de Dan-Alexandru Radu care aluneca tăcut pe coridor şi, după ce-i vărsă cafeaua pe bluză, continuă să tacă ca un bou.

…….

Era deja după-amiază. Soarele rămânea ascuns printre norii negri care păreau să urmărească Jeep-ul lui Hruşcă. Ajunse la Sala Palatului şi incepu probele de sunet. Un reflector căzu la doi paşi de el, împroşcându-l cu cioburi şi scântei. Fugi speriat la cabină şi mai trase o liniuţă ca să-şi revină. Îşi privi chipul congestionat în oglindă şi i se păru că vede în penumbră apariţia fulgerătoare a unei femei îmbrăcate într-o mantie neagră, cu ochii verzi şi părul roşu. Trase un ţipăt de jale, panică şi dor…

……

Cam în acelaşi timp, Diana Popescu reuşise să scoată pata de cafea de pe bluză. Îşi ridică ochii verzi şi se privi îndelung în oglinda pătată a budei redacţiei. În lumina ceţoasă care venea pe geam, părul ei roşu căpătase o sclipire bizară. Rememoră furioasă toţi anii de carieră. Tolerase până acum toate mofturile artiştilor de care se ocupase, privise cu blândeţe toate fiţele de doi bani ale tuturor cântăreţilor mici şi mari, tratase fiecare subiect cu o bunăvoinţă superioară. Simţea, însă, că aceea este ziua în care toată acestă atitudine a ei ar putea să se schimbe. Se uită la ceas. Mai erau trei ore până la concertul lui Hruşcă. Se întoarse în birou, îşi lua haina şi se îndreptă spre lift. „Unde te duci, Popeasco?”, o întrebă Gheorghiţă. „În pulă cu satelitu’, fraiere”!

……..

Aplauzele răsunau în ecouri tenebroase în Sala Palatului, în momentul în care Hruşcă ieşise pe scenă. „Leru-i ler, leru-i ler”, scanda mulţimea, însă Hruşcă păstra ce e mai bun pentru final. Începu cu nişte colinde de încălzire. La un moment dat o coardă plesni şi îi transformă degetul arătător într-o rană vie, umplând totodată cutia chitării de sânge. Începu să folosească mijlociul. Colindele sunau parcă mai rebel. Gândul că are o sală întreagă la degetul mijlociu îl umplu de orgoliu pe Hruşcă.

În acel moment, prin mulţimea de oameni buni o zări de Diana Popescu. Aceasta trecuse pe-acasă să se schimbe, doar pentru a constata că nu mai are în şifonier decât haine negre. „Nu-i nimic, o să mă duc la concert în calitate de rockeriţă”, îşi spuse. Înainte de a ieşi din casă, renunţă să-şi mai pună bocancii comozi şi optă pentru o pereche de pantofi cu tocuri cui de 12 centimetri. „Dacă este vorba de o schimbare de atitudine, să fie până la capăt”. Când ajunse la Sala Palatului, nu se putu stăpâni să nu încreţească o nară a scârbă. „Atâţia oameni buni fredonând colinde… Ce oroare”! O femeie îi băgă un cot în coaste. Diana îi dădu un cot înapoi în coloană. Un copil o călcă pe picior. Îl plesni peste ochi atât de tare, încât acesta nu mai avu nici măcar curajul de a suspina. Un grup de adolescenţi hipioţi încercă să o agaţe. Diana doar se uită la ei şi aceştia începură să lăcrimeze de ruşine şi spaimă.

Atunci îşi ridică privirea şi pe scenă. Zări un Ştefan Hruşcă înmărmurit care nu-şi mai putea lua ochii de la ea.

Între timp, mulţimea din sală simţea că se apropie cântecul lerului şi aplauda frenetic. Hruşcă se smulse din vraja Dianei şi dădu drumul la şlagăr. Cântă cu mai multă pasiune, dor, ardoare si alean decât o făcuse vreodată. Îi ieşi perfect. La final, întreaga mulţime din sală plângea în cascade. Hruşcă se îmbătă de ovaţii. Văzu în faţa lui o mare de mâini întinse care îl atrăgea. Se aruncă. Tinerii din sală exultară. „Priviţi, Hruşcă face crowd surfing!” Apoi un vaiet cumplit se abătu peste toţi şi toate.

În drumul lui peste palmele admiratorilor, Hruşcă se dezechilibrase şi se prăbuşise la picioarele Dianei Popescu. Ochii celor doi se întâlniră pentru ultima dată.

„Mai du-te, bre, în pula mea”, spuse Diana şi tocul ei cui de 12 centimetri se înfipse drept în jugulara artistului.

…….

Nimeni din sală nu îndrăznise să povestească ce văzuse. A doua zi, Diana scrise despre moartea tragică a lui Hruşcă, călcat în picioare de propriii fani. Veni in plus şi cu un interviu de o pagină întreagă cu Vasile Şeicaru, care povesti despre lupta tragica a lui Hruşcă cu drogurile fabricate in propriul ler…

Povestea Oanei Maria, fata care boteza cu benzină şi foc

Vântul bătea slab până la moderat în diminaţa în care, mahmură şi îngheţată bocnă, Oana Maria se trezi întinsă pe treptele Patriarhiei, luată la şuturi şi blestemată de credincioşii din zonă.

Avea rimelul întins pe toată faţa, de la lacrimi, iar acum, când se întocea abia mergând spre casă, rememora sughiţând evenimentele serii. Totul pornise de la expoziţia foto a lui Cristian Radu.

Ajunsese acolo suficient de târziu pentru a se face remarcată. Erau prezenţi mai toţi cunoscuţii, plus Dan-Alexandru Radu pe care îl găsi tăcând şi care continuase să tacă toată seara. Singurele vorbe pe care le scosese îi fuseseră adresate ei, acelea constând în „da”, „nu” şi „aha”. În acel moment începu să se strice seara.

Izbită de tăcerea lui Dan-Alexandru Radu, prietena ei cea mai bună, Karin, nu făcu altceva decât să se plângă că Oana Maria pune monopol pe monosilabicul Dan-Alexandru. Daniela Tunăreanu schimbase şi ea câteva cuvinte cu acesta, însă tot o privea pe Oana Maria drept o uzurpatoare de oameni. La un moment dat, Dan-Alexandru Radu mormăi ceva în sensul că se duce la baie şi dispăru.

Plecase pe jos spre casă împreună cu Daniela şi Karin, însă nici aerul rece, nici plimbarea nu le calma pe cele două, care continuau să o considere o acaparatoare. Pentru a evita o ceartă între patru pereţi, Oana Maria le zise că vrea să se mai plimbe şi le lăsă să meargă singure acasă.

Începu să străbată străzile pustii ale oraşului fumând ţigară după ţigară.

Apoi seara se strică de tot. Auzi scrâşnetul unor roţi de maşină şi, când se întoarse, fu orbită de lumina serafică a farurilor unui Jeep Cherokee cu numărul de înmatriculare B 69 BOR. Geamul din spate coborî şi un cap bărbos îi adresă următoarele cuvinte: „Unde mergi tu la ceas de seară, păpuşe? Nu ţi-e frică aşa, de una singură? E plin oraşul de golani!”. Oana Maria îşi pregăti câteva înjurături anticlimactice, însă, când studie ceva mai bine profilul bărbos care îi rânjea părinteşte, nu putu decât să murmure tulburată: „Dar dumneavoastră nu sunteţi Înalt Prea Sf… Prea Ferici”… „Spune-mi Dănuţ”, glăsui capul bărbos trăgând-o pe Oana Maria în maşină.

Din acel moment, seara deveni tulbure. Patriarhul avea din întâmplare nişte vin sfiinţit în maşină din care se împărtăşi din plin cu Oana Maria pentru a combate frigul. La un moment dat se trezi cu patrafirul peste cap şi cu patriarhul cerându-i să-i spună ce are pe suflet. Îşi vărsă obida, în timp ce Preafericitul îi afurisi pe Dan-Alexandru Radu, Karin şi Daniela şi începu să o mângâie, atât cu vorba, cât şi cu fapta.

Oana Maria nu-şi mai amintea exact dacă atunci Prea Sfântul începuse să spună glume porcoase ca apoi să o pipăie ca un porc sau viceversa. Îşi amintea, însă, că Dănuţ o dusese în altarul Patriarhiei de unde scosese altă damigeană de vin duhovnicesc.

Când ajunse acasă îşi aminti şi de ultima şi cea mai urâtă parte a serii – Preafericitul aruncându-se asupra ei şi ameninţând-o cu o cădelniţă să nu se mai zbată atât. „Dumnezeu fie cu tine”, îi mai spuse colegei de apartament Karin, când îi deschise uşa, după care îşi puse plapuma în cap şi dormi 72 de ore.

……….

Se trezi duminică în zori şi merse la biserică. Repetă acest ritual timp de câteva luni, complet neinteresată de orice altceva. Drama lui Karin cu guguştiucii care transformaseră apartamentul într-o colivie plină de găinaţ o lăsă rece.

Începu să doarmă mai mult pe la noii ei prieteni, tineri bărboşi alături de care interpreta pasaje apocaliptice din Biblie şi deplângea direcţia greşită pe care o luase generaţia ei. Fu arestată la un moment dat pentru că atacase cu pietre o paradă gay, însă justiţia fu blândă cu ea.

La un an după seara în care se trezise pe treptele Patriarhiei, Oana Maria, acum purtând în permanenţă un batic negru peste părul ei roşu, deveni preşedintele Ligii Tinerilor Creştini. Confirmarea o primi de la însuşi Dănuţ, al cărui profil bărbos începu să tremure când o văzu întinzându-i actul la semnat. Oana Maria nu fu tulburată, însă, de reacţia şovăitoare a Preafericitului. „Tot ceea ce mai visez în scurta mea trecere pe acest pământ, Sfinte, este să am parte de încă o noapte de fericire, în altarul Patriarhiei”, îi şopti. „Dar numai când voi fi cu adevărat vrednică de asta”, mai spuse Oana Maria, îndepărtând mâna şerpească a Înalt Prea Sfinţitului.

Zâmbetul de îngeraş al Oanei Maria desfăcu baierele multor pungi ale oamenilor de afaceri pioşi din ţară şi străinătate. Deveni un pelerin cu o misiune sfântă – renovarea Patriarhiei.

Merse la Muntele Athos şi smulse donaţii de la călugări obişnuiţi să li se doneze. Merse la Ierusalim şi obţinu o sponsorizare însumând câte 5% din preţul fiecărui obiect de cult vândut pelerinilor. Nu rată nici o ocazie de pelerinaj religios în ţară şi obţinu cu fervoarea de care dădu dovadă mai multe donaţii din partea credincioşilor decât însăşi Biserica.

Deseori mergea în vizită şi la Preafericit care o fugărea întărâtat în jurul mesei şi îi cădea în genunchi când nu-l mai ţineau puterile. „Numai când voi fi vrednică, Sfinte”, îi tot repeta Oana Maria. Patriarhul se vedea nevoit să semneze frustrat orice document i se punea în faţă.

Astfel, Oana Maria obţinu din partea Nefericitului acordul ca icoanele din Patriarhie să fie restaurate de Cristian Radu, un artist care, de când fotografiase nudul Cătălinei, una dintre fostele prietene ale Oanei Maria, era cuprins de remuşcări şi căuta să-şi ispăşească păcatul prin picturi religioase. De asemenea, Oana Maria obţinu contracte avantajoase privind refacerea instalaţiei electrice din Patriarhie şi aranjă un import de apă sfiinţită direct din râul Iordan, pentru slujba de inaugurare. Însă Preafericitul cunoscu adevărata bucurie abia când Patriarhul de la Constantinopol îi îngădui Oanei Maria să aducă pentru inaugurare şi unul dintre cele şapte capete ale Sfântului Ioan Botezătorul…

Între timp, Oana Maria îşi dezvoltă o adevărată pasiune şi pentru chimie. Multă vreme, Karin fu nevoită să testeze pe propria piele diverse parfumuri pe care Oana Maria le concepea în apartamentul devenit laborator, alegându-se cu nenumărate arsuri.

Cu două nopţi înainte de inaugurarea clădirii restaurate a Patriarhiei, Oana Maria îl invită pe Dan-Alexandru Radu la ea şi Karin acasă şi băură împreună o sticlă de vin în semn de împăcare. Dan-Alexandru Radu, care tăcu toată seara, desfăcu sticla şi turnă în pahare. Sticla şi paharul acestuia fură luate de Oana Maria, care le puse grijuliu într-o pungă.

………..

125.000 de credincioşi se adunaseră încă din zori în curtea Patriarhiei. Le deschise uşile chiar Dănuţ, care cunoscuse o noapte de preafericire în altar, chiar peste racla conţinând unul dintre cele şapte capete ale Sfâtului Ioan Botezătorul. Oana Maria îi şoptise înainte de răsărit că aceea este ziua lui de glorie, ea urmând să o petreacă acasă, în post şi rugăciune.

Slujba începu cu mare fast. Toţi cei 125.000 de credincioşi încăpură în Patriarhia care fusese exstinsă. Însuşi Înalt Prea Sfinţitul împroşcă mulţimea cu aghiasma din Râul Iordan. Cei atinşi de apa sfântă simţiră că mirosea a busuioc şi doar câţiva, cărora le căzură picături din ea pe buze, îşi dădură seama că are gust de benzină.

Înainte de a scoate capul Sfântului Ioan Botezătorul, Dănuţ atrase atenţia adunării că urmează să fie dezvelite noile picturi. Nu le văzuse nici el până atunci. Doisprezece diaconi smulseră pânzele pe pereţi, lăsând întraga turmă de credincioşi cu gurile căscate. Frescele erau dominate de imagini ale Fecioarei Maria, având un păr complet roşu, nudă în fiecare ipostază şi arătându-le degetul mijlociu.

Cât ai zice „blasfemie”, candelabrele din aur masiv începură să fileze şi, o ploaie de scântei căzu asupra credincioşilor.

Începură să ardă ca şobolanii. Baticele de nailon ale femeilor se aprindeau ca iasca, credincioasele transformându-se în lumânări vii. Cojoacele bărbaţilor, îmbibate de aghiasma cu cifră octanică ridicată explodau în vâlvătăi. Dănuţ, îngenunchiat în faţa unei picturi, muri sufocat de fum, în erecţie…

Până să intervină pompierii, cei 125.000 de credincioşi, soborul de preoţi şi picturile noii Patriarhii se transformaseră în scrum. Rămăsese intact doar alatarul, protejat de stratul din aur masiv.

Înăuntru fură găsite o sticlă şi un pahar de vin, pline de amprentele lui Dan-Alexandru Radu, care tăcu tot timpul procesului şi continuă să tacă tot restul vieţii pe care şi-l petrecu în puşcărie.

Reîntoarsă în apartamentul ei, Oana Maria îşi aprinse satisfăcută o ţigară şi bău cu sete, alături de Karin, o butie întreagă de vin duhovnicesc din tărtăcuţa Stântului Ioan.