Povestea garsonierei de doo camere a lui Dan-Alexandru Radu

Dan-Alexandru Radu crăpă ochii în zori, spre ora 10:00, în dormitorul garsonierei sale de doo camere, goli o cană plină de vodcă de pe noptieră, după care apucă o bardă de sub saltea şi se izbi în coaie.

Nu scoase nici măcar un icnet. Se târî până la baie unde făcu pipi în chiuvetă. Scutură tubul de spumă de ras şi pulveriză substanţa în palma pe care şi-o netezi apoi cu briciul. Renunţă la ideea de a se bărbieri şi pe faţă. Intră în cadă, unde se spălă cu apă rece, folosind o frunză de cactus drept perie de duş.

La micul dejun mestecă nişte praf de cafea şi făcu gargară cu bere Bucegi, ţinând în tot acest timp o ţigară Carpaţi aprinsă în gură. Apoi stinse mucul pe unul din pereţii îngălbeniţi şi deformaţi ai livingului. Niciunul din pereţii garsonierei de doo camere a lui Dan-Alexandru Radu nu erau drepţi. Toţi aveau curbe şi cocoloaşe bizare.

Trase pe el bluza lui neagră de căcat, acum aproape ruginie şi plină de găurele şi ieşi pe holul blocului. Nici nu se gândi să încuie uşa. În schimb, toate încuietorile din bloc începură să clămpăne şi să răsune a lanţuri trase, în timp ce ochii colocatarilor îl spionau temător pe vizoare. Căţeaua imobilului, Tiţa, fugi schelălăind la vedera lui. Până şi Bulache, câinele prietenos al blocului, se târî panicat după un colţ, frecându-se cu fundul de asfalt.

Dan-Alexandru Radu îşi cumpără trei pachete de ţigări şi o bere pentru drum şi se îndreptă spre muncă. În autobuz dădu o babă la o parte de pe scaun şi se aşeză el, aprinzându-şi un Carpaţi şi terminând berea la a doua staţie. La metrou sări peste turnichete, în timp ce femeia din ghişeu se cocoşase în scaun de teamă. Ajuns la locul de muncă, găsi un bileţel anonim pe birou. Era singurul fel în care colegii săi mai îndrăzneau să comunice cu el.

“Eşti aşteptat la analiza rezultatelor controlului de medicina muncii”.

Dan-Alexandru Radu scoase o sticlă de rom din sertar, bău jumate, după care urcă mormăind în clopotniţa Casei Presei. Acolo, într-un birou plin de găinaţ de porumbel, îl aştepta o doctoriţă de medicina muncii, privind aproape şocată o fişă medicală.

“Când pula mea am făcut eu analize, doamna doctor?”, întrebă Dan-Alexandru Radu.

Doctoriţa zâmbi strâmb, ca şi cum înjurătura pacientului i-ar fi confirmat nişte bănuieli.

“N-aţi făcut analize, domnu’ Radu, dar am recoltat noi nişte sânge de pe biroul unde vă jucaţi înţepând cu un cuţit spaţiile dintre degetele dumneavoastră răşchirate. A curs suficient sânge după isprava asta cât să repetăm analizele de trei ori”.

Doctoriţa aruncă pe birou o fişă cu nişte grafice ale căror săgeţi se pierdeau undeva într-o linie ideală care părăsea foaia de hârtie. Dan-Alexandru Radu apucă hârtia, o mototoli, scoase nişte skunk vrac din buzunar şi îşi răsuci o ţigară în formă de con. Doctoriţa continuă să explice, învăluită în fumul puturos care umplu camera.

“Nivelul dumneavoastră de testosteron este atât de ridicat, încât ne-a dat aparatele peste cap, domnu’ Radu. Sunteţi o raritate medicală, ba chiar un fenomen sociologic. Mă mir că sunteţi încă în viaţă. Dacă am trăi într-o ţară în care se găsesc medicamente, v-aş recomanda un tratament urgent cu feromoni. Dar aşa, nu pot decât să vă recomand, pentru binele dumneavoastră şi al umanităţii, să futeţi ceva”…

Dan-Alexandru Radu strivi furios ţigara pe birou, se ridică şi părăsi încăperea. Plecă direct la un reportaj cu un copil supradotat pe care îl bătu zicându-i că în viaţă contează mai mult să ai coaie decât creier.

Spre seară ajunse în Club Control, un urs grizzly printre hipsteri, se băgă în faţă la bar şi comandă doo cinzeci de tequila pe care le bău fără să plătească.

Se aruncă pe ringul de dans, trase pe nas nişte Golden Magic scos din buzunarul de la spate şi începu să execute mişcări de disco pe Arctic Monkeys. O studentă la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, observând mişcările dezarticulate pe care le făcea, sări repede în ajutorul lui.

“Vă simţiţi bine, domnule? Vreţi să sun pe cineva să vă ducă acasă? Doar daţi-mi numărul”…

“Mai bine dă-mi tu numărul tău, păpuşe, şi o să-ţi dau eu câte numere vrei”, replică Dan-Alexandru Radu, continuând să se bâţâie. Studenta se îndepărtă scârbită.

Dan-Alexandru Radu îşi îndreptă privirile către o studentă la teologie care dansa topless pe bar.

“Te-a durut rău când ai picat din cer, îngeraş”?

“M-a durut în cur, fraiere!”, replică aceasta înorcând partea anatomică antemenţionată către curtezan.

Dan-Alexandru Radu se prabuşi pe una dintre canapelele prafuite ale localului. O studentă la ASE se plângea în apropiere de chiriile piperate ale Bucureştiului.

“Am o garsonieră de doo camere dintre care una poate fi a ta, pisi mic şi scump”, îi comunică Dan-Alexandru Radu. Studenta îl evaluă scurt, oftă şi zise:

“Plăteşti tu taxiul”?

……..

“Ce-i cu umflăturile astea din pereţi”, întrebă studenta care se repezise direct la frigider şi dăduse deja pe gât o jumătate de sticlă de gin.

“Nu le băga în seamă şi mai ales nu te apropia de ele”, o avertiză Dan-Alexandru Radu. Îi arătă apoi o saltea în mijlocul livingului.

“Aici”.

“Ho, ho, ho”, îl domoli studenta. ”N-am încă un răspuns clar de la tine. Deci, o cameră pe termen nedefinit, bani de buzunar, două mese pe zi, acces la internet şi accesul nelimitat al prietenilor mei, la orice oră din zi sau din noapte”…

“Da, da, bine”, zise Dan-Alexandru Radu absent, căscând ochii la pereţi. Dădu să pună mâna pe duduie. Camera se zgâlţâi brusc.

“Cutremur”, ţipă fata.

“Căcat”, replică Dan-Alexandru Radu. “Relaxează-te, e o clădire nouă şi încă se mai aşază pereţii”.

Camera se zgâlţâi şi mai tare.

“Repede, sub tocul uşii”, răcni studenta, ghemuindu-se sub uşă, cu spatele la perete.

Dan-Alexandru Radu nu reuşi să o oprească la timp. Zidul de care se sprijinea fata începu să se mişte, să facă vălurele şi să o înglobeze încetul cu încetul. În mai puţin de un minut, ASE-ista se contopise de tot cu peretele, formându-se acum o nouă denivelare.

Dan-Alexandru Radu înjură puţin, dar nu foarte mult. Ridică ochii la tavan şi urlă:

“Jur că în momentul în care se redresează piaţa imobiliară, te vând”!

Apoi puse mâna pe telefon şi îl sună pe amicul Gheorghiţă.

…..

“E ora 3 dimineaţa. Ziceai ceva de un cadavru şi am venit, dar nu văd nimic, în afară de umflăturile astea în pereţi de care nu îmi aduc aminte”, zise Gheorghiţă după ce dădu pe gât paharul de Jack.

Dan-Alexandru Radu dădu şi el pe gât un sfert de sticlă.

“Am zis că eşti omul pe care l-aş suna la 3 dimineaţa să mă ajute să scap de un cadavru, dar vorbeam ipotetic. Problema e tocmai că nu pot să scap de ele. Ghe, tu îţi mai aduci aminte când a început odiseea cu garsoniera mea de doo camere? Au trecut câţiva ani, dintre care cel mai mult au durat construcţia şi mobilarea ei. Mă lăudam tuturor că am ales momentul ideal de a o cumpăra. Piaţa se prăbuşise, dezvoltatorii erau gata negocieze şi să scadă din preţ.

Alor mei le-am zis că e o investiţie pe termen lung. La muncă am zis că e locul în care voi da petreceri şi organiza seri de MOHAA în reţea. În realitate, unicul meu gând legat de garsonieră a fost futaiul nelimitat, discreţionar, absolut, fără sfârşit şi total care urma să vină.

Totul era pregătit, mai lipseau femeile. La început părea că va fi chiar mult mai uşor decât îmi imaginam… Era suficient să le menţionez că sunt bărbat la casa mea şi mi se trecea cu vederea tot restul defectelor. Cred că asta a înfuriat şi frustrat garsoniera. Îmi asumam meritele ei în folos personal, iar ea s-a decis să recupereze ce-i al ei.

Vezi umflăturile astea? Sunt toate femei pe care garsoniera mi le-a furat… Gheorghiţă, nu mai pipăi umflăturile din perete”…

“Scuze, nu te enerva, ar trebui să iei ca pe un semn de încredere din partea mea faptul că sunt dispus să acord credibilitate poveştii tale prin această investigaţie. Dar ca să fim siguri, nu mai bine iei tu un diazepam şi vorbim dimineaţă”?

“Am luat, stai liniştit. Când a început treaba credeam şi eu că am luat-o razna. În fond, nu adusesem aici decât necunoscute despre care nu aveam cum să aflu apoi dacă mai există sau au existat vreodată. Umflăturile din perete puteau fi puse pe seama construcţiei proaste. Am luat pastile, valeriană şi ceai de Ciuboţica Cucului şi mi-am reconsiderat strategia.

La psihiatru nu voiam să mă duc, de teamă să nu mă bage în azil, tocmai când aveam în sfârşit garsoniera de doo camere la care visasem atât. Aşa că am acţionat pragmatic. Am invitat-o la mine în casă pe Monica Tatoiu, chipurile pentru un interviu. A venit, chiar mai devreme decât trebuia! N-a plecat nici când a văzut că nu sunt camere de luat filmări. Acum e umflătura aia grosolană de lângă uşa băii…

Am fost recunoscător garsonierei că m-a smuls din ghearele ei… Apoi am stat cu ochii pe posturile de ştiri să văd dacă mai apare ca invitată. Dispăruse…

Am continuat, totuşi, experimentele. Pe Oana Roman am aruncat-o cu mâna mea în perete. Vezi al cincilea zid din balcon? Ea e!

Paula Iacob a adormit înainte să descopere că e ceva în neregulă, iar garsoniera a luat-o fără nicio remuşcare.

Continuam să mă uit la televizor şi ele continuau să nu apară. Era imposibil ca fiecare dintre ele să nu apară de atât de mult timp.

Era clar că ceea ce credeam eu că se întâmplă, chiar se întâmpla…

M-am gândit să pun capăt experimentelor, dar mi-am zis că e cazul să fiu temeinic în dovezile pe care mi le ofer, ceea ce echivala şi cu un serviciu public, întru binele societăţii. Faptul că nu mai ştii nimic acum de Adriana Bahmuţeanu, Ana Maria Prodan, Oana Zăvoranu sau Olguţa Vasilescu mi se datorează.

Faptul că nu eram schizofrenic, însă, nu mă mai încălzea cu nimic. Garsoniera continua să beneficieze de beneficiile de care ar fi trebuit să am eu parte de pe urma ei.

Recunosc că am ajuns şi la vrăjitoare. Mi-au cerut 500 de euro din start pentru un ritual de alungare a farmecelor. Le-am invitat la mine. Umflătura aia din colţ, în apropiere de tavan e prezicătoarea Ermina, care chiar n-arăta rău, dacă puteai trece cu vedere mustaţa.

Am chemat şi un popă, care a cerut doar 100 de euro, dar pe lângă faptul că a murdărit pereţii, n-a rezolvat nimic. Mi-a părut sincer rău că garsoniera nu l-a umflat şi pe el.

Apoi am zis că poate n-am procedat eu corect cu garsoniera. În fond, nu dădusem petrecerea aia de inaugurare cu care vă ameninţam de doi ani şi era posibil să fi fost jignită din cauza asta”.

“N-am putut să ajung la petrecerea aia. Şi nici tu nu mi-ai povestit niciodată nimic despre ea”, zise Gheorghiţă.

“Umplusem frigiderul de alcool. Deja trăgeam tare cu băutura, dacă alte vicii nu puteam să am. Toţi băieţii care au venit s-au mucificat în prima oră. Fetele au băut şi ele cot la cot cu băieţii, dar se ţineau mai tare.

Plus că le plăcea înăuntru, tot făceau aluzii de chirie, talente la gătit şi alte alea. Una a adormit la mine în pat. Altele s-au lungit pe podea şi continuau să bea.

Pe la 2 noaptea, băieţii au chemat un taxi şi au plecat. Munceau a doua zi. Fetele au rămas, scosesem îngheţata din frigider. Au apucat să ia două linguriţe de fiecare. Garsoniera le-a înfulecat mai repede decât ar fi putut ele să înfulece îngheţata. Aşa că de atunci am rămas şi în pana de idei şi de femei. Ştiu că tu, ca jumătate din oamenii planetei, o arzi mai psiholog, aşa.  Ce-ar trebui să fac”?

Gheorghiţă continua să pipăie rotunjimile pereţilor, făcând ocazional şi câte o poză.

“Nu zic că te cred, dar problema ta rămâne aceeaşi, Dan-Alexandru Radu, indiferent dacă garsoniera îţi fură femeile sau nu. Nu ştii ce să le oferi. Te încăpăţânezi să le prinzi în capcană, când ar trebui să fii sincer cu ele. Ţi-ai pus toate speranţele erotice în garsoniera asta de doo camere, pe care o personalizezi acum, în loc să te bazezi pe forţele proprii, de persoană reală.

Abordarea ta n-ar trebui să fie – uite ceea ce am, ci – uite ceea ce sunt. Fii sensibil cu femeile, lasa garda jos. Şi în felul ăsta o să ajungi tu în garsonierele lor, nu o sa fii nevoit să le aduci la tine… Bunăciunea asta cine a fost?”, mai zise Gheorghiţă, ciupind o umflătură considerabil de bombată.

Mâna i se încleiă în tencuială. Deveni alb ca varul, apoi începu să alunece treptat în perete.

“Băi, eşti nebun? Ce pisici?! Ziceai că nu-i plac decât gagicile”!, mai apucă să urle. Dan-Alexandru Radu ridică din umeri confuz.

“Păi te-o fi confundat cu vreuna, după ce te-a auzit vorbind cum ai vorbit”…

………

“Bună, sunt Dan-Alexandru Radu şi am zero la sută încredere în capacitatea mea de a-ţi fi pe plac. Mă tem de eşec şi trăiesc cu impresia că o să te înşel dacă purced mai departe cu bicisnica mea vrăjeală”, abordă Dan-Alexandru Radu o studentă la psihologie, a doua zi, în acelaşi Club Control.

“E ok, continuă”, zise studenta.

Lui Dan-Alexandru Radu nu-i veni să creadă ce se întâmplă nici măcar când se găsi imobilizat de două cătuşe cu puf roz de tăblia patului, privindu-se în oglinda de pe tavanul garsonieriei străine în care nimerise.

“Ce burtă elastică ai, zici că-i trambulină”, îi zise studenta.

“Da, chiar uitasem de ea, mă luasem cu altele… Ştii, îmi urăsc burta. Am privit-o ca un inamic, multă vreme, am personalizat-o, i-am dedicat chiar şi un jurnal pe Facebook”.

Studenta nu apucă să-i răspundă. Buricul lui Dan-Alexandru Radu se căscase ca o gură de monstru marin, muşcând aproape jumătate din potenţiala lui cucerire, care fu consumată apoi în totalitate.

Burta stătea acum bombată şi triumfătoare, reflectându-se narcisistă în oglinda de pe tavan şi râzând malefic în timp Dan-Alexandru Radu dădea ochii peste cap, înjurând de mama focului.

2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,300 times in 2011. If it were a NYC subway train, it would take about 5 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Poveste de Anul Nou III – Sororitatea jderelor turbate

“Lumea se schimbă, Ionici. O simt în şaormă, în tremurul efervescent al Pepsiului Trist, în aroma jeleului Haribo”…

Cele 38 de procente vizibile ale lunii, din seara zilei de 31 decembrie 2011, îşi aruncau lumina lor meschină în redacţia în care Ionici, Laurici şi Alexandra aveau plăcerea să lucreze.

„Şi noi ne schimbăm, Laurici”, zise Ionici, în şoaptă înfricoşată. „Ochiul e de vină… Scârbavnicul ochi al lui Dan-Alexandru Radu. Nu clipeşte niciodată, e mereu atent, scrutează pagini de Facebook, reflectă fotografiile noastre pe care le trunchează în photoshop, din care ne taie capetele şi le înlocuieşte cu figuri zoomorfe… Insidioase permutări cabaliste care ne transformă încet-încet în golemi”…

Cele două se opriră din şoapte în momentul în care simţiră privirea dispreţuitoare a Alexandrei.

„Ştiţi, s-a inventat ceara fierbinte sau chiar briciul. Mustăţile astea ale voastre nu sunt deloc cool”, zise ea. Celor trei le sări brusc ţandăra. Se ridicară în picioare mârâind una la alta şi arătându-şi colţii. Se opriră chiar înainte să înceapă să se gherăie.

„Hai mai bine să facem un şuşu şi să ne răcorim”, propuse Laurici. Cele trei se uitară îndelung în oglinda budei redacţiei. Poate din cauza luminii palide ale celor 38 de procente vizibile din lună, sau ale pupilelor lor care erau în mod bizar ovale, îşi văzură feţele mai ascuţite ca oricând.

„Tu ai dreptate cu epilatul ăsta”, zise Ionici mângâindu-şi barba deasă. Intrară în cabine şi descoperiră că e destul de complicat să te aşezi pe coloset atunci când ai o coadă atât de stufoasă.

…

Între timp, în Vatra Dornei, Aura, care nu lucra de Anul Nou, ca cele trei, începuse să aprecieze echilibrul pe care coada i-l oferea. Îi plăceau şi ghearele care îi crescuseră, pentru că putea acum să alerge pe colinele dornene fără să alunece sau să se abată de la curs.

Stătuse ferm pe picioare şi când sărise, fără niciun motiv aparent, la gâturile unor colindători care mergeau cu Pluguşorul din casă în casă. Când înfipsese dinţii în primul, o făcuse din pură simpatie. Colindătorii i se păruseră mereu nişte dulci.

Îi sărise muştarul, însă, când ceilalţi, parcă speriaţi de bombe, se puseseră cu biciurile pe ea. Nu lăsase niciunul în viaţă. Atacase preventiv şi ceilaţi purtători de zurgălăi care îi ieşiseră în cale.

Întreaga Vatră a Dornei era acum presărată de colindători parţial devoraţi. Aura opri, totuşi, la o şaormărie să dregă gustul fad de sorcovă. Apoi o luă iar la goană, cu agilitatea unei muscalide, în direcţia Dealu Negru. În fuga ei aproape smulse un panou publicitar cu mesajul:

„Ştefan Hruşcă rupe Gura Humorului! La cumpăna dintre ani, vino pe pârtia Dealu Negru pentru un concert live de neuitat. Eveniment realizat prin amabilitatea preşedintelui CJ, Gheorghe Flutur”.

……..

Înapoi în redacţie, Ionici, Laurici şi Alexandra priveau ecranele canalelor de ştiri care se înroşiseră de News Alert-uri şi titluri de genul: „Masacrul din Vatra Dornei”, „An Nou însângerat” sau „Sfârşitul lumii a venit mai devreme”.

„Ar trebui să dăm şi noi o ştire”, zise Alexandra.

„De ce să scrii despre chestii, când poţi să faci chestiile respective”, zise Laurici.

„E foarte cald în redacţie. Ar trebui să ieşim”, zise şi Ionici.

Tustrele săriră direct în stradă prin geamul cât un perete al redacţiei.

Laurici ateriză direct peste un puşti mucos care arunca cu pocnitori. Îi luă beregata dintr-o muşcătură. Apoi o luă în goană către Piaţa Revoluţiei, de unde venea zvon de concert în aer liber. Realiză că de când alerga în patru labe, avea o rezistenţă mult mai mare.

Nu peste mult timp, se trezi în mijlocul Pieţei, agasată de artificii, pocnitori şi ghiolbani. Sfâşie câteva beregăţi, la nervi, dar totul trecu neobservat în aglomeraţia creată odată cu nişte acorduri electro-etno-pop care veneau dinspre scenă. Laurici îşi zise că dacă e vorba să pună capăt situaţiei, trebuie să lovească direct la sursă.

Trecu doar un minut, când acordurile electro-etno-pop se transformară într-un urlet prelung de groază, însoţit de un mârâit ascuţit.

Ghiolbanii din public uitară să mai dea cu pocnitori. Astfel, din primul rând se auzi cât se poate de clar o exclamaţie îngrozită:

„E o chestie mare şi păroasă pe scenă care o mănâncă pe Lorendana”! Ecranele gigant care transmiteau evenimentul din Piaţă se înroşiseră…

……….

Ionici evitase Piaţa Revoluţiei, auzind ce muzică se ascultă acolo şi văzând ce fel de lume se adunase. O luase în sens opus, spre Piaţa Victoriei şi o cotise spre Bulevardul Ion Mihalache.

Noaptea era răcoroasă şi relativ liniştită, dacă ignorai fundalul sonor de pocnituri şi ţiuituri de artificii, din cartier. Brusc, un răcnet inuman o făcu să i se zburlească blana de pe spinare. Se îndreptă spre locul din care venise urletul cu colţii rânjiţi de nervi. Ţipetele de aceeaşi factură se repetară, ghidându-i paşii.

Sări într-o curte, intră într-o clădire spaţioasă şi ieşi din întuneric la lumina unor reflectoare doar pentru a vedea Negru în faţa ochiilor.

„Şi acum dans!” se auzi aceeaşi voce stridentă. O serie de implanturi mamare începură se se legăne pe o scenă. O secundă Ionici realiză că e pe cale să întrerupă o emisiune live de Anul Nou. Pe urmă nu mai realiză nimic.

O vreme publicul crezu că totul face parte din program şi începu să chiuie. Chiuiturile se transformară curând în bocete.

Prezentatorul emisiunii urlă mai tare ca niciodată, apoi închise ochii şi totul deveni negru pentru el.

Asistentele se opriră din dans şi începură să facă un balet stângaci, alunecând pe scena stropită.

Din regie se auzeau strigătele disperate ale producătorului: „Să cheme cineva o ambulanţă! Şi poliţia! Să le spună că a scăpat o chestie de la ZOO la noi în platou”.

…….

Alexandra văzuse ceea ce se petrecuse în Piaţa Revoluţiei şi continuase să alerge. Ceva i se părea în neregulă. Îi stătea pe limbă să spună ce, dar nu reuşea. Îşi zise, aşadar, să reziste tentaţiei fireşti de a muşca din oameni şi să continue să alerge până şi-o da seama care era problema.

Până şi faptul că deja ieşise din Bucureşti şi intrase în Buftea, într-o alergare susţinută, i se păru cam ciudăţel.

Văzu nişte lumini sclipind într-o clădire mare. Se simţea mai liniştită, acum, aşa că îşi zise că poate să intre fără să rişte să facă ceva nelalocul lui.

Traversă nişte coridoare, se strecură după nişte vestiare şi ajunse într-o cabină cu o oglindă mare, înconjurată de beculeţe şi nişte pereţi plini de poze cu Elvis Presley. Erau şi nişte cuiere pline de sacouri cu sclipici, papioane şi pantaloni trapezoidali, stil 1950.

Alexandra îşi privi urechiile ascuţite în oglindă, căscă gura mare, îşi numără carnasierii, se scărpină pe pata albă a blănii de pe piept…

„Totul pare bizar, dar cunoscut”, îşi zise. Îi veni în minte o glumă veche, un joc pueril. „Muscalidul coleric… Viezurele iritat… Cum dracu’ îi zicea”?

Tot efortul de gândire al Alexandrei era bruiat de un zvon de muzică insuportabilă şi de aplauze stupide, de undeva din aceeaşi clădire.

„Şuap-şuap, la-la-la-la… VETA! La-la-la-la, ba-bam”.

Brusc se deschise uşa şi intră un bărbat scund, brunet, cu mult gel în păr, care încremeni văzând-o pe Alexandra în cabina lui. Alexandra încremeni la rândul ei:

„Oh, snap!”, zise. „Ştiu că e greşit ceea ce o să fac, dar, diiuuud, te urăsc de când erai licean şi nici acum nu îmi pari mai breaz”.

Uşa cabinei se zgudui din ţâţâni, de parcă înăuntru ar fi fost vreun azil de diavoli tazmanieni maniaci.

Când constată absenţa starului şi veni după el, sau ce mai rămăsese din el, Micuţul Will leşină pe loc.

……

La pârtia Dealu Negru, Ştefan Hruşcă îşi vedea de concert cu aceeaşi patimă şi dor care îşi puseseră amprenta pe toată cariera lui de până atunci. Doar cine îl cunoştea şi-ar fi putut da seama, din felul în care încrunta sprânceana, că nu e mulţumit de public.

Într-adevăr, toţi cei adunaţi pe pârtie, în loc să se bucure de vin fiert şi colinde, stăteau cu telefoanele la ureche şi comentau evenimente aparent grave care se întâmplaseră şi în Vatra Dornei, şi în Bucureşti şi împrejurimi.

Hruşcă termină concertul, constată mâhnit că nu cere nimeni bis, îşi luă banii şi se retrase în camera lui de hotel, decis să întâmpine Anul Nou de-acolo.

Aruncă chitara în pat, îşi aprinse un joint şi, stând încă cu spatele la făptura ascunsă după o draperie, pe care o detectase încă de când intrase pe uşă, oftă şi zise:

„Ştii, pe vremuri mi se întâmpla asta după fiecare concert. Mă aştepta câte o fătucă în camera de hotel, uneori mai multe… Acum s-au rărit ocaziile. Nu mă mai place lumea”.

„Ştii, domnule Hruşcă! Mie mi-ai plăcut mereu şi o să-mi placi şi acum, indiferent ce zice lumea”.

Hruşcă zâmbi hâtru cu un colţ al gurii. Dădu să se întoarcă, dar simţi o substanţă rece şi vâscoasă scurgându-i-se pe creştetul pleşuv.

„Puţin muştar şi o să fii numai bun. Ştii?”, mai auzi Hruşcă, după care totul se transformă în dinţi, durere şi sucuri digestive.

…….

Când Gheorghe Flutur începu ancheta în hotel, recepţionerul îi spuse că singurul lucru mai suspect pe care l-a văzut în noaptea aia a fost un fel de jder mai mărişor, probabil turbat, care a trecut în fugă prin curtea clădirii. Dar, pe de altă parte, jderii turbaţi sunt animale des întâlnite pe-aici, aşa că era posibil să se alarmeze degeaba…

……

Aura, Laurici, Ionici şi Alexandra se treziră în zorii noului an, în mijlocul naturii, pline de noroi şi cu o indigestie de zile mari. Nu-şi aminteau mare lucru, aşa că fiecare crezu că, într-un fel sau altul, a avut parte de cea mai mare beţie a vieţii. Asta fu şi scuza invocată pentru ratarea ştirilor senzaţionale de peste noapte.

…….

Dan-Alexandru Radu tăcuse mai toată ziua de 31 decembrie, iar după ce râse puţin malefic văzând groaznicele ştiri de la televizor şi întreruperile tragice ale tuturor emisiunilor de Anul Nou, continuă să tacă.

Trecu în 2012 frecându-şi mâinile şi, cândva după miezul nopţii, intră pe Facebook pe contul lui de „Jder Turbat”.

„Începe anul jderului”, postă acesta, mai râse puţin malefic, după care se duse la culcare.

Enter the void!

Azi dimineaţă am privit zeiţa Nemesis în ochi, mi-am dat seama că n-am nicio scăpare şi m-am dus la piaţă. Ştiam bine ce mă aşteaptă acolo, mai ales că e şi 24 decembrie. Hoarde întregi de boşorogi care, dacă ar mai avea măcar un dinte în gură, ar muşca din tine şi te-ar molfăi la gingie, nu atât de foame, cât de ură… Noroi pe jos, miros de moare, ţiuit de colinde ieşind din păpuşi malefice deghizate în Moş Crăcin…

Faza era însă că trebuia sa iau banane şi murături, aşa că nu aveam cum să evit deplasarea. Cu bananele am scăpat ieftin. Le-am luat de la prima tarabă care avea banane şi am scuipat în sân, temător să nu fie semn rău că am scăpat atât de ieftin… Pe urmă am aprins o ţigară şi am dat roată pieţei, făcându-mi curaj să intru în mulţime ca să iau şi murături.

Am călcat peste nişte bastoane, peste căruciorul unui nou-născut, peste nişte cadavre rămase probabil blocate în mulţime de ieri, în fine… Am ajuns la chioşcul de murături. Acolo am văzut coada de vreo 70 de persoane şi mi-am mai aprins o ţigară să-mi fac curaj, sperând totodată că se va mai micşora prin miracol până o termin eu.

Afară era frig şi urât. Colindele care ţiuiau din Moşi Crăciuni sunau distorsionat şi sinistru. Un tânăr, probabil ucigaş plătit sau hoţ de buzunare, cu o cicatrice pe faţă, un ochi lipsă şi un ghiozdan cu Hannah Montana în spate, mi-a cerut o ţigară. L-am refuzat. O femeie în papuci albi a trecut în fugă cu nişte maţe şi ciocuri de pui într-o pungă… Altă femeie râdea ca o vrăjitoare cu TBC din chioşcul în care se vindeau ouă.

O pală de vânt a făcut să-mi sară jăratic din ţigară şi să mă ia cu fiori pe spinare. Încă mai încercam să mă conving că nu totul este rău pe lume, când aud o voce de femeie în spate:

“Dana, ia intră tu în magazin şi întreabă dacă au colinde de Hruşcă. Da’ nu la CD, la casetă”!

Povestea tăcerii care îl defineşte pe Dan-Alexandru Radu

Lumea mă întreabă deseori: “Cum poate un berbec ca tine să tacă atât de mult?”, crezând că zodia are o legătură cu asta. N-are…

Prima dată când am auzit de horoscop a fost în 1990, când Marina Almăşan făcea matinalul la TVR (pe atunci TVRL, “L” venind de la “Liberă”) şi a introdus şi această rubrică. Aveam aproape opt ani şi am fost bulversat. Mi se părea colosal că există o carte în care se poate citi viitorul şi nu se ştiuse de asta până atunci. M-am gândit că Ceauşescu s-o fi împotrivt la treaba asta şi mi s-a întărit ideea că omul fusese un căcănar.

Pe urmă am intrat în panică. Horoscopul Marinei Almăşan (din punctul meu de vedere de atunci unicul posibil şi cel adevărat) arăta în felul următor. Pe un fundal care reprezenta un fel de cer cu stele, Marina stătea la un pupitru şi citea dintr-un ceaslov ceea ce avea să se întâmple cu reprezentanţii fiecărei zodii. Ceaslovul era uriaş, dar era deschis undeva la a doua treime, de unde am tras concluzia că tot ce s-a intamplat vreodată stă scris in primele doo treimi ale codicelui, iar tot ce avea să se mai întâmple vreodată stă scris în ultima treime a cărţoiului. Am concluzionat cu ocazia asta că zilele pământenilor sunt numărate şi nu ne mai rămâne foarte mult timp.

Pe atunci gândeam totul în termeni absoluţi, chit că primisem de curând o lovitură care ar fi trebuit să mă facă să privesc viaţa în termeni relativi. Bănuiesc că aveam vreo cinci ani când am aflat că oamenii mor. M-a durut treaba asta. N-am vrut să cer detalii suplimentare de la maică-mea, despre care tocmai aflasem că o să moară şi ea, aşa că m-am îndreptat spre frati-miu şi mi-am expus temerile.

Frati-miu mi-a zis că nu am de ce să mă îngrijorez, că atât eu, cât şi restul familiei suntem relativ tineri, iar oamenii trăiesc 100 de ani, deci o să ne tot săturăm de viaţă în următoarele decenii. Din discuţia cu frati-miu am tras concluzia că oamenii trăiesc fix 100 de ani, aşa că am făcut nişte socoteli stângace şi am amânat angoasele de această natură pentru mult mai târziu.

Cred că am trăit confortabil cu ideea asta încă un an, sau ceva, până când bunică-mea, care avea vreo 60 şi puţin pe-atunci, a început să se plângă că o dor toate alea şi nu o să o mai ducă mult. Eu am asigurat-o că până la 100 de ani mai are, ceea ce a generat hohote de râs incredule. I-am cerut socoteală lui frati-miu şi el mi-a explicat mai întâi că sunt bou şi apoi că 100 de ani e posibil, dar de regulă oamenii o mierlesc mult mai devreme, pe la 60-70 aşa…

De unde am tras concluzia că viaţa nu e doar de căcat, dar mai e şi scurtă, iar Dumnezeu e cam aspru. De Dumnezeu aflasem tot de la bunică-mea (a murit pe la 81 de ani, până la urmă), tot când aveam vreo cinci ani. O întrebasem cine plouă şi mi-a zis că Dumnezeu. Aşa că multă vreme am trăit cu ideea că Dumnezeu are chipul şi asemănarea unei stropitoare. Am fost foarte incredul când mi s-a zis ulterior că e de fapt un bătrân bărbos atotputernic, peste poruncile căruia nu se poate trece.

La faza asta recunosc că mi-a cam sărit muştarul şi o vreme m-am întrebat dacă ar fi totuşi o cale de a-l detrona pe Dumnezeu, ca să-i iau eu locul. Am recurs iar la frati-miu cu problema asta, iar el m-a asigurat din nou că sunt bou şi că Dumnezeu nu există, exact ca şi Moş Crăciun. M-a durut rău treaba cu Moş Crăciun. Am renunţat şi la ideea de a-l detrona pe Dumnezeu, ceea ce mi-a dăunat, cred, pentru că de atunci n-am mai avut nici porniri rebele nici vise de acaparare a puterii.

Evident, că după ce am aflat care e treaba cu Moş Crăciun, nici treaba cu barza nu mi s-a mai părut prea logică. Tot frati-miu m-a lămurit cum se fac copiii, învăţându-mă cu ocazia asta şi care e sensul real al unor înjurături. Din ce mi-a explicat frati-miu, am tras următoarele concluzii:

1) Să te fuţi e cel mai mişto lucru din lume;

2) De câte ori se fut doi oameni, se naşte un bebe.

Îmi amintesc că o bucată bună de timp după ce aflasem lucrurile astea, de câte ori mă împrieteneam cu cineva, îl întrebam câţi fraţi sau surori are şi îi ziceam imediat şi de câte ori s-au futut părinţii lui. Mă simţeam foarte mândru de mine, căci se părea că niciun alt copil de vârsta mea nu ştia de treburile astea. Până când i-am surprins pe ai mei, într-o zi, când am intrat neanunţat în dormitor şi am intrat în depresie.

Ideea de a avea încă un frate m-a întristat teribil. Chiar eram supărat pe ai mei că nu le-a ajuns de două ori. Şi aşteptam ca maică-mea să nască din zi în zi. Până la urmă n-am mai suportat presiunea, aşa că i-am zis şi lui frati-miu ce ne aşteaptă.

El m-a asigurat iar, pentru a nu ştiu câta oară, că sunt bou, explicându-mi că e nevoie de sute de încercări până să faci şi un bebe. Aşa că să stau liniştit, cel mai probabil eram în siguranţă. M-am mai calmat atunci, dar toată treaba asta cu fututul a început să mi se pară cam banală. Dacă se făcea atât de des, înseamnă că nu era cine ştie ce.

Nu l-am mai tras de limbă pe frati-miu, ca să nu creadă că sunt chiar prost făcut grămadă. Pe vremea aia (el era clasa a şasea, eu la grădiniţă) sarcina lui era să mă păzească când ieşeam afară. Ca să poată juca fotbal în linişte, însă, mă lăsa deseori în grija lui Lili, o vecină de bloc care era cu el în clasă.

Lili şi prietenele ei se jucau de-a mama şi de-a tata, eu fiind în schema asta copilul. După toate revelaţiile pe care le avusesem, însă, m-am simţit suficient de matur ca să evoluez, aşa că i-am zis verde în faţă lui Lili că de acum înainte eu voi fi tata, iar dacă tot suntem căsătoriţi o să ne şi futem.

Jur că eram foarte mândru de mine când spuneam lucrurile astea. Anticipam chiar reacţiile: Lili şi prietenele ei urmau să aibă un şoc cauzat de cât sunt eu de deştept, să-mi mărturisească faptul că e ceva extraordinar ca un copil de vârsta mea să ştie astfel de lucruri (frati-miu avusese grijă să-mi spună că fututul şi vorbitul despre futut e pentru oameni mari) şi să mă laude pentru tot restul zilei.

Eram pregătit chiar să le şi spun ce e aia “a fute”, în cazul în care ele nu aflaseră încă. O vreme lucrurile s-au desfăşurat aşa cum prevăzusem. Fetele s-au arătat şocate. Pe urmă lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Mi s-a zis că sunt un porc, un nesimţit, că în viaţa mea nu ar mai trebui să vorbesc aşa cu o fată.

Pe urmă m-au întrebat de unde am învăţat să vorbesc aşa urât şi eu le-am zis că de la frati-miu. El şi-a luat-o mult mai rău ca mine, în ziua aia, când s-a trezit cu un cârd de fete că vin să-l ia la pulă de pe terenul de joc. Îmi amintesc că m-a şi fugărit puţin prin jurul blocului, după ce a aflat în ce a constat incidentul.

Mi-a zis să mă duc imediat să-mi cer scuze, însă am refuzat cu încăpăţânare. Nu înţelegeam cu ce greşisem. Sau nu era adevărat că oamenii căsătoriţi se futeau? Mi-a luat mult până să înţeleg că deşi unele lucruri se întâmplă, e ruşine să spui că se întâmplă şi că e şi mai ruşine să foloseşti cuvântul “a fute” când te referi la futut. Mi s-a părut totul cam aburd, aşa că am încercat să mă distanţez de problemă. Chiar şi când m-am împăcat cu Lili, am evitat să-i spun că voiam de fapt doar să mă culc cu ea.

De asta tac atât de mult. Sincer, e mai bine. Nici acum nu m-am prins încă de toate subtilităţile vieţii şi n-aş vrea să mai adaug şi alte gafe la colecţie.

CEA MAI ÎMPUŢITĂ FEMEIE DIN LUME

Azi am întâlnit CEA MAI ÎMPUŢITĂ FEMEIE DIN LUME!!! S-a urcat odată cu mine în tramvaiul 41 şi aproape m-a pus la pământ cu mirosul. Am fugit cât am putut mai în faţă de ea, dar după aproximativ un minut am simţit iar că sunt pe cale să leşin. VEINISE DUPĂ MINE!!! De fapt după scaunul care se eliberase lângă mine. Am fugit repede la prima uşă, cu gândul să cobor dracului la prima staţie.

Ştiu ce o să spuneţi, fac asta frecvent. Dar de data asta nu doar eu fusesem doborât de miros. Toată partea din faţă a tramvaiului s-a golit de lume. Unii s-au dus tocmai în spatele tramvaiului, altii s-au adunat ciorchine lângă mine să coboare şi ei la prima. Un băiat şi o fată şi-au pus şerveţelele la nas. Restul stăteau cu gulerele gecii sau ale puloverelor peste nas.

Ce m-a lăsat cu GURA CĂSCATĂ e că până şi două babe de 80-100 de ani s-au dat jos de pe scaune şi s-au târât până la uşa la care eram eu ca să coboare dracului la prima staţie. Şi astea nu se dau jos de pe scaun nici dacă le epilezi INGHINAL CU CEARĂ FIERBINTE!!!

Evident că la prima staţie s-a dat jos de pe scaun şi CEA MAI ÎMPUŢITĂ FEMEIE A TUTUROR TIMPURILOR şi a coborât odată cu noi. Era să leşin chiar şi la aer curat, în staţie, când a trecut pe lângă mine, aşa că m-am urcat dracului înapoi în tramvai. La fel şi babele de 80-100 de ani, care nici măcar nu s-au mai aşezat înapoi pe scaunele lor, ci au preferat să rămână lângă burduf. Ce-i drept încă mai puţea şi a mai puţit vreo două-trei staţii.

Am stat şi m-am gândit. Într-un fel îmi părea bine că se întâmplase ceea ce se întâmplase. În fond, de câte ori în viaţă ai ocazia să te întâlneşti cu CEL MAI ÎMPUŢIT OBIECT AL UNIVERSULUI CUNOSCUT??? Pe de altă parte eram oarecum indignat. Înţeleg că femeia era homeless and shit, dar sunt atâtea grădini în oraşul ăstă, nu putea să se pişe într-una dintre ele? Căci era evident că se şi pişase pe ea la un moment dat, adăugând această mireasmă şi altora pe care le poseda.

Până la capătul lui 41 mirosul se dusese (fuseseră deschise şi câteva geamuri, iar babele alea de 80-100 de ani nici măcar n-au protestat, or astea ar preferă să fie EPILATE INGHINAL CU PENSETA FIERBINTE decât să stea în curent!!!) aşa că am putut să-mi aprind o ţigară fără să vomit, când am coborât.

Am terminat ţigara până am ajuns în staţie la 335. Norocul meu, căci acolo am dat de tipul ăsta puţin mai scund decât mine, care avea vreo 150 de kilograme şi care după ce a horcăit puţin, a tras o flegmă direct în mijlocul staţiei! Pe urmă şi-a aranjat căciula pe cap, s-a scărpinat la coaie, s-a scărpinat în cur, şi-a scos chiloţii din cur, după care şi-a aranjat iar căciula, toate astea tot în mijlocul staţiei.

O vreme m-am gândit să-l bat. N-ar fi fost foarte greu. Am mai bătut obezi din aceştia morbizi la viaţa mea. Sunt o pradă destul de uşoară. Se mişcă greu, n-au reacţii, iar la capitolul rezistenţă sunt zero. Mai nasol e cu ăia slabi-costelivi. Dacă te apuci să te baţi cu unul din ăsta, trebuie să fii pregătit să te baţi cu el toată ziua. Ăştia foarte slabi N-AU SPLINĂ, băi nene!

Până să mă apuc să-l bat, însă, am mai stat puţin să mă gândesc. Grobianul ăsta de 150 de kile era într-adevăr un aşa afront la adresa societăţii din care fac parte încât o eventuală acţiune represivă din partea mea să fie justificată? Sau poate că între timp am devenit eu un burghez delicat cu nasul pe sus, care face din ţânţar arămăsar?

Până să mă lămuresc şi să mă apuc să-l bat pe gras, a venit un 335. PLIN OCHI, BĂI NENE! Mi-am băgat picioarele şi am zis că-l aştept pe următorul. S-au dat jos vreo 50 de oameni, s-au urcat vreo 75. Printre ăia 75 care s-au năpustit spre 335 se număra şi OBEZUL DE 150 DE KILE. S-a oprit însă în faţa uşii, s-a uitat la cele 5-6 bunăciuni printre care urma să se înghesuie şi a lăsat-o şi el baltă.

După faza asta mi-a fost mai simpatic. M-am gândit că fiind atât de gras, are o viaţă destul de mizerabilă. Iar asta îl face să nu-i mai pese atât de mult de regulile elementare de politeţe.

Pe urmă a strănutat FĂRĂ SĂ PUNĂ MÂNA LA GURĂ!!! Am renunţat şi la ideea de a-l bate, dar şi la simpatie. Situaţiile astea sunt prea complicate pentru mine. Încă nu ştiu cum ar trebui să reacţionez. Sau poate că am devenit într-adevăr prea filfizon. Voi ce ziceţi?

Povestea încopitării lui Dan-Alexandru Radu într-un model economic pus la îndoială

“Muhahahaha”, râse Dan-Alexandru Radu auzind inepţiile unui economist francez la RFI Internaţional. După ce condamnase prostiile făcute de bănci, economistul, care putea fi şi canadian, după accent, adăugă: “Culegem roadele modelului acestuia economic bazat pe profit”…

“Muhahahaha”, râse Dan-Alexandru Radu. “Model economic bazat pe profit. Ce chestie”, mai râse Dan-Alexandru Radu sarcastic.

“Muhahahaha”, râse din nou Dan-Alexandru Radu. Dădu să mai râdă puţin, dar se umpluse de bale pe lângă gură. Dădu să se şteargă, dar mai rău se mozoloi. De când avea copitele alea în loc de degete, îi cam scăzuse dexteritatea.

Mai chicoti puţin, gândindu-se că ar fi prudent să evite hohotele de râs. De când îi crescuse şi limba aia bifurcată, şi-o muşca din ce în ce mai des.

Povestea CĂSĂPIRII unei creaturi care făcea SEX sub apa!!!

“Cu ce vă servesc”?

“Doresc să halesc”.

“Ce vă prieşte”?

“Neşte peşte”.

Povestea unui hand Job4s eşuat

 
“Încă de când am citit recomandarea ta pe Facebook cu Steve Jobs am vrut să te am în patul meu”, suspină tânăra între două pupături, trăgând plapuma de pe pat cu un singur deget.

“A fost într-adevăr un geniu care a revoluţionat felul în care trăim”, zise tânărul între două gemete, dându-i chiloţii jos tot cu un singur deget.

Amândoi îşi puseră iPhone 4s-urile pe noptieră şi se aruncară între pernele able, imaculate. În curând, însă, între ei se înfiripă un sentiment rece de jenă. Muzica ce se auzea în surdină de pe Mac accentua senzaţia. Ceva era clar în neregulă…

El îi tot atinsese sfârcurile cu degetul mare şi arătătorul, făcând mişcări de zoom, dar nimic nu se mărise. Ea continua să îşi gliseze arătătorul pe ştromeleacul lui, fără niciun rezultat.

Povestea unui băiat sictirit care s-a umplut de jenă

"Toţi oamenii ăştia convenţionali, bă, cărora nu le iese altceva pe gură decât fraze deja mătrăşite de moriştile stereotipiei, care n-ar emite ceva original nici să-i baţi în dinţi, care se entuziasmează sau şochează perfect simetric cu turma lor de 7 miliarde de obtuzi, care se ultragiază de orice e diferit de ce li s-a băgat lor pe gât, în timp ce stăteau cu gura larg deschisă, bă, mă fac să vreau să le vomit direct în creştetul capetelor lor seci, bă!"

 

“Ştii, uneori, când mă duc la baie, am impresia că mă cac embrioni parţial digeraţi”…

“Mda… Cică de luni se încălzeşte vremea…”