Dan-Alexandru Radu crăpă ochii în zori, spre ora 10:00, în dormitorul garsonierei sale de doo camere, goli o cană plină de vodcă de pe noptieră, după care apucă o bardă de sub saltea şi se izbi în coaie.

Nu scoase nici măcar un icnet. Se târî până la baie unde făcu pipi în chiuvetă. Scutură tubul de spumă de ras şi pulveriză substanţa în palma pe care şi-o netezi apoi cu briciul. Renunţă la ideea de a se bărbieri şi pe faţă. Intră în cadă, unde se spălă cu apă rece, folosind o frunză de cactus drept perie de duş.

La micul dejun mestecă nişte praf de cafea şi făcu gargară cu bere Bucegi, ţinând în tot acest timp o ţigară Carpaţi aprinsă în gură. Apoi stinse mucul pe unul din pereţii îngălbeniţi şi deformaţi ai livingului. Niciunul din pereţii garsonierei de doo camere a lui Dan-Alexandru Radu nu erau drepţi. Toţi aveau curbe şi cocoloaşe bizare.

Trase pe el bluza lui neagră de căcat, acum aproape ruginie şi plină de găurele şi ieşi pe holul blocului. Nici nu se gândi să încuie uşa. În schimb, toate încuietorile din bloc începură să clămpăne şi să răsune a lanţuri trase, în timp ce ochii colocatarilor îl spionau temător pe vizoare. Căţeaua imobilului, Tiţa, fugi schelălăind la vedera lui. Până şi Bulache, câinele prietenos al blocului, se târî panicat după un colţ, frecându-se cu fundul de asfalt.

Dan-Alexandru Radu îşi cumpără trei pachete de ţigări şi o bere pentru drum şi se îndreptă spre muncă. În autobuz dădu o babă la o parte de pe scaun şi se aşeză el, aprinzându-şi un Carpaţi şi terminând berea la a doua staţie. La metrou sări peste turnichete, în timp ce femeia din ghişeu se cocoşase în scaun de teamă. Ajuns la locul de muncă, găsi un bileţel anonim pe birou. Era singurul fel în care colegii săi mai îndrăzneau să comunice cu el.

“Eşti aşteptat la analiza rezultatelor controlului de medicina muncii”.

Dan-Alexandru Radu scoase o sticlă de rom din sertar, bău jumate, după care urcă mormăind în clopotniţa Casei Presei. Acolo, într-un birou plin de găinaţ de porumbel, îl aştepta o doctoriţă de medicina muncii, privind aproape şocată o fişă medicală.

“Când pula mea am făcut eu analize, doamna doctor?”, întrebă Dan-Alexandru Radu.

Doctoriţa zâmbi strâmb, ca şi cum înjurătura pacientului i-ar fi confirmat nişte bănuieli.

“N-aţi făcut analize, domnu’ Radu, dar am recoltat noi nişte sânge de pe biroul unde vă jucaţi înţepând cu un cuţit spaţiile dintre degetele dumneavoastră răşchirate. A curs suficient sânge după isprava asta cât să repetăm analizele de trei ori”.

Doctoriţa aruncă pe birou o fişă cu nişte grafice ale căror săgeţi se pierdeau undeva într-o linie ideală care părăsea foaia de hârtie. Dan-Alexandru Radu apucă hârtia, o mototoli, scoase nişte skunk vrac din buzunar şi îşi răsuci o ţigară în formă de con. Doctoriţa continuă să explice, învăluită în fumul puturos care umplu camera.

“Nivelul dumneavoastră de testosteron este atât de ridicat, încât ne-a dat aparatele peste cap, domnu’ Radu. Sunteţi o raritate medicală, ba chiar un fenomen sociologic. Mă mir că sunteţi încă în viaţă. Dacă am trăi într-o ţară în care se găsesc medicamente, v-aş recomanda un tratament urgent cu feromoni. Dar aşa, nu pot decât să vă recomand, pentru binele dumneavoastră şi al umanităţii, să futeţi ceva”…

Dan-Alexandru Radu strivi furios ţigara pe birou, se ridică şi părăsi încăperea. Plecă direct la un reportaj cu un copil supradotat pe care îl bătu zicându-i că în viaţă contează mai mult să ai coaie decât creier.

Spre seară ajunse în Club Control, un urs grizzly printre hipsteri, se băgă în faţă la bar şi comandă doo cinzeci de tequila pe care le bău fără să plătească.

Se aruncă pe ringul de dans, trase pe nas nişte Golden Magic scos din buzunarul de la spate şi începu să execute mişcări de disco pe Arctic Monkeys. O studentă la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, observând mişcările dezarticulate pe care le făcea, sări repede în ajutorul lui.

“Vă simţiţi bine, domnule? Vreţi să sun pe cineva să vă ducă acasă? Doar daţi-mi numărul”…

“Mai bine dă-mi tu numărul tău, păpuşe, şi o să-ţi dau eu câte numere vrei”, replică Dan-Alexandru Radu, continuând să se bâţâie. Studenta se îndepărtă scârbită.

Dan-Alexandru Radu îşi îndreptă privirile către o studentă la teologie care dansa topless pe bar.

“Te-a durut rău când ai picat din cer, îngeraş”?

“M-a durut în cur, fraiere!”, replică aceasta înorcând partea anatomică antemenţionată către curtezan.

Dan-Alexandru Radu se prabuşi pe una dintre canapelele prafuite ale localului. O studentă la ASE se plângea în apropiere de chiriile piperate ale Bucureştiului.

“Am o garsonieră de doo camere dintre care una poate fi a ta, pisi mic şi scump”, îi comunică Dan-Alexandru Radu. Studenta îl evaluă scurt, oftă şi zise:

“Plăteşti tu taxiul”?

……..

“Ce-i cu umflăturile astea din pereţi”, întrebă studenta care se repezise direct la frigider şi dăduse deja pe gât o jumătate de sticlă de gin.

“Nu le băga în seamă şi mai ales nu te apropia de ele”, o avertiză Dan-Alexandru Radu. Îi arătă apoi o saltea în mijlocul livingului.

“Aici”.

“Ho, ho, ho”, îl domoli studenta. ”N-am încă un răspuns clar de la tine. Deci, o cameră pe termen nedefinit, bani de buzunar, două mese pe zi, acces la internet şi accesul nelimitat al prietenilor mei, la orice oră din zi sau din noapte”…

“Da, da, bine”, zise Dan-Alexandru Radu absent, căscând ochii la pereţi. Dădu să pună mâna pe duduie. Camera se zgâlţâi brusc.

“Cutremur”, ţipă fata.

“Căcat”, replică Dan-Alexandru Radu. “Relaxează-te, e o clădire nouă şi încă se mai aşază pereţii”.

Camera se zgâlţâi şi mai tare.

“Repede, sub tocul uşii”, răcni studenta, ghemuindu-se sub uşă, cu spatele la perete.

Dan-Alexandru Radu nu reuşi să o oprească la timp. Zidul de care se sprijinea fata începu să se mişte, să facă vălurele şi să o înglobeze încetul cu încetul. În mai puţin de un minut, ASE-ista se contopise de tot cu peretele, formându-se acum o nouă denivelare.

Dan-Alexandru Radu înjură puţin, dar nu foarte mult. Ridică ochii la tavan şi urlă:

“Jur că în momentul în care se redresează piaţa imobiliară, te vând”!

Apoi puse mâna pe telefon şi îl sună pe amicul Gheorghiţă.

…..

“E ora 3 dimineaţa. Ziceai ceva de un cadavru şi am venit, dar nu văd nimic, în afară de umflăturile astea în pereţi de care nu îmi aduc aminte”, zise Gheorghiţă după ce dădu pe gât paharul de Jack.

Dan-Alexandru Radu dădu şi el pe gât un sfert de sticlă.

“Am zis că eşti omul pe care l-aş suna la 3 dimineaţa să mă ajute să scap de un cadavru, dar vorbeam ipotetic. Problema e tocmai că nu pot să scap de ele. Ghe, tu îţi mai aduci aminte când a început odiseea cu garsoniera mea de doo camere? Au trecut câţiva ani, dintre care cel mai mult au durat construcţia şi mobilarea ei. Mă lăudam tuturor că am ales momentul ideal de a o cumpăra. Piaţa se prăbuşise, dezvoltatorii erau gata negocieze şi să scadă din preţ.

Alor mei le-am zis că e o investiţie pe termen lung. La muncă am zis că e locul în care voi da petreceri şi organiza seri de MOHAA în reţea. În realitate, unicul meu gând legat de garsonieră a fost futaiul nelimitat, discreţionar, absolut, fără sfârşit şi total care urma să vină.

Totul era pregătit, mai lipseau femeile. La început părea că va fi chiar mult mai uşor decât îmi imaginam… Era suficient să le menţionez că sunt bărbat la casa mea şi mi se trecea cu vederea tot restul defectelor. Cred că asta a înfuriat şi frustrat garsoniera. Îmi asumam meritele ei în folos personal, iar ea s-a decis să recupereze ce-i al ei.

Vezi umflăturile astea? Sunt toate femei pe care garsoniera mi le-a furat… Gheorghiţă, nu mai pipăi umflăturile din perete”…

“Scuze, nu te enerva, ar trebui să iei ca pe un semn de încredere din partea mea faptul că sunt dispus să acord credibilitate poveştii tale prin această investigaţie. Dar ca să fim siguri, nu mai bine iei tu un diazepam şi vorbim dimineaţă”?

“Am luat, stai liniştit. Când a început treaba credeam şi eu că am luat-o razna. În fond, nu adusesem aici decât necunoscute despre care nu aveam cum să aflu apoi dacă mai există sau au existat vreodată. Umflăturile din perete puteau fi puse pe seama construcţiei proaste. Am luat pastile, valeriană şi ceai de Ciuboţica Cucului şi mi-am reconsiderat strategia.

La psihiatru nu voiam să mă duc, de teamă să nu mă bage în azil, tocmai când aveam în sfârşit garsoniera de doo camere la care visasem atât. Aşa că am acţionat pragmatic. Am invitat-o la mine în casă pe Monica Tatoiu, chipurile pentru un interviu. A venit, chiar mai devreme decât trebuia! N-a plecat nici când a văzut că nu sunt camere de luat filmări. Acum e umflătura aia grosolană de lângă uşa băii…

Am fost recunoscător garsonierei că m-a smuls din ghearele ei… Apoi am stat cu ochii pe posturile de ştiri să văd dacă mai apare ca invitată. Dispăruse…

Am continuat, totuşi, experimentele. Pe Oana Roman am aruncat-o cu mâna mea în perete. Vezi al cincilea zid din balcon? Ea e!

Paula Iacob a adormit înainte să descopere că e ceva în neregulă, iar garsoniera a luat-o fără nicio remuşcare.

Continuam să mă uit la televizor şi ele continuau să nu apară. Era imposibil ca fiecare dintre ele să nu apară de atât de mult timp.

Era clar că ceea ce credeam eu că se întâmplă, chiar se întâmpla…

M-am gândit să pun capăt experimentelor, dar mi-am zis că e cazul să fiu temeinic în dovezile pe care mi le ofer, ceea ce echivala şi cu un serviciu public, întru binele societăţii. Faptul că nu mai ştii nimic acum de Adriana Bahmuţeanu, Ana Maria Prodan, Oana Zăvoranu sau Olguţa Vasilescu mi se datorează.

Faptul că nu eram schizofrenic, însă, nu mă mai încălzea cu nimic. Garsoniera continua să beneficieze de beneficiile de care ar fi trebuit să am eu parte de pe urma ei.

Recunosc că am ajuns şi la vrăjitoare. Mi-au cerut 500 de euro din start pentru un ritual de alungare a farmecelor. Le-am invitat la mine. Umflătura aia din colţ, în apropiere de tavan e prezicătoarea Ermina, care chiar n-arăta rău, dacă puteai trece cu vedere mustaţa.

Am chemat şi un popă, care a cerut doar 100 de euro, dar pe lângă faptul că a murdărit pereţii, n-a rezolvat nimic. Mi-a părut sincer rău că garsoniera nu l-a umflat şi pe el.

Apoi am zis că poate n-am procedat eu corect cu garsoniera. În fond, nu dădusem petrecerea aia de inaugurare cu care vă ameninţam de doi ani şi era posibil să fi fost jignită din cauza asta”.

“N-am putut să ajung la petrecerea aia. Şi nici tu nu mi-ai povestit niciodată nimic despre ea”, zise Gheorghiţă.

“Umplusem frigiderul de alcool. Deja trăgeam tare cu băutura, dacă alte vicii nu puteam să am. Toţi băieţii care au venit s-au mucificat în prima oră. Fetele au băut şi ele cot la cot cu băieţii, dar se ţineau mai tare.

Plus că le plăcea înăuntru, tot făceau aluzii de chirie, talente la gătit şi alte alea. Una a adormit la mine în pat. Altele s-au lungit pe podea şi continuau să bea.

Pe la 2 noaptea, băieţii au chemat un taxi şi au plecat. Munceau a doua zi. Fetele au rămas, scosesem îngheţata din frigider. Au apucat să ia două linguriţe de fiecare. Garsoniera le-a înfulecat mai repede decât ar fi putut ele să înfulece îngheţata. Aşa că de atunci am rămas şi în pana de idei şi de femei. Ştiu că tu, ca jumătate din oamenii planetei, o arzi mai psiholog, aşa.  Ce-ar trebui să fac”?

Gheorghiţă continua să pipăie rotunjimile pereţilor, făcând ocazional şi câte o poză.

“Nu zic că te cred, dar problema ta rămâne aceeaşi, Dan-Alexandru Radu, indiferent dacă garsoniera îţi fură femeile sau nu. Nu ştii ce să le oferi. Te încăpăţânezi să le prinzi în capcană, când ar trebui să fii sincer cu ele. Ţi-ai pus toate speranţele erotice în garsoniera asta de doo camere, pe care o personalizezi acum, în loc să te bazezi pe forţele proprii, de persoană reală.

Abordarea ta n-ar trebui să fie – uite ceea ce am, ci – uite ceea ce sunt. Fii sensibil cu femeile, lasa garda jos. Şi în felul ăsta o să ajungi tu în garsonierele lor, nu o sa fii nevoit să le aduci la tine… Bunăciunea asta cine a fost?”, mai zise Gheorghiţă, ciupind o umflătură considerabil de bombată.

Mâna i se încleiă în tencuială. Deveni alb ca varul, apoi începu să alunece treptat în perete.

“Băi, eşti nebun? Ce pisici?! Ziceai că nu-i plac decât gagicile”!, mai apucă să urle. Dan-Alexandru Radu ridică din umeri confuz.

“Păi te-o fi confundat cu vreuna, după ce te-a auzit vorbind cum ai vorbit”…

………

“Bună, sunt Dan-Alexandru Radu şi am zero la sută încredere în capacitatea mea de a-ţi fi pe plac. Mă tem de eşec şi trăiesc cu impresia că o să te înşel dacă purced mai departe cu bicisnica mea vrăjeală”, abordă Dan-Alexandru Radu o studentă la psihologie, a doua zi, în acelaşi Club Control.

“E ok, continuă”, zise studenta.

Lui Dan-Alexandru Radu nu-i veni să creadă ce se întâmplă nici măcar când se găsi imobilizat de două cătuşe cu puf roz de tăblia patului, privindu-se în oglinda de pe tavanul garsonieriei străine în care nimerise.

“Ce burtă elastică ai, zici că-i trambulină”, îi zise studenta.

“Da, chiar uitasem de ea, mă luasem cu altele… Ştii, îmi urăsc burta. Am privit-o ca un inamic, multă vreme, am personalizat-o, i-am dedicat chiar şi un jurnal pe Facebook”.

Studenta nu apucă să-i răspundă. Buricul lui Dan-Alexandru Radu se căscase ca o gură de monstru marin, muşcând aproape jumătate din potenţiala lui cucerire, care fu consumată apoi în totalitate.

Burta stătea acum bombată şi triumfătoare, reflectându-se narcisistă în oglinda de pe tavan şi râzând malefic în timp Dan-Alexandru Radu dădea ochii peste cap, înjurând de mama focului.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,300 times in 2011. If it were a NYC subway train, it would take about 5 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

“Lumea se schimbă, Ionici. O simt în şaormă, în tremurul efervescent al Pepsiului Trist, în aroma jeleului Haribo”…

Cele 38 de procente vizibile ale lunii, din seara zilei de 31 decembrie 2011, îşi aruncau lumina lor meschină în redacţia în care Ionici, Laurici şi Alexandra aveau plăcerea să lucreze.

„Şi noi ne schimbăm, Laurici”, zise Ionici, în şoaptă înfricoşată. „Ochiul e de vină… Scârbavnicul ochi al lui Dan-Alexandru Radu. Nu clipeşte niciodată, e mereu atent, scrutează pagini de Facebook, reflectă fotografiile noastre pe care le trunchează în photoshop, din care ne taie capetele şi le înlocuieşte cu figuri zoomorfe… Insidioase permutări cabaliste care ne transformă încet-încet în golemi”…

Cele două se opriră din şoapte în momentul în care simţiră privirea dispreţuitoare a Alexandrei.

„Ştiţi, s-a inventat ceara fierbinte sau chiar briciul. Mustăţile astea ale voastre nu sunt deloc cool”, zise ea. Celor trei le sări brusc ţandăra. Se ridicară în picioare mârâind una la alta şi arătându-şi colţii. Se opriră chiar înainte să înceapă să se gherăie.

„Hai mai bine să facem un şuşu şi să ne răcorim”, propuse Laurici. Cele trei se uitară îndelung în oglinda budei redacţiei. Poate din cauza luminii palide ale celor 38 de procente vizibile din lună, sau ale pupilelor lor care erau în mod bizar ovale, îşi văzură feţele mai ascuţite ca oricând.

„Tu ai dreptate cu epilatul ăsta”, zise Ionici mângâindu-şi barba deasă. Intrară în cabine şi descoperiră că e destul de complicat să te aşezi pe coloset atunci când ai o coadă atât de stufoasă.

…

Între timp, în Vatra Dornei, Aura, care nu lucra de Anul Nou, ca cele trei, începuse să aprecieze echilibrul pe care coada i-l oferea. Îi plăceau şi ghearele care îi crescuseră, pentru că putea acum să alerge pe colinele dornene fără să alunece sau să se abată de la curs.

Stătuse ferm pe picioare şi când sărise, fără niciun motiv aparent, la gâturile unor colindători care mergeau cu Pluguşorul din casă în casă. Când înfipsese dinţii în primul, o făcuse din pură simpatie. Colindătorii i se păruseră mereu nişte dulci.

Îi sărise muştarul, însă, când ceilalţi, parcă speriaţi de bombe, se puseseră cu biciurile pe ea. Nu lăsase niciunul în viaţă. Atacase preventiv şi ceilaţi purtători de zurgălăi care îi ieşiseră în cale.

Întreaga Vatră a Dornei era acum presărată de colindători parţial devoraţi. Aura opri, totuşi, la o şaormărie să dregă gustul fad de sorcovă. Apoi o luă iar la goană, cu agilitatea unei muscalide, în direcţia Dealu Negru. În fuga ei aproape smulse un panou publicitar cu mesajul:

„Ştefan Hruşcă rupe Gura Humorului! La cumpăna dintre ani, vino pe pârtia Dealu Negru pentru un concert live de neuitat. Eveniment realizat prin amabilitatea preşedintelui CJ, Gheorghe Flutur”.

……..

Înapoi în redacţie, Ionici, Laurici şi Alexandra priveau ecranele canalelor de ştiri care se înroşiseră de News Alert-uri şi titluri de genul: „Masacrul din Vatra Dornei”, „An Nou însângerat” sau „Sfârşitul lumii a venit mai devreme”.

„Ar trebui să dăm şi noi o ştire”, zise Alexandra.

„De ce să scrii despre chestii, când poţi să faci chestiile respective”, zise Laurici.

„E foarte cald în redacţie. Ar trebui să ieşim”, zise şi Ionici.

Tustrele săriră direct în stradă prin geamul cât un perete al redacţiei.

Laurici ateriză direct peste un puşti mucos care arunca cu pocnitori. Îi luă beregata dintr-o muşcătură. Apoi o luă în goană către Piaţa Revoluţiei, de unde venea zvon de concert în aer liber. Realiză că de când alerga în patru labe, avea o rezistenţă mult mai mare.

Nu peste mult timp, se trezi în mijlocul Pieţei, agasată de artificii, pocnitori şi ghiolbani. Sfâşie câteva beregăţi, la nervi, dar totul trecu neobservat în aglomeraţia creată odată cu nişte acorduri electro-etno-pop care veneau dinspre scenă. Laurici îşi zise că dacă e vorba să pună capăt situaţiei, trebuie să lovească direct la sursă.

Trecu doar un minut, când acordurile electro-etno-pop se transformară într-un urlet prelung de groază, însoţit de un mârâit ascuţit.

Ghiolbanii din public uitară să mai dea cu pocnitori. Astfel, din primul rând se auzi cât se poate de clar o exclamaţie îngrozită:

„E o chestie mare şi păroasă pe scenă care o mănâncă pe Lorendana”! Ecranele gigant care transmiteau evenimentul din Piaţă se înroşiseră…

……….

Ionici evitase Piaţa Revoluţiei, auzind ce muzică se ascultă acolo şi văzând ce fel de lume se adunase. O luase în sens opus, spre Piaţa Victoriei şi o cotise spre Bulevardul Ion Mihalache.

Noaptea era răcoroasă şi relativ liniştită, dacă ignorai fundalul sonor de pocnituri şi ţiuituri de artificii, din cartier. Brusc, un răcnet inuman o făcu să i se zburlească blana de pe spinare. Se îndreptă spre locul din care venise urletul cu colţii rânjiţi de nervi. Ţipetele de aceeaşi factură se repetară, ghidându-i paşii.

Sări într-o curte, intră într-o clădire spaţioasă şi ieşi din întuneric la lumina unor reflectoare doar pentru a vedea Negru în faţa ochiilor.

„Şi acum dans!” se auzi aceeaşi voce stridentă. O serie de implanturi mamare începură se se legăne pe o scenă. O secundă Ionici realiză că e pe cale să întrerupă o emisiune live de Anul Nou. Pe urmă nu mai realiză nimic.

O vreme publicul crezu că totul face parte din program şi începu să chiuie. Chiuiturile se transformară curând în bocete.

Prezentatorul emisiunii urlă mai tare ca niciodată, apoi închise ochii şi totul deveni negru pentru el.

Asistentele se opriră din dans şi începură să facă un balet stângaci, alunecând pe scena stropită.

Din regie se auzeau strigătele disperate ale producătorului: „Să cheme cineva o ambulanţă! Şi poliţia! Să le spună că a scăpat o chestie de la ZOO la noi în platou”.

…….

Alexandra văzuse ceea ce se petrecuse în Piaţa Revoluţiei şi continuase să alerge. Ceva i se părea în neregulă. Îi stătea pe limbă să spună ce, dar nu reuşea. Îşi zise, aşadar, să reziste tentaţiei fireşti de a muşca din oameni şi să continue să alerge până şi-o da seama care era problema.

Până şi faptul că deja ieşise din Bucureşti şi intrase în Buftea, într-o alergare susţinută, i se păru cam ciudăţel.

Văzu nişte lumini sclipind într-o clădire mare. Se simţea mai liniştită, acum, aşa că îşi zise că poate să intre fără să rişte să facă ceva nelalocul lui.

Traversă nişte coridoare, se strecură după nişte vestiare şi ajunse într-o cabină cu o oglindă mare, înconjurată de beculeţe şi nişte pereţi plini de poze cu Elvis Presley. Erau şi nişte cuiere pline de sacouri cu sclipici, papioane şi pantaloni trapezoidali, stil 1950.

Alexandra îşi privi urechiile ascuţite în oglindă, căscă gura mare, îşi numără carnasierii, se scărpină pe pata albă a blănii de pe piept…

„Totul pare bizar, dar cunoscut”, îşi zise. Îi veni în minte o glumă veche, un joc pueril. „Muscalidul coleric… Viezurele iritat… Cum dracu’ îi zicea”?

Tot efortul de gândire al Alexandrei era bruiat de un zvon de muzică insuportabilă şi de aplauze stupide, de undeva din aceeaşi clădire.

„Şuap-şuap, la-la-la-la… VETA! La-la-la-la, ba-bam”.

Brusc se deschise uşa şi intră un bărbat scund, brunet, cu mult gel în păr, care încremeni văzând-o pe Alexandra în cabina lui. Alexandra încremeni la rândul ei:

„Oh, snap!”, zise. „Ştiu că e greşit ceea ce o să fac, dar, diiuuud, te urăsc de când erai licean şi nici acum nu îmi pari mai breaz”.

Uşa cabinei se zgudui din ţâţâni, de parcă înăuntru ar fi fost vreun azil de diavoli tazmanieni maniaci.

Când constată absenţa starului şi veni după el, sau ce mai rămăsese din el, Micuţul Will leşină pe loc.

……

La pârtia Dealu Negru, Ştefan Hruşcă îşi vedea de concert cu aceeaşi patimă şi dor care îşi puseseră amprenta pe toată cariera lui de până atunci. Doar cine îl cunoştea şi-ar fi putut da seama, din felul în care încrunta sprânceana, că nu e mulţumit de public.

Într-adevăr, toţi cei adunaţi pe pârtie, în loc să se bucure de vin fiert şi colinde, stăteau cu telefoanele la ureche şi comentau evenimente aparent grave care se întâmplaseră şi în Vatra Dornei, şi în Bucureşti şi împrejurimi.

Hruşcă termină concertul, constată mâhnit că nu cere nimeni bis, îşi luă banii şi se retrase în camera lui de hotel, decis să întâmpine Anul Nou de-acolo.

Aruncă chitara în pat, îşi aprinse un joint şi, stând încă cu spatele la făptura ascunsă după o draperie, pe care o detectase încă de când intrase pe uşă, oftă şi zise:

„Ştii, pe vremuri mi se întâmpla asta după fiecare concert. Mă aştepta câte o fătucă în camera de hotel, uneori mai multe… Acum s-au rărit ocaziile. Nu mă mai place lumea”.

„Ştii, domnule Hruşcă! Mie mi-ai plăcut mereu şi o să-mi placi şi acum, indiferent ce zice lumea”.

Hruşcă zâmbi hâtru cu un colţ al gurii. Dădu să se întoarcă, dar simţi o substanţă rece şi vâscoasă scurgându-i-se pe creştetul pleşuv.

„Puţin muştar şi o să fii numai bun. Ştii?”, mai auzi Hruşcă, după care totul se transformă în dinţi, durere şi sucuri digestive.

…….

Când Gheorghe Flutur începu ancheta în hotel, recepţionerul îi spuse că singurul lucru mai suspect pe care l-a văzut în noaptea aia a fost un fel de jder mai mărişor, probabil turbat, care a trecut în fugă prin curtea clădirii. Dar, pe de altă parte, jderii turbaţi sunt animale des întâlnite pe-aici, aşa că era posibil să se alarmeze degeaba…

……

Aura, Laurici, Ionici şi Alexandra se treziră în zorii noului an, în mijlocul naturii, pline de noroi şi cu o indigestie de zile mari. Nu-şi aminteau mare lucru, aşa că fiecare crezu că, într-un fel sau altul, a avut parte de cea mai mare beţie a vieţii. Asta fu şi scuza invocată pentru ratarea ştirilor senzaţionale de peste noapte.

…….

Dan-Alexandru Radu tăcuse mai toată ziua de 31 decembrie, iar după ce râse puţin malefic văzând groaznicele ştiri de la televizor şi întreruperile tragice ale tuturor emisiunilor de Anul Nou, continuă să tacă.

Trecu în 2012 frecându-şi mâinile şi, cândva după miezul nopţii, intră pe Facebook pe contul lui de „Jder Turbat”.

„Începe anul jderului”, postă acesta, mai râse puţin malefic, după care se duse la culcare.

Lumea mă întreabă deseori: “Cum poate un berbec ca tine să tacă atât de mult?”, crezând că zodia are o legătură cu asta. N-are…

Prima dată când am auzit de horoscop a fost în 1990, când Marina Almăşan făcea matinalul la TVR (pe atunci TVRL, “L” venind de la “Liberă”) şi a introdus şi această rubrică. Aveam aproape opt ani şi am fost bulversat. Mi se părea colosal că există o carte în care se poate citi viitorul şi nu se ştiuse de asta până atunci. M-am gândit că Ceauşescu s-o fi împotrivt la treaba asta şi mi s-a întărit ideea că omul fusese un căcănar.

Pe urmă am intrat în panică. Horoscopul Marinei Almăşan (din punctul meu de vedere de atunci unicul posibil şi cel adevărat) arăta în felul următor. Pe un fundal care reprezenta un fel de cer cu stele, Marina stătea la un pupitru şi citea dintr-un ceaslov ceea ce avea să se întâmple cu reprezentanţii fiecărei zodii. Ceaslovul era uriaş, dar era deschis undeva la a doua treime, de unde am tras concluzia că tot ce s-a intamplat vreodată stă scris in primele doo treimi ale codicelui, iar tot ce avea să se mai întâmple vreodată stă scris în ultima treime a cărţoiului. Am concluzionat cu ocazia asta că zilele pământenilor sunt numărate şi nu ne mai rămâne foarte mult timp.

Pe atunci gândeam totul în termeni absoluţi, chit că primisem de curând o lovitură care ar fi trebuit să mă facă să privesc viaţa în termeni relativi. Bănuiesc că aveam vreo cinci ani când am aflat că oamenii mor. M-a durut treaba asta. N-am vrut să cer detalii suplimentare de la maică-mea, despre care tocmai aflasem că o să moară şi ea, aşa că m-am îndreptat spre frati-miu şi mi-am expus temerile.

Frati-miu mi-a zis că nu am de ce să mă îngrijorez, că atât eu, cât şi restul familiei suntem relativ tineri, iar oamenii trăiesc 100 de ani, deci o să ne tot săturăm de viaţă în următoarele decenii. Din discuţia cu frati-miu am tras concluzia că oamenii trăiesc fix 100 de ani, aşa că am făcut nişte socoteli stângace şi am amânat angoasele de această natură pentru mult mai târziu.

Cred că am trăit confortabil cu ideea asta încă un an, sau ceva, până când bunică-mea, care avea vreo 60 şi puţin pe-atunci, a început să se plângă că o dor toate alea şi nu o să o mai ducă mult. Eu am asigurat-o că până la 100 de ani mai are, ceea ce a generat hohote de râs incredule. I-am cerut socoteală lui frati-miu şi el mi-a explicat mai întâi că sunt bou şi apoi că 100 de ani e posibil, dar de regulă oamenii o mierlesc mult mai devreme, pe la 60-70 aşa…

De unde am tras concluzia că viaţa nu e doar de căcat, dar mai e şi scurtă, iar Dumnezeu e cam aspru. De Dumnezeu aflasem tot de la bunică-mea (a murit pe la 81 de ani, până la urmă), tot când aveam vreo cinci ani. O întrebasem cine plouă şi mi-a zis că Dumnezeu. Aşa că multă vreme am trăit cu ideea că Dumnezeu are chipul şi asemănarea unei stropitoare. Am fost foarte incredul când mi s-a zis ulterior că e de fapt un bătrân bărbos atotputernic, peste poruncile căruia nu se poate trece.

La faza asta recunosc că mi-a cam sărit muştarul şi o vreme m-am întrebat dacă ar fi totuşi o cale de a-l detrona pe Dumnezeu, ca să-i iau eu locul. Am recurs iar la frati-miu cu problema asta, iar el m-a asigurat din nou că sunt bou şi că Dumnezeu nu există, exact ca şi Moş Crăciun. M-a durut rău treaba cu Moş Crăciun. Am renunţat şi la ideea de a-l detrona pe Dumnezeu, ceea ce mi-a dăunat, cred, pentru că de atunci n-am mai avut nici porniri rebele nici vise de acaparare a puterii.

Evident, că după ce am aflat care e treaba cu Moş Crăciun, nici treaba cu barza nu mi s-a mai părut prea logică. Tot frati-miu m-a lămurit cum se fac copiii, învăţându-mă cu ocazia asta şi care e sensul real al unor înjurături. Din ce mi-a explicat frati-miu, am tras următoarele concluzii:

1) Să te fuţi e cel mai mişto lucru din lume;

2) De câte ori se fut doi oameni, se naşte un bebe.

Îmi amintesc că o bucată bună de timp după ce aflasem lucrurile astea, de câte ori mă împrieteneam cu cineva, îl întrebam câţi fraţi sau surori are şi îi ziceam imediat şi de câte ori s-au futut părinţii lui. Mă simţeam foarte mândru de mine, căci se părea că niciun alt copil de vârsta mea nu ştia de treburile astea. Până când i-am surprins pe ai mei, într-o zi, când am intrat neanunţat în dormitor şi am intrat în depresie.

Ideea de a avea încă un frate m-a întristat teribil. Chiar eram supărat pe ai mei că nu le-a ajuns de două ori. Şi aşteptam ca maică-mea să nască din zi în zi. Până la urmă n-am mai suportat presiunea, aşa că i-am zis şi lui frati-miu ce ne aşteaptă.

El m-a asigurat iar, pentru a nu ştiu câta oară, că sunt bou, explicându-mi că e nevoie de sute de încercări până să faci şi un bebe. Aşa că să stau liniştit, cel mai probabil eram în siguranţă. M-am mai calmat atunci, dar toată treaba asta cu fututul a început să mi se pară cam banală. Dacă se făcea atât de des, înseamnă că nu era cine ştie ce.

Nu l-am mai tras de limbă pe frati-miu, ca să nu creadă că sunt chiar prost făcut grămadă. Pe vremea aia (el era clasa a şasea, eu la grădiniţă) sarcina lui era să mă păzească când ieşeam afară. Ca să poată juca fotbal în linişte, însă, mă lăsa deseori în grija lui Lili, o vecină de bloc care era cu el în clasă.

Lili şi prietenele ei se jucau de-a mama şi de-a tata, eu fiind în schema asta copilul. După toate revelaţiile pe care le avusesem, însă, m-am simţit suficient de matur ca să evoluez, aşa că i-am zis verde în faţă lui Lili că de acum înainte eu voi fi tata, iar dacă tot suntem căsătoriţi o să ne şi futem.

Jur că eram foarte mândru de mine când spuneam lucrurile astea. Anticipam chiar reacţiile: Lili şi prietenele ei urmau să aibă un şoc cauzat de cât sunt eu de deştept, să-mi mărturisească faptul că e ceva extraordinar ca un copil de vârsta mea să ştie astfel de lucruri (frati-miu avusese grijă să-mi spună că fututul şi vorbitul despre futut e pentru oameni mari) şi să mă laude pentru tot restul zilei.

Eram pregătit chiar să le şi spun ce e aia “a fute”, în cazul în care ele nu aflaseră încă. O vreme lucrurile s-au desfăşurat aşa cum prevăzusem. Fetele s-au arătat şocate. Pe urmă lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Mi s-a zis că sunt un porc, un nesimţit, că în viaţa mea nu ar mai trebui să vorbesc aşa cu o fată.

Pe urmă m-au întrebat de unde am învăţat să vorbesc aşa urât şi eu le-am zis că de la frati-miu. El şi-a luat-o mult mai rău ca mine, în ziua aia, când s-a trezit cu un cârd de fete că vin să-l ia la pulă de pe terenul de joc. Îmi amintesc că m-a şi fugărit puţin prin jurul blocului, după ce a aflat în ce a constat incidentul.

Mi-a zis să mă duc imediat să-mi cer scuze, însă am refuzat cu încăpăţânare. Nu înţelegeam cu ce greşisem. Sau nu era adevărat că oamenii căsătoriţi se futeau? Mi-a luat mult până să înţeleg că deşi unele lucruri se întâmplă, e ruşine să spui că se întâmplă şi că e şi mai ruşine să foloseşti cuvântul “a fute” când te referi la futut. Mi s-a părut totul cam aburd, aşa că am încercat să mă distanţez de problemă. Chiar şi când m-am împăcat cu Lili, am evitat să-i spun că voiam de fapt doar să mă culc cu ea.

De asta tac atât de mult. Sincer, e mai bine. Nici acum nu m-am prins încă de toate subtilităţile vieţii şi n-aş vrea să mai adaug şi alte gafe la colecţie.

Azi am întâlnit CEA MAI ÎMPUŢITĂ FEMEIE DIN LUME!!! S-a urcat odată cu mine în tramvaiul 41 şi aproape m-a pus la pământ cu mirosul. Am fugit cât am putut mai în faţă de ea, dar după aproximativ un minut am simţit iar că sunt pe cale să leşin. VEINISE DUPĂ MINE!!! De fapt după scaunul care se eliberase lângă mine. Am fugit repede la prima uşă, cu gândul să cobor dracului la prima staţie.

Ştiu ce o să spuneţi, fac asta frecvent. Dar de data asta nu doar eu fusesem doborât de miros. Toată partea din faţă a tramvaiului s-a golit de lume. Unii s-au dus tocmai în spatele tramvaiului, altii s-au adunat ciorchine lângă mine să coboare şi ei la prima. Un băiat şi o fată şi-au pus şerveţelele la nas. Restul stăteau cu gulerele gecii sau ale puloverelor peste nas.

Ce m-a lăsat cu GURA CĂSCATĂ e că până şi două babe de 80-100 de ani s-au dat jos de pe scaune şi s-au târât până la uşa la care eram eu ca să coboare dracului la prima staţie. Şi astea nu se dau jos de pe scaun nici dacă le epilezi INGHINAL CU CEARĂ FIERBINTE!!!

Evident că la prima staţie s-a dat jos de pe scaun şi CEA MAI ÎMPUŢITĂ FEMEIE A TUTUROR TIMPURILOR şi a coborât odată cu noi. Era să leşin chiar şi la aer curat, în staţie, când a trecut pe lângă mine, aşa că m-am urcat dracului înapoi în tramvai. La fel şi babele de 80-100 de ani, care nici măcar nu s-au mai aşezat înapoi pe scaunele lor, ci au preferat să rămână lângă burduf. Ce-i drept încă mai puţea şi a mai puţit vreo două-trei staţii.

Am stat şi m-am gândit. Într-un fel îmi părea bine că se întâmplase ceea ce se întâmplase. În fond, de câte ori în viaţă ai ocazia să te întâlneşti cu CEL MAI ÎMPUŢIT OBIECT AL UNIVERSULUI CUNOSCUT??? Pe de altă parte eram oarecum indignat. Înţeleg că femeia era homeless and shit, dar sunt atâtea grădini în oraşul ăstă, nu putea să se pişe într-una dintre ele? Căci era evident că se şi pişase pe ea la un moment dat, adăugând această mireasmă şi altora pe care le poseda.

Până la capătul lui 41 mirosul se dusese (fuseseră deschise şi câteva geamuri, iar babele alea de 80-100 de ani nici măcar n-au protestat, or astea ar preferă să fie EPILATE INGHINAL CU PENSETA FIERBINTE decât să stea în curent!!!) aşa că am putut să-mi aprind o ţigară fără să vomit, când am coborât.

Am terminat ţigara până am ajuns în staţie la 335. Norocul meu, căci acolo am dat de tipul ăsta puţin mai scund decât mine, care avea vreo 150 de kilograme şi care după ce a horcăit puţin, a tras o flegmă direct în mijlocul staţiei! Pe urmă şi-a aranjat căciula pe cap, s-a scărpinat la coaie, s-a scărpinat în cur, şi-a scos chiloţii din cur, după care şi-a aranjat iar căciula, toate astea tot în mijlocul staţiei.

O vreme m-am gândit să-l bat. N-ar fi fost foarte greu. Am mai bătut obezi din aceştia morbizi la viaţa mea. Sunt o pradă destul de uşoară. Se mişcă greu, n-au reacţii, iar la capitolul rezistenţă sunt zero. Mai nasol e cu ăia slabi-costelivi. Dacă te apuci să te baţi cu unul din ăsta, trebuie să fii pregătit să te baţi cu el toată ziua. Ăştia foarte slabi N-AU SPLINĂ, băi nene!

Până să mă apuc să-l bat, însă, am mai stat puţin să mă gândesc. Grobianul ăsta de 150 de kile era într-adevăr un aşa afront la adresa societăţii din care fac parte încât o eventuală acţiune represivă din partea mea să fie justificată? Sau poate că între timp am devenit eu un burghez delicat cu nasul pe sus, care face din ţânţar arămăsar?

Până să mă lămuresc şi să mă apuc să-l bat pe gras, a venit un 335. PLIN OCHI, BĂI NENE! Mi-am băgat picioarele şi am zis că-l aştept pe următorul. S-au dat jos vreo 50 de oameni, s-au urcat vreo 75. Printre ăia 75 care s-au năpustit spre 335 se număra şi OBEZUL DE 150 DE KILE. S-a oprit însă în faţa uşii, s-a uitat la cele 5-6 bunăciuni printre care urma să se înghesuie şi a lăsat-o şi el baltă.

După faza asta mi-a fost mai simpatic. M-am gândit că fiind atât de gras, are o viaţă destul de mizerabilă. Iar asta îl face să nu-i mai pese atât de mult de regulile elementare de politeţe.

Pe urmă a strănutat FĂRĂ SĂ PUNĂ MÂNA LA GURĂ!!! Am renunţat şi la ideea de a-l bate, dar şi la simpatie. Situaţiile astea sunt prea complicate pentru mine. Încă nu ştiu cum ar trebui să reacţionez. Sau poate că am devenit într-adevăr prea filfizon. Voi ce ziceţi?

“Muhahahaha”, râse Dan-Alexandru Radu auzind inepţiile unui economist francez la RFI Internaţional. După ce condamnase prostiile făcute de bănci, economistul, care putea fi şi canadian, după accent, adăugă: “Culegem roadele modelului acestuia economic bazat pe profit”…

“Muhahahaha”, râse Dan-Alexandru Radu. “Model economic bazat pe profit. Ce chestie”, mai râse Dan-Alexandru Radu sarcastic.

“Muhahahaha”, râse din nou Dan-Alexandru Radu. Dădu să mai râdă puţin, dar se umpluse de bale pe lângă gură. Dădu să se şteargă, dar mai rău se mozoloi. De când avea copitele alea în loc de degete, îi cam scăzuse dexteritatea.

Mai chicoti puţin, gândindu-se că ar fi prudent să evite hohotele de râs. De când îi crescuse şi limba aia bifurcată, şi-o muşca din ce în ce mai des.

“Doresc să halesc”.

“Ce vă prieşte”?

“Neşte peşte”.

“A fost într-adevăr un geniu care a revoluţionat felul în care trăim”, zise tânărul între două gemete, dându-i chiloţii jos tot cu un singur deget.

Amândoi îşi puseră iPhone 4s-urile pe noptieră şi se aruncară între pernele able, imaculate. În curând, însă, între ei se înfiripă un sentiment rece de jenă. Muzica ce se auzea în surdină de pe Mac accentua senzaţia. Ceva era clar în neregulă…

El îi tot atinsese sfârcurile cu degetul mare şi arătătorul, făcând mişcări de zoom, dar nimic nu se mărise. Ea continua să îşi gliseze arătătorul pe ştromeleacul lui, fără niciun rezultat.

“Ştii, uneori, când mă duc la baie, am impresia că mă cac embrioni parţial digeraţi”…

“Mda… Cică de luni se încălzeşte vremea…”

“Îhâm… Mi-ar plăcea totuşi să fii sincer cu mine, nu sunt genul care pică la dulcegării de felul ăsta”.

“Hm… Bine… Ocazional, chiar şi când nu eşti de faţă, îmi imaginez că fac sex cu tine”…

Văzând că fata pare flatată, în ciuda tăcerii care se lăsase, băiatul puse capăt efuziunii de sinceritate şi nu mai pomeni şi de cele mai bune prietene ale ei, de cătuşe, de mă-sa, de biciuri şi de vibratoare.

Ambele femei izbucniră în plâns.

Scriu aceste rânduri pentru biogeneticienii care în loc să pună osul la muncă, o ard pe Google căutând fie “hipnoza”, fie “oana titica”, fie “dan-alexandru radu porno” şi ajung pe acest blog.

Înţeleg utilitatea durerii. În momentul în care bagi mâna în foc sau eşti înţepat cu un bold in cur, durerea este utilă, pentru că te face să iei măsuri energice şi imediate pentru a te pune la adăpost de vătămări serioase. Cred însă că natura a luat o idee bună şi a aplicat-o prost. Sau mai degrabă cu exces de zel.

Să zicem că ai o carie în premolarul din stânga sus. Durerea e utilă, până la un punct, pentru că îţi semnalează faptul că ar fi cazul să te duci la dentist să remediezi problema. Însă durerea nu durează câteva secunde, cât să receptezi mesajul, ci o ţine langa zile întregi. Chiar e necesar?

Trăim într-o epocă civilizată, în care astfel de neajunsuri ar putea fi remediate. De exemplu să fie blocaţi parţial receptorii durerii şi lăsaţi în funcţiune doar cei pentru durere extremă – vezi mâna în foc sau boldul în cur.

Pentru semnalarea pericolelor minore pentru sănătate s-ar putea foarte bine înlocui stimulii dureroşi cu o simplă notificare – un fel de pop-up în creier: “Critical error în premolarul de stânga sus. Recomandăm vizita grabnică la dentist”.

Veţi argumenta că oamenii sunt indolenţi din fire şi, în lipsa durerii, tind să ignore sfaturile de bun simţ. Sunt parţial de acord. Dar propun înlocuirea stimulilor coercitivi întru binele personal cu stimulii gratificanţi. De exemplu – te doare premolarul de stânga sus? Pe lângă pop-up-ul din creier primeşti bonus o erecţie. În cazul în care rezolvi problema la dentist înainte ca ea să se agraveze, eşti recompensat cu 10 orgasme.

Sunt convins că această metodă ar funcţiona mult mai bine decât cea concepută de mama natură, iar omenirea ar fi mai sănătoasă, mai muncitoare, mai fericită şi mai satisfăcută de ea însăşi.

Aşa că domnilor şi doamnelor biogeneticieni, nu o mai frecaţi aiurea şi puneţi osul la treabă. Ideea e de Nobel, dar sunt dispus să cedez premiul celui care o va pune în aplicare prin mijloacele specifice acestei ştiinţe care mie încă îmi scapă.

Iubesc părul femeilor. Când e lung şi drept pe capul unei femei înalte mă opresc şi îl admir de parca femeia n-ar merge pe stradă, ci ar defila pe scenă.

Dar şi mai mult mă înfior când abia îi atinge umerii şi e puţin cârlionţat. Dacă e şi brunet, mă topesc în admiraţie. Mi-e parcă teamă să bag degetele printre fire, de teamă să nu le smulg, dar când din întâmplare părul ei mi se atige de faţă, de antebraţ, de şolduri senzaţia îmi rămâne mai vie în cap decât amintirea scurtă a unui sex oral.

Când văd un breton şi restul părului scurtat până mai jos de urechi sau prins în coadă nu mă pot abţine să-i zâmbesc duduii, chit că, anatomic vorbind, nu prea sunt cababil să zâmbesc.

Dar nu mă sperie nici părul scurt şi tuns asimetric. O eventuală şuviţă de trei ori mai mare ca restul mă paralizează şi mă face să mă holbez duios şi aproape impudic.

Evident, nu mă dau în lături nici când părul este tuns periuţă sau chiar lipseşte cu desăvârşire. Dacă femeia este tunsă numărul unu şi a binecuvântat-o hazardul cu urechi clăpăuge sunt cucerit din start. Dacă mai are şi buze mari şi pline, declar cu mâna pe inimă că nu există femeie mai pupabilă pe pământ.

Acestea fiind spune, mărturisesc, totuşi, că indiferent ce şampon, balsam, ulei de măsline, nuanţator, hairstylist, vopsea hrănitoare cu Omega 3, jojoba, Z factor, aloe, urzică sau sparanghel folosiţi, doamnelor, tot la curul şi ţâţele voastre mă uit mai întâi.

a) Plictisitul – om îndeajuns de politicos să nu părăsească încaperea în care este futut inutil la cap de oameni pe care nu îi place şi cu care nu vrea să aibă de a face;

b) Plicticosul – omul care nu are nimic cu tine, dar nici ceva interesant de spus, ceea ce nu îl împiedica, însă, să ţi-o spună. De menţionat că plicticosul nu este conştient de faptul că plictiseşte, ci o face în mod involuntar prin însăşi natura sa;

c) Plictisitorul – omul care îşi dă seama că nu te interesează absolut deloc ceea ce are să îţi spună, dar el o spune oricum, pentru că îi pasă mai mult de plăcerea pe care o are el auzindu-se vorbind decât de neplăcerea ta de a-l asculta.

Multă vreme dura realizarea faptului că făptura posacă şi aparent non invazivă cu care avea de-a face este o fiinţă umană, iar odată ce vălurile de invizibilitate care păreau să-l înconjoare se disipau, ieşeau la iveală o seamă de defecte unele tolerabile, altele nedemne de a fi luate în seamă.

Un caracter infect, cu siguranţă, însă în mod insidos pasabil, căci Dan-Alexandru Radu nu făcea aparent niciun efort să îşi impună voinţa lui dezagreabilă asupra celor ce îl înconjurau.

Te trezeai, totuşi în faţa faptului împlinit – toată voia bună dispărea, iar a-i imputa ceva ar fi însemnat să insişti asupra unor lucruri scârbavnice.

Cu timpul înceapea să fie perceput ca un rău nu necesar, dar totuşi de neînlăturat. Nu trecea însă mult timp şi, nefericiţii care erau prinşi în plasa prezenţei sale malefice constatau că, dacă Dan-Alexandru Radu nu era cumva fiul Satanei, atunci cu siguranţă Satana era fiul lui. Prea târziu, însă, pentru că această ultimă constatare venea când cunoştinţa lui Dan-Alexandru Radu era deja prinsă iremediabil în nisipurile mişcătoare ale influenţei sale.

Pesimismul întuneca totul. Orice speranţă era abandonată, orice elan lăsat dracului să se stingă. Ghinionistul continua să trăiască convins că totul este posibil, dar nimic nu merită încercat.

……………..

În niciun moment nu se manifesta nefasta influenţă a lui Dan-Alexandru Radu mai virulent decât în preajma Anului Nou. Flegmatic şi neinteresat în general, Dan-Alexandru Radu devenea veninos în preajma sărbătorilor, reuşind să îngenuncheze spiritul Crăciunului din două vorbe de căcat oricărui imprudent care îi adresa cuvântul.

„Multă sănătate şi fericire în noul an”, îi mai zicea câte unul.

„Ceea ce spui matale e ilogic. Odată cu trecerea anilor sănătatea se degradează iremediabil, fapt ce aduce orice, numai fericire nu”, replica Dan-Alexandru Radu cu vocea lui de melc.

Cuvintele lui nu răzbeau de la bun început prin scoarţa cerebrală a victimei. Abia când îi aluneca pe gât a doua sarma realiza că anul care vine ar putea fi şi ultimul, că nu face altceva decât să-şi sărbătorească apropiatul sfârşit.

Îşi vomita piftia peste masa plină de invitaţi, propagând o scârbă care rămânea apoi cu el ca o ciumă.

Puţinii lui prieteni, cu minţiile tulburate de alcool şi alte substanţe care alterează conştiinţa, încă mai făceau greşeala să vrea să-l scoată din casă de Revelion.

„Hai să ne distrăm”, îi ziceau.

„Distracţia presupune absenţa atenţiei. Absenţa atenţiei o realizaţi abuzând de substanţe care crează dependenţă. Curând veţi deveni dependenţi de lipsa atenţiei. De-asta nu o sa ajungeţi niciodată nicăieri, iar orice efort de ameliorare a vieţii voastre de căcat se va disipa, voi nefiind capabili de o minimă concentrare”, răspundea generând hohote de râs incredule.

Alcoolul însă nu le tihnea puţinilor prieteni, în momentul decisiv. În loc de distracţie se aşternea tăcerea şi se instala gândul ratării. Ratarea apărea implacabilă, orice efort de a o înlătura futil.

Continuau să bea, fără să simtă plăcere, iar în mahmureala de a doua zi nu se întrevedea nicio sepranţă de mai bine.

„Nihilismul tău de frondă nu mă afectează, Dan-Alexandru Radu. Secolele de tradiţie sunt mai puternice decât depresia ta de moment. Am instalat bradul, am cârnaţii puşi la uscat pe balcon, tot ce-a fost rău anul ăsta am uitat, acum sărbătoresc renaşterea cu o sticlă de vin bun, de la ţară”, îi spuneau cei ce-l cunoşteau mai puţin.

„Viaţa în întreaga emisferă nordică se zbate să supravieţuiască intemperiilor, iar matale vorbeşti de renaştere în timp ce contribui la tăierea copacilor şi a porcilor? Sentimentul sărbătoresc de care vorbeşti este doar o impresie falsă generată de vinul care îţi omoară celulele nervoase”.

Îi întorceau spatele, dar când vedeau bradul în faţa ochiilor le dispărea orice sentiment de sărbătoare, iar globurile spânzurare de crengi le oglindeau propria ticăloşie.

Mai rău e că vorbele de căcat care le tulburau vieţile nu erau asociate cu Dan-Alexandru Radu. Acesta reuşea să se menţină invizibil în ochii victimelor sale, iar vorbele de căcat care însumau concepte de aceeaşi natură pluteau în aer parcă de la sine, precum o revelaţie venită prin intermediul Duhului Sfânt.

…………………

Ca de obicei, în seara de 31 decembrie 2010, Dan-Alexandru Radu îşi ignoră complet urările primite prin SMS, lăsă telefonul să sune când cunoştinţele voiau să-i zică de bine şi, după ce mâncă ca un porc, semn că ce le zice altora nu se aplică şi în cazul lui, se băgă la somn.

Mârâi posac când începu valul de pocnitori şi artificii, dar nu deschise ochii decât atunci când auzi zgomotul unor lanţuri târându-se pe covorul neaspirat din dormitorul personal.

„Gheorghiţă”?, tresări Dan-Alexandru Radu uitându-se jumătate uimit, jumătate iritat la bărbatul care, întins pe spinare pe jos, luase la piept greutatea pe care o târa după el ataşată de nişte lanţuri şi făcea abdomene.

„Neah, eu sunt Fantoma Anilor Noi Care Au Trecut”, zise Gheorghiţă absent, cu ochii în ipad.

„Check out the 30 push-ups I did with my ball ‘n’ chain. Duration 0:03:00 | Calories Burned 71”, transmise el pe Twitter şi Facebook, după care se răsti la Dan-Alexandru Radu:

„Zi, bă, nenorocitule, nu ţi-e frică de mine?”.

„Sunt complet căcat la cur”, răspunse Dan-Alexandru Radu, exprimând mai mult o dorinţă decât replică tăioasă.

„Eşti evident efectul colesterolului rău al unei mese îmbelşugate. O vizită la budă şi o să dispară şi vedenia”.

Coborî din pat şi se duse la baie abia târându-şi paşii. Confuz, în loc să facă o treabă mare, rămase în picioare şi slobozi un pipi.

Fantoma Anilor Noi care au trecut îşi iţi capul prin uşă şi se uită discret la penisul lui Dan-Alexandru Radu.

„Gheorghiţă, nenorocitule, până la urmă tu eşti”, realiză acesta cu groază şi frustrare.

Fantoma rânji condescendent:

„Conştiinţa aia pe care ai visat-o tu mai demult, dimensiune a universului la fel ca timpul şi spaţiul, dar care se reaporteaza intersiţial la cele două, înglobând şi învăluind, ca să zic aşa, nu apreciază deloc atitudina ta de căcat. Crede că ar fi cazul să intri şi tu în rândul lumii, având în vedere că oricum nu-i nimic de capul tău. Eu îţi voi arăta trecutul, ca să conştientizezi ce ai făcut prost până acum. O altă fantomă îţi va arăta prezentul, ca să bagi la cap ce caracter infect ai. În sfrâşit, o altă fantomă îţi va arăta viitorul, ca bagi la cap că dacă continui în ritmul ăsta o să te ia mama dracului”.

„Fii amabil, Gheorghiţă… N-am citit cartea (mi s-a luat de Dickens de când am răsfoit „Marile speranţe”), dar am văzut filmul… Anunţul ăsta parcă îl făcea altcineva”…

„Mda, trebuia să fie Vlad Mironescu, dar n-a putut să vină, a trebuit să bage o ştire pe site. Plus că şi aşa postările tale de căcat sunt mult prea lungi, deci ar fi cazul să mai renunţi la personaje”, zise Gheorghiţă, după care, apăsând pe un buton al ipad-ului, Dan-Alexandru Radu şi fantoma se volatilizară.

……………

Tunete, fulgere, vârtejuri şi alte efecte speciale îi învăluiră pe cei doi, împreună cu o multitudine de ceasuri fleoşcăite, asemenea celor din tabloul lui Salvador Dali, atât de apreciat de cocalarii planetei.

Se treziră într-o sală de clasă a unui liceu mizer din Rahova – Ferentari.

Înconjurat de câteva fete grase cu mătreaţă, un june iritat, cu o claie mare de păr pe cap recita după o coală A4:

„O, rămâi, rămâi la mine”…

Fantoma Anilor Noi Care Au Trecut se prăbuşi pe parchetul murdar al sălii de clasă şi începu să se tavalească de râs.

„Nu aşa, Răducu”, zicea profesoara de română care superviza această adunare.

„Trebuie să fii patetic”!

„Păi sunt, doamna profesoară”, replica junele roşind, după care ofta din nou:

„O, rămâi, rămâi la mine”…

Fantoma Anilor Noi Care Au Trecut se calmă într-un târziu, îşi şterse o lacrimă şi-i zise lui Dan-Alexandru Radu, care îşi acoperise ochii de ruşine.

„Îţi mai aduci aminte de momentul ăsta?”.

„Da, e ziua în care am renunţat la visul meu din copilărie de a deveni actor. Repetam o scenetă şi pentru că mi-am dat atunci seama că nu am talent, am ales să nu împovărez lumea cu încă un măscărici”.

„Excelent, Răducule! Păstrează acest sentiment în minte”, glăsui fantoma, după care urmară alte efecte speciale şi cei doi se materializară în altă sală de clasă, de data aceasta din Drumul Taberei, plină de elevi de clasa a doua.

„Solga Mihnea, 17 plus 13”, glăsui tovarăşa învăţătoare.

„Treizeci”, răspunse Solga Mihnea.

„Teică Dan, 19 plus 7”.

„Douăzeci şi şase”, răspunse Teică Dan.

„Radu Dan-Alexandru, şapte plus şase”…

Un borac cu uniforma dezordonată şi o claie mare de păr pe cap se ridică în picioare şi se uită cu ochi străini şi goi la tovarăşa.

„Îţi mai aduci aminte de momentul acesta?”, îl întrebă fantoma Anilor Noi Care Au Trecut de Dan-Alexandru Radu, care îşi acoperea ochii de ruşine.

„Da, este ziua în care mi-am dat seama că nu sunt bun la matematică şi am renunţat definitiv să-mi mai bat capul cu această materie”.

„Excelent, Răducule! Păstrează acest sentiment în minte”, glăsui Gheorghiţă, după care alte efecte speciale îi învăluiră pe cei doi.

Se treziră într-o încăpere plină de fum, unde grupuri dezorganizate de hipsteri admirau o expoziţie foto intitulată iReadfaces.

Undeva într-un colţ, confundându-se cu zidul din spatele lui, un tânăr cu foarte puţin păr pe cap tăcea şi doar pentru că era cvasiinvizibil era făcea evident faptul că se constituia în a cincea roată la căruţa grupului.

În curând sosiră şi Karin Delia alături de Sebastian Ispas.

Oana Maria şi Daniela Tunăreanu priviră această apariţie drept una de bun augur.

„Ce bine că aţi venit, încercăm de o oră să-i smulgem două cuvinte lui Dan-Alexandru Radu şi nu reuşim”, zise Oana Maria.

Karin îşi dădu ochii peste cap.

Ispas explică întârzierea.

„Karin a fost victima unui guguştiuc. Are găinaţ pe ea… Asta sună ca o prima frază dintr-o poveste colectivă. Acum cineva ar trebui să continue”…

„Îţi mai aminteşti, nenorocitule, de scena asta”, îi zise Gheorghiţă lui Dan-Alexandru Radu care tăcuse în tot acest timp.

„Da, e seara în care mi-a venit ideea poveştii lui Karin, fata care nu acceptă rahaturi din partea niciunei păsărici. Prima poveste de pe blogul meu”.

„Aham”, mormăi fantoma Anilor Noi Care Au Trecut cu ochii în iPad.

„Şi nu te-ai gândit aşa, nici un pic, că ca şi în cazul actoriei şi al matematicii,  poate n-ar fi cazul să mai împovărezi lumea cu încă un blog de căcat?”

……………..

Dan-Alexandru Radu se trezi din nou în patul dormitorului său friguros. Tuşi cu expectoraţie şi se ridică în capul oaselor.

„Chiar şi în vise, Gheorghiţă ăsta reuşeşte să spună cele mai nepotrivite lucruri”.

Fereastra continua să fie luminată de focurile de artificii care anunţau intrarea în noul an.

Dan-Alexandru Radu privi spectacolul luminii scărpinându-se în fund.

„Grosolan chiar şi în intimitate”, se auzi o voce feminină de radio.

În întunericul dormitorului, o făptură îşi aprinsese o ţigară şi sufla fumul ca o începătoare.

„Karin Delia”, răcni Dan-Alexandru Radu acoperindu-şi părul de pe piept care-i ieşea din pijamale.

„Fantoma Anilor Noi Prezenţi, deşteptule! Lasă pudoarea, căci alte lucruri sunt mai de ruşine, în cazul tău”.

Fantoma Anului Nou prezent mai suflă odată fumul din ţigară, învăluindu-l pe Dan-Alexandru Radu într-o ceaţă de efecte speciale oarecum similare cu cele precedente.

………..

Aterizară amândoi în redacţia în care Dan-Alexandru Radu avea bucuria de a lucra de mai bine de cinci ani de zile.

„Dacă îmi amintesc corect de toate filmele făcute pe această temă, Karin Delia, indivizii pe care îi vedem drept pildă nici nu ne văd, nici nu ne simt”, zise Dan-Alexandru Radu cu mâinile pe sânii şi fundurile colegelor de muncă.

Karin îl privi în silă.

„Ideea e să asculţi ce zic colegii despre tine, nu să profiţi de ei, cum faci şi în mizerabila ta viaţă reală”.

Se apropiară de un grup care fuma pe balconul instituţiei.

„Dan-Alexandru Radu”, rosti cineva, stârnind pufnituri de indignare în rândul celorlalţi.

„Iar a scris pe blogul ăla de căcat. E ciudat rău… I-am şi zis, băi eşti ciudat. A rânjit la mine ca un animal”…

„Nu ştiu dacă e el stricat sau e vina anturajului… Nici alea de care scrie nu sunt în firea lor… Oana Maria! Nu ştiu, nu o cunosc, dar pare o femeie periculoasă. Plus că e şi vegetariană. Să nu mai zic de aialaltă, Titică”!

„Da, dar ai văzut, se ia şi de colegele noastre. Ruxi săraca ce vină a avut de a făcut-o tăietoare de coaie? Dar Andrada, licuriciul ăla de fetiţă… Şi Lex, eu o cunosc pe fata aia, e chiar cuminte, nu o nebună cum o vede el…”.

„Într-o zi o să i-o zic şi de la obraz… Ce nu ştiu eu e cum de stă dulcica aia de Karina lângă el. I-ai văzut că şi mâncau împreună. Ăsta e în stare să scuipe şi în ciorbă. Ba chiar mi se pare că l-am văzut scuipând în ciorbă, nu degeaba îşi zice el Bucătarul Flegmatic”…

Dan-Alexandru Radu dădu să comenteze, dar Karin Delia i-o tăie scurt.

„Fără miştouri despre dulcenia mea. Toţi colegii tăi mă ştiu de fină şi suavă, numai pe blogul tău de căcat apar drept o drăcovenie”, zise Fantoma Anilor Noi Prezenţi suflând încă o dată din ţigară.

Cei doi se treziră, după efectele speciale de rigoare într-un internet cafe.

„Karin Delia”, zise Dan-Alexandru Radu, „nu recunosc prezentul ăsta”.

Fantoma Anilor Noi Prezenţi îi arătă cu degetul un monitor la care saliva un adolescent cu coşuri.

„Citeşte ce caută puţoiul pe Google şi cutremură-te!”.

Dan-Alexandru Radu se aplecă şi citi:

„Oana Titică nud”.

Ridică din umeri.

„Păi ce, eu l-am pus”?

„Nu, doar i-ai împlinit nişte aşteptări de neam prost, deci l-ai încurajat. Ce să înveţe ăsta micul de la tine? Nimeni nu face o faptă bună în postările tale de căcat. Toţi îşi găsesc satisfacţia în acţiuni reporbabile… Mă rog, mai puţin Fantona Anilor Noi Care Au Trecut… Lasă-l ciorilor de evazionism ranchiunos, Dan-Alexandru Radu. Schimbă-ţi stilul, sau ranchiuna ta va infecta viitorul”…

„Karin Delia, te simţi bine”, întrebă Dan-Alexandru Radu, lăsat în ceaţa unui nou fum de ţigară.

………..

Se trezi din nou în răcoarea dormitorului său prost mobilat.

Deschise fereastra şi respiră aerul încă poluat de pocnitori al zorilor.

„Dan-Alexandru Radu… Totul aş fi crezut despre tine, numai că ai pereţii zugrăviţi roz nu… Uite şi scaunul ăsta… Plin de haine negre şi maro… Iar dacă scotoceşti în şifonier după ceva mai viu, dai doar de tricouri roşii mulate de cocalar… Viitorul tău pare sumbru, băiete!”.

„Şi mi-o spui aşa, brusc, Oana Titică? Pardon, Fantomă a Anilor Noi Viitori. În plus, parcă matale nu vorbeai în romanul original, ci doar arătai cu degetul un posibil viitor sumbru”…

Fantoma Anilor Noi Viitori îl privi vexată.

„Dacă tu îţi permiţi în postarea asta luxul de a nu tăcea, îmi permit şi eu luxul să vorbesc. Ca să nu mai zic că sunt femeie şi chiar şi cele mai fantasmagorice texte au nevoie de un minim element de veridicitate”…

Fantoma Anilor Noi Viitori îşi aranjă pe cap boneta, moment în care dormitorul lui Dan-Alexandru Radu începu să se învârtă într-un uragan de efecte pirotehnice.

………..

Se treziră într-un azil de nebuni cu aspect de anii ’50, deci, având în vedere că acţiunea se petrece în România, din viitor.

O femeie aproape cheală, de vârsta a doua, cu smocuri de păr roşcat în mâini trecu bocind pe lângă ei.

„E Oana Maria”, zise Oana Titică.

„A luat-o razna în jurul vârstei de 30 de ani, când, încercând să devină o femeie de carieră toate eforturile i-au fost anihilate de ceea ce angajatorii citeau despre ea pe bucătarulflegmatic”…

„Dar Fantomă a Anilor Noi Viitori, problema asta o avea ea încă din tinereţe şi nu din cauza mea, ci din cauza blogului ei personal”…

„La Oanamarrria ea renunţase la timp, de când Ştefan Bo îşi deschisese firma de investitii şi consultanţă financiară, ceea ce i-a servit drept exemplu. Însă calomniile de pe blogul tău au rămas, înlăturându-i fiecare potenţial client”…

„Curios”, mormăi Dan-Alexandru Radu. „Dar doamna în cămăşoaie de in, care tocmai scoate ochii unui ursuleţ de pluş cine e”?

„Este Daniela Tunăreanu, ingratule! A sărit şi ea de pe fix când, afacerea ei Pouff O’Sheney a eşuat lamentabil din cauza clienţilor dornici de drăgălăşenii care au citit pe bucatarulflegmatic ce ticăloşenii i-ai pus în cârcă. De atunci nu mai suportă nimic pufos în jurul ei”…

„Aha”, constată Dan-Alexandru Radu. „Dar domnul în cămaşă de forţă care înjură şi scuipă infirmieri”?

„Este Octav, băiatul care şi-a băgat pula. El, unul, nu are nimic la cap, dar a fost băgat oricum în ospiciu de serviciile secrete care au luat în serios blogul tău şi l-au văzut drept o ameninţare la adresa preşedintelui”…

„Mda, dar doamna care fugăreşte şobolanii cu un cuţit şi o furculiţă?”

„Mazilique”…

„Aha, dar duduia care frământă obsesiv două mingi de cauciuc?”

„Ruxi, fata care a lovit sub centură”…

„Îhî… Iar doamna închisă la carceră şi legată ca Hannibal Lecter?”.

„Andrada, pacient cu multiple încercări de mutilare a altor pacienţi…”.

„Şi Adriana Neagoe”?

„În exil. Nimeni nu mai îndrăzneşte să o trimită la acţiuni, în ţară, de teamă să nu iasă cu îmbrânceli cauzatoare de moarte în masă”…

Fantoma Anilor Noi Viitori îşi aranjă din nou boneta, generând noi efecte de sunet şi lumină.

Se treziră în garsoniera de două camere a lui Dan-Alexandru Radu.

Pe pereţi atârnau ghirlande sărbătoreşti, acoperite de pânze de păianjen.

În frigider, cutii de bere cu termenul e expirare depăşit de ani buni, prinseseră mucegai.

„Astea au rămas de la petrecerea ta de inaugurare, la care n-a venit nimeni, Dan-Alexandru Radu. Acum priveşte”, zise Fantoma Anilor Noi Viitori, arătând spre un tataie chel înţepenit în faţa unui calculator.

„0 (Zero) views today”, scria la rubrica de statistici a blogului deschis de boşorog.

………….

Dan-Alexandru Radu se trezi în dimineaţa Anului Nou, se uită panicat în jur, după care deschise calculatorul.

Dădu „delete” blogului personal, după care, punând mâna pe telefon, trimise acest SMS tuturor celor din scurta sa listă:

„E cumpăna dintre ani! Să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă! Un An Nou plin de bucurii şi împliniri! La mulţi ani!”

Ani mai târziu, toţi cei ce-l cunoşteau pe Dan-Alexandru Radu fură nevoiţi să recunoască că când vine vorba de tradiţii, sărbători şi mici banalităţi care fac viaţa confortabilă, nimeni nu poate să-l întreacă.

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 9,800 times in 2010. That’s about 24 full 747s.

In 2010, there were 23 new posts, growing the total archive of this blog to 30 posts. There were 96 pictures uploaded, taking up a total of 19mb. That’s about 2 pictures per week.

The busiest day of the year was February 2nd with 606 views. The most popular post that day was Povestea lui Mazilique – toxiinfecţia will not be televised.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were chez-mazilique.blogspot.com, facebook.com, cinicul.blogspot.com, oanamarrria.wordpress.com, and chez.mazilique.ro.

Some visitors came searching, mostly for oana titica, hipnoza, bucatarul flegmatic, bucatarulflegmatic, and cacat.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

Povestea lui Mazilique – toxiinfecţia will not be televised February 2010
11 comments

Povestea Adrianei, fata care voia să schimbe lumea pe gratis March 2010
10 comments

Povestea bluzei negre de căcat a lui Dan-Alexandru Radu February 2010
8 comments

Povestea lui Octav, băiatul care şi-a băgat pula December 2009
10 comments

Poveste de Anul Nou January 2010
2 comments

„După tot ce am făcut pentru tine, nici măcar mâncare adevărată nu poţi să ne dai”, o întrebă şi Peanut cu vocea ei de cafegioaică.

„Ceva crud, ceva gras”, şuieră şi Yoshy mârâind printre dinţii lui feroci. Lex, încovoiată de durerea de rinichi, umilă şi descurajată, tuşi a jenă.

„Pune şi tu mâna la gură, ne umpli de dioxid de titan şi excipienţi… În loc să te îndopi cu ketonal, mai bine ai face nişte poze mai de Doamne ajută şi ai vinde şi tu ceva”, îi zise acru-sfătos şi Oreste.

„Cine, asta”, pufni Pitica lingându-se a lehamite pe ceafă. Doar Piticu i se frecă afectuos de un picior şi îi înfipse dinţii în gambă.

„Ce vrei, mi-e foame”, îi zise apoi clipind din ochii lui duioşi.

Pitica se făcu comodă pe un fotoliu, mută televizorul pe Realitatea TV şi îi zise lui Lex ţintind-o cu telecomanda:

„Uite, încep paradele de Ziua Naţională! Marş la produs!”…

………

Lex coborî şchiopătând scările şi o luă la pas spre autobuz prin frigul de afară. Cantitatea impresionantă de ketonal pe care o înghiţea zilnic, însă, o făcea să nu simtă nici vântul, nici lapoviţa. Tresări doar când o babă îi înfipse cotul în rinichi, ca să se asigure că nu va pierde un loc pe scaun. Până în centru, Lex îşi imagină baba stropită cu benzină, implorând-o să nu-i dea foc.

Şi pisicile ei îi mai făceau răutăţi, dar măcar faţă de ele avea o responsabilitate. Toţi oamenii ăştia care o duşmăneau, însă, ce voiau de la ea? Faţă de ei nu avea nici o obligaţie.

Coborî lângă Primăria Sectorului 2. De Ziua Naţională se împărţeau fasole şi cârnaţi.

Baba respectivă îi mai trase un cot în rinichi şi se repezi la coadă. Trase câteva cadre, dar orice ar fi făcut nu reuşea să fixeze albul, toate pozele băteau în mov. Lăsă aparatul şi se uită la mulţime. Poate de la frig, poate de la ketonal, şi în viu oamenii tot mov îi vedea.

Renunţă să-şi mai bată capul şi îşi văzu de treabă. Iertă violenta babă când o văzu dând coate şi altora la coada pentru ţuică fiartă. Iată nişte cadre pe care le putea vinde. La finalul evenimentului, mergând pe şapte cărări baba îi reporşă:

„Nu ştii decât să profiţi de oameni, dar ceva pentru ei nu vrei să faci!”.

Poate de la ketonal, poate de la aceste cuvinte, Lex se emoţionă. Crăciunul sta să vină, de ce nu ar face un gest frumos?

„Dacă te mulţumeşti cu nişte Krantz pui, poţi să iei cina la mine acasă. Îţi dau şi nişte vin fiert, ţigări, te las să faci şi un duş… Cam ai nevoie”…

Se întoarse acasă cu câteva cadre decente şi o babă lacomă, care strâmbă din nas la Kranţ pui, dar găsi alte lucruri utile în frigider. Îi bău tot vinul, îi mângâie pisicile care păreau să aprecieze foarte mult prezenţa ei, după care intră în baie.

Pisicile o urmară.

Cât timp Lex trimise pozele la diferite publicaţii, din baie se auzi o larmă de mieunături întărâtate şi câteva ţipete de babă fumătoare.

Când Lex deschise uşa, pisicile ei abia dacă mai lăsaseră puţină carne pe oasele pensionarei.

„În sfârşit ai făcut şi tu ceva bun”, îi zise Pitica lingându-şi mustăţile roşii.

„Cam aţoasă, dar merge”, molfăi şi Peanut.

„Hai, Yoshy să fumăm o ţigară”, zise şi Piticu în timp ce Yoshy se scobea în dinţi.

„Ce stai ca proasta-n drum”, îi zise Oreste lui Lex, care se gândea înmărmurită cum o să cureţe toată mizeria de pe pereţi.

„Să nu-mi spui că ai probleme de conştiinţă? Ce-au făcut oamenii pentru tine? Ce bucurii ţi-au adus? Sentimentele alea călduţe şi pufoase pe care ţi le oferim de atâta amar de ani nu merită şi ele o recompensă? Data viitoare să aduci ceva mai tânăr…”

…………

Pertinenţa argumentelor pisicilor fu confirmată şi de Dan-Alexandru Radu pe care Lex îl chemase, la trei noaptea, să scape de cadavru.

Acesta ascultă povestea în tăcere şi, cât timp sparse în mai multe bucăţi coloana vertebrală a babetei cu un satâr, continuă să tacă. Dădu din cap aprobator aflând ce spusese Oreste şi nu făcu decât un singur reproş.

„Cât economiseşti pe Krantz pui, dai apoi pe produse de curăţat, dacă o ţii în ritmul ăsta. Pe viitor ar trebui să-ţi alegi şi tu nişte meniuri mai bogate”, spuse într-o doară, după care plecă să arunce rămăşiţele babei în recent descoperitul cimitir din centrul Capitalei, lăsând-o pe Lex să vadă cât de bine curăţă Axionul sângele de pe faianţă.

„Uşor de zis, mai greu de înfăptuit”, îşi zise în primă instanţă Lex, însă metoda perfectă o descoperi la începutul anului care urmă.

Dan-Alexandru Radu dădu într-un final o petrecere de inaugurare a garsonierei lui de două camere, pe care o urmări impasibil dintr-un colţ.

Când plictiseala era în toi, Lex scoase din inerţie aparatul foto, ceea ce încălzi atmosfera până la punctul în care deveni fierbinte datorită orgiei care începu să se desfăşoare la lumina bliţurilor. Lex realiză, cu această ocazie, că nimic nu dezinhibă omul mai mult decât un obiectiv foto îndreptat cum trebuie. Îi pică fisa!

…………..

La puţin timp după aceste evenimente, o legendă urbană se răspândi printre corporatiştii bucureşteni.

Există o fotografă care ştie exact ce să spună şi cum să te facă să stai la poze în aşa fel încât, fiecare team-building să se transforme dintr-un prilej de jenă şi tensiuni, într-o orgie.

Pozele sunt senzaţionale şi nu răsuflă nicăieri. În loc de bani, fotografa cere ketonal la discreţie, jucarii pentru pisicile ei, care vor asista la petrecere, iar ca răsplată are o singură pretenţie – unul dintre participanţii la orgie va dispărea la final şi nu va mai fi văzut niciodată.

Chiar şi cu acest preţ, sau tocmai datorită riscurilor care făceau jocul mai seducător, se găsiră zeci de doritori.

Într-unul dintre team-building-uri, Yoshy nu mai avu răbdare şi începu să muşte dintr-un corporatist care leşinase de la băutură. Până să se prindă ceilalţi, nefericitul rămăsese fără picioare.

„Staţi fără griji”, linişti Lex asistenţa, „este timpul să vă iniţiaţi în acromofilie”, şi coroporatiştii începură să facă sex cu proaspătul ciung. Câţiva nu suportară însă ideea şi începură să vomite.

„Nicio problemă”, îi linişti Lex, „este timpul să vă iniţiaţi în emetofilie”, şi corporatiştii cunoscură plăcerile unui „duş roman”.

Câţiva făcură pipi pe ei din teroare şi entuziasm, Lex înlesnindu-le calea către „duşul auriu”.

Nu scăpară nici cei care îşi făceau cruci înfricoşate, Lex iniţiându-i pe ceilalţi în tainele hierofiliei.

Toţi părăsiră locul decişi să nu vorbească niciodată despre ceea ce făcuseră, aşteptând totuşi pozele pentru rememorări solitare şi lăsând amputatul în urma lor spre fericirea pisicilor lui Lex.

Nu uitară totuşi să plăteasă un tarif piperat pentru curăţenie, de care se ocupă Dan-Alexandru Radu.

Curând, legenda se răspândi şi printre politicieni, Lex introducându-i în arta clismofiliei, pentru a le topi inhibiţiile şi părerile prea bune despre sine ce îi împiedicau să se desfăşoare firesc.

Yoshy şi compania se îngraşară de pe urma consilierilor locali dispensabili.

Nu se lăsară mai prejos nici şefii poliţiei, care nu marşară decât la nişte banale practici sado-maso, dar măcar lăsară în urmă subinspectori graşi la care pisicile ronţăiră zile întregi.

Nu trecu mult şi presa semnală dispariţia misterioasă a unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii, despre care ceilalţi membri, suspect de zâmbitori când li se luară interviuri, nu ştiură să dea multe detalii.

…………

„Şi totuşi, Piticu’ meu scump, ceea ce mă defineşte pe mine, ca om, nu e talentul de a-ţi furniza hrană şi nici acela de a-mi calma crizele de rinichi prin ingerarea de cantităţi industriale de ketonal. Trebuie să ies pe teren să fac şi fotografii de presă, nu doar din acelea speciale, de care vă plac vouă”.

Ceea ce Lex îi spusese pisicii care nu voia să o lase să plece din casă era un fel de glumă. Ziarele îi publicau în continuare pozele, însă uitau să le şi plătească.

Nevoia de bani dispăruse (chit că nu tarifa petrecerile private pe care le organiza, victimele care cădeau pradă pisicilor aveau mereu la ele câte un portofel plin, sau câte un gadget de valoare). Totuşi, în mintea înfierbântată de ketonal a lui Lex, a nu i se plăti drepturi de autor era echivalent cu a i se nega statutul de autor.

Pentru prima dată se gândi că oamenii cu care are de-a face merită să sufere nu doar pentru a-şi satisface pisicile, dar şi pentru a-şi satisface orgoliul.

Îi împărăşi aceste gânduri lui Dan-Alexandru Radu în timpul unui festival de muzică lăutărească.

Dan-Alexandru Radu tăcu în timp ce o asculta, şi, după ce ridică indiferent din umeri, continuă să tacă.

Lex trase concluzia că depinde numai şi numai de ea să pună capăt indiferenţei. Învinovăţi, mai întâi, clasa politică, pentru că în ceea ce priveşte drepturile de autor nu se preocupă decât de taxare, nu şi de drepturile în sine.

Învinovăţi apoi presa, pentru întârzierile de plată a drepturilor.

„Dan-Alexandru Radu”, spuse, după câteva secunde, „în loc să scrii pe blogul tău de căcat, mai bine ai face şi tu un reportaj de Doamne ajută”.

…………..

O vreme, pisicile lui Lex se hrăniră cu angajaţi ai Petrochim Piteşti.

În aceeaşi perioadă, presa se preocupa de siguranţa instituţiilor publice sau private în caz de incendiu. Mai multe reportaje arătaseră că detectoarele de fum din Palatul Parlamentului, Palatul Victoria, Palatul Cotroceni sau chiar Casa Presei nu funcţionează, ceea ce declanşă o campanie de înlocuire a acestor sisteme.

Lex îşi aminti că are studii de arhitectură şi se alipi firmei care câştigase licitaţia în calitate de consultant de design interior.

Un vicepreşedinte al companiei dispăru în condiţii neelucidate în aceeaşi perioadă.

Faţă de aspersoarele clasice, care stropeau cu apă, în cazul în care se detecta fum şi temperatură crescută, cele montate de firma câştigătoare a licitaţiei conţineau o substanţă diferită, bazată pe spumă poliuretanică.

După instalarea sistemelor, toată lumea se declară mulţumită, supărător fiind doar un miros discret de benzină cu cifră octanică joasă care persistă câteva zile.

……….

Peanut plescăi greoi şi începu să lingă o lămâie.

De ceva timp era hrănită doar cu lideri minori de sindicate care lăsau în urmă un gust destul de slinos.

Lex parcă avea telefonul lipit de ureche:

„Patru părţi zahăr, şase părţi nitrat de potasiu. Aveţi grijă să ţineţi flacăra la minimum, da? Pa, pa, pa, pa…” (….) „Bun, luaţi nişte borcănele, eventual cu sticla subţire, turnaţi benzină cât să se umezească pereţii interiori, după care presăraţi permanganat de potasiu într-un strat uniform pe toată suprafaţa intrioară… Găsiţi permanganat la orice pet-shop, se pune în acvarii… Exact, explodează la impact”…

Liderii majori de sindicate aveau şi ei telefoanele lipite de ureche, ameninţând cu proteste la toate televiziunile.

Cu o săptămână înainte de marele protest, însă, nici dozele triple de ketonal forte nu mai reuşeau să îi calmeze lui Lex crizele de rinichi. Le lăsă pisicilor de mâncare un adjunct al SPP şi un ofiţer al Jandarmeriei şi plecă la tratament într-o clinică privată din Viena.

………..

Întinsă pe patul din rezerva proprie a spitalului, Lex se uita la CNN aşteptând să fie dusă în sala de operaţii. Un breaking news îi atrase atenţia: „Terrorist attacks amid riots in Bucharest, Romania”, scria pe burtieră, în timp ce pe mai multe ferestre ale ecranului erau imagini cu palatele Cotroceni, Victoria şi Cotroceni cu geamurile sparte şi fum gros ieşind pe ferestre.

Grupurile de sindicalişti continuau să arunce cu fumigene spre aceste clădiri, iar în momentul în care cei dinăuntru ieşeau urlând de durere în stradă, erau luaţi la ţintă cu borcane care explodau la impact.

Victimele izbucneau instantaneu în flăcări puternice, care nu numai că nu se stingeau când pompierii le stropeau cu apă, ci mai rău se înteţeau.

CNN preluă în direct şi imagini din sediul unei televiziuni de ştiri, unde jurnaliştii puteau fi zăriţi în culise alergând haotic acoperiţi de o substanţă aparent corozivă care continua să se prelingă din dispozitivele anti-incendiu din tavan.

Alături de ei alergau surprinşi şi sindicaliştii care veniseră să protesteze împotriva dezinformării cu aceleaşi fumigene şi bombe artizanale.

Potrivit unor surse, atacuri similare, însoţite de efectele corozive ale substanţei neidentificate ce curgea din aspersoare, se petreceau în majoritatea redacţiilor de ştiri ale televiziunilor şi ziarelor din Bucureşti.

Lex nu mai apucă să vadă sfârşitul zilei de proteste şi atentate, fiind cuprinsă de efectul călâi şi pufos al anesteziei şi dusă în sala de operaţii.

……………

Se trezi cu o durere surdă în zona rinichiilor şi cu capul mai limpede decât fusese în ultimii ani.

„Operaţia a fost un succes. Vă sfătuim serios să renunţaţi la ketonal, de acum înainte, nu mai aveţi nevoie de el”.

Îşi petrecu convalescenţa citind ziare în limba engleză din care află că în România este un vid de putere, majoritatea oamenilor politici sfârşind în incendii sau sub jeturi de napalm artizanal, introdus, nu se ştie cum, în dispozitivele anti-incendiu din clădirile în care îşi desfăşurau activitatea.

Informaţiile erau, însă, confuze, având în vedre că floarea jurnalismului românesc pierise în condiţii similare şi nu prea mai avea cine să dea ştiri clare despre ceea ce se petrecuse în realitate.

Mai află şi că suspectul principal pentru atentate era considerat Dan-Alexandru Radu, care tăcu în timpul anchetei şi continuă să tacă pentru restul vieţii în închisoare.

Ajunsă înapoi în Bucureşti, Lex deschise telefonul mobil care fu inundat de zeci de SMS-uri. Erau oferte de angajare pe bani grei în posturi de şef al departamentelor foto ale majorităţii ziarelor. Presa se zbătea şi ea într-o penurie de angajaţi.

„Gata cu petrecerile noastre private”, le zise pisicilor când ajunse acasă. „De-acum înainte pot să vă iau de mâncare din salariu”.

Pisicile mirolăiră vesel şi începură să i se frece de picioare. Lex se uită la zecile de flacoane de ketonal răspândite prin apartament şi brusc realiză că, în general, pisicile nu vorbesc.

Îşi mai aminti că în 1% din cazuri, ketonalul duce la tulburări psihice.

………..

Ruşinată, Lex nu dădu curs nici unei oferte de angajare.

Cum ketonalul nu-i mai întuneca judecata, preferă o carieră politică, profitând de vidul de putere creat şi de sutele de fotografii compromiţătoare pe care le avea la dispoziţie. La scurt timp deveni preşedinta republicii.

Yoshy

Bibi

Oreste

Peanut

Pitica

Piticu

În cazul trântorilor (masculul albinei), moartea este şi mai dureroasă. Organul repoducător al acestuia este smuls din trupul insectei după acuplare, cu tot cu măruntaie, omorându-l.

În cazul masculului Chauliodus danae (peştele ăla format dintr-o gură imensă cu dinţi mari şi o coadă, care trăieşte la mare adâncime în ocean) sexul înseamnă dezintegrarea în trupul femelei. Masculul Chauliodus danae îşi înfige dinţii în femelă (care de cam de 17 ori mai mare) şi este asimilat treptat de corpul acesteia, devenind o sursă internă de spermă.

În cazul unor specii de sepie, imediat după acuplare masculul încetează să mai mănânce, să se mai camufleze (ei au posibilitatea de a-şi colora pielea în aşa fel încât să imite peisajul) şi, în general, devine complet antisocial. Cercetătorii spun că acest lucru este cauzat de un fel de demenţă care intervine după acuplare.

Nu diferit stau lucrurile nici în cazul focilor. Cât timp durează sezonul de împerechere, masculul focă nu mănâncă şi nu doarme.

La fel stau lucrurile şi în cazul antilopelor gnu.

Toate aceste eforturi sublime ale masculilor în căutarea dragostei sunt rezumate de femelele umane în felul următor:

“Pfff, disperaţi de pizdă”…

Gheorghiţă, cât şi Dan-Alexandru Radu se zbat în hăul unei dileme pe care numai tu, cititor sporadic o poţi rezolva.

Cândva, spre mijlocul lunii noiembrie, Dan-Alexandru Radu va da două petreceri de inaugurare a garsonierei lui de două camere. Una pentru colegii şi prietenii de la serviciu şi alta pentru prietenii care au avut inspiraţia să nu fie colegi cu el.

Gheorghiţă, ca orice realitate, se situează undeva la mijloc… A fost coleg cu Dan-Alexandru Radu, dar acum a rămas doar prieten. Prin urmare (ATENŢIE, aici intervine rolul vostru ) vouă vă revine sarcina de a decide la care petrecere trebuie să participe Gheorghiţă: cea pentru COLEGI sau cea pentru PRIETENI?

Cum nu am opţiunea de a pune sondaje pe blog, opinia o puteţi exprima comentând această postare. Este suficient să scrieţi fie COLEGI, fie PRIETENI, pentru a vă exprima opinia. Desigur, dacă simţiţi nevoia să şi argumentaţi opţiunea, nimeni nu vă împiedică.

Opţional:

În cazul în care nu v-aţi plictisit încă, dracului, de citit, iată în continuare câteva vorbe despre Gheorghiţă, în cazul în care nu îl cunoaşteţi.

Precum un aparat de fitness,  Gheorghiţă poate fi pliat şi pus într-un colţ, sau băgat sub pat. Nu face urât la beţie, ţine oricum la băutură şi nu dansează decât cu forţa. Are, ce-i drept, prostul obicei de a remarca cu voce tare lucruri care chiar dacă sunt evidente, nu se zic în public (adică dă cu bâta în baltă) ceea ce poate fi un factor negativ, la început, dar, după câteva pahare, poate fi motiv de delectare.

Nu fumează, dar nici nu-l supără fumul de ţigară.

Este important de ştiut că se supără atunci când este întrerupt din vorbă sau când constată că ceea ce spune nu este apreciat. Dar de obicei are opinii pertinente, chiar dacă despre cele mai plicticoase subiecte posibile.

În plus, se pricepe ca nimeni altul la cabluri şi la aparatura electrică, deci în caz de calamitate (Oana!) el este cel la care vom apela.

În eventualitatea puţin probabilă în care se lasă cu destrăbălare, fetelor, fiţi sigure că nu va pune mâna. În schimb va face cu siguranţă poze, însă are meritul de a le ţine doar pentru el.

Votaţi cu atenţie! Soarta lui Gheorghiţă e în mâinile voastre…

La care dintre cele doua petreceri sa vina Gheorghita?customer surveys

Visa la o afacere cu trafic de organe de ani buni, dar decizia de a acţiona o luase în momentul în care citise pe pagina de Facebook a lui Dan-Alexandru Radu una dintre postările lui de căcat: „Doi angajaţi de la o morgă kenyană, arestaţi în momentul în care au vrut să vândă testicule”…

Mai întâi râsese de absurditatea faptului. Cum să vinzi testicule de morţi, fie ei şi kenyeni? Şi în traficul de organe există o minimă deontologie profesională, iar reputaţia este vitală! Râse apoi necontrolat când află că coaiele respective sunt folosite de kenyeni în ritualuri magice şi modul ideal de a porni afacerea i se contură în minte.

Cu zâmbetul ei de licurici începu să împrumute bani de la toate rubedeniile şi prietenii de care dispunea, iar siguranţa de care dădea dovadă când cerea împrumutul (se imagina deja întocând grămezi de coaie cu lopata) făcu ca pungile să se deschidă.

………..

Dan-Alexandru Radu tăcu în momentul în care, ajuns la redacţia unde avea bucuria de a lucra, i se zise că trebuie să meargă de urgenţă la Grădina Zoologică şi continuă să tacă odată ce ajunse acolo şi fu întâmpinat de răgetele subţiri ale leului şi chiotele piţigăiate ale cimpanzeilor.

Se plimbă absent pe aleea macacilor trişti în timp ce îngrijitorii îi povesteau cum pe timpul nopţii cineva intrase în grădină şi castrase toate animalele de talie medie şi mare. Fără interes se uită în ochii pierduţi ai tigrului şi află că testiculele tăiate nu putuseră fi găsite nicăieri. Nu îl înfioră nici nechezatul tragic al poneilor în momentul în care Octav, prietenul său, fotografia pansamentele însângerate din ţarc şi-şi băga pula.

Mai află fără să se mire că mâna criminală avusese o precizie de chirurg şi plecă acompaniat de urletele prelungi de dor ale lupilor.
În seara aceleiaşi zile Andrada, însoţită de vechea lor prietenă Ruxi, îl invită la o cafea şi îi trânti pe masă o ladă frigorifică şi 1.660 de euro.

„Ai aici bani ficşi de avion spre Mombasa. Mâncarea şi cazarea o să ţi-o asiguri singur – clima e caldă pe coastă, iar Kenya e plină de struţi care au carnea fragedă. Ruxi s-a întrecut pe sine recoltând toate aceste testicule care la prima vedere par a fi de om. Arată că ai şi tu o pereche şi întoarce-te cu profit şi relaţii. We’re in bussiness!”.

………….

O săptămână mai târziu, Dan-Alexandru Radu punea piciorul pe pământ kenyan precum Zheng He, odinioară, însă, spre deosebire de faimosul eunuc, blindat de coaie. Colindă toată Mombasa întrebând de vrăjitori şi nu obţinu drept răspuns decât câteva priviri pline de compasiune şi reproş.

Merse pe jos până la Kisumu unde nu făcu nici o brânză.

Încercă să strecoare pe sub mână nişte coaie de macac la Machakos, dar nu reuşi decât să fie fugărit şi atacat cu pietre de localnici.

Vându o parte din coaie pe o sumă de căcat unui restaurant din Nakuru, cât să aibă bani de tren până la Nairobi.

Acolo îşi puse resemnat coaiele pe o tarabă şi fu umflat imediat de poliţia locală pentru nerespectarea codului sanitar.

Câteva zile mai târziu, Dan-Alexandru Radu tăcu când gardianul îl informă exaltat că va primi o vizită de la însuşi Emilio Mwai Kibaki şi continuă să tacă când află că respectivul este însuşi preşedintele Kenyei.

Mwai Kibaki îl privi fascinat cu faţa lui de măcelar bizar iluminată.

„Voi în Europa chiar credeţi că noi facem vrăjitorii cu coaie? Ia zi-mi, cât ar plăti un turist să vadă un astfel de ritual? Industria merge bine în sud, în Parcul Naţional Tsavo, dar nordul duce lipsă acută de vizitatori… Băştinaşi autentici noi putem să furnizăm cu grămada, sunt pline facultăţile de teatru, dar cu coaiele avem o problemă… Una la mână, nu ne putem atinge de animalele locale, sunt protejate, iar doi la mână, ţinem prea mult la coaiele noastre kenyene ca să le risipim pe turişti. Aşa că dacă voi mai aveţi rezerve, vă aşteptăm cu braţele deschise”…

…………

„Preşedintele Emil Miaw – Miaw al tău e genial!”, exclamă Andrada când Dan-Alexandru Radu se întoarse în ţară cu aceste veşti. „Nu numai că sprijină iniţiativa privată, dar îmi deschide ochii asupra unui mod just de lucru”.

A doua zi, Andrada trântea ultima pereche de coaie rămasă pe masa unui funcţionar de bancă şi îi povestea întocmai ce are de gând.
Împrumutul veni fără probleme (oficial pe numele unei firme de consultanţă cu sediu social în garsoniera de două camere a lui Dan-Alexandru Radu). Cu banii obţinuţi, Andrada dădu suficiente şpăgi încât să ajungă faţă în faţă cu primarul Bucureştiului.

La scurt timp se declanşă o campanie fără precedent de castrare a câinilor maidanezi. Când oraşul se umplu de câini graşi şi leneşi, campania se răspândi în toată ţara, ba mai mult, statul român se oferea să furnizeze mână de lucru specializată în ţările care se confruntau cu probleme similare.

Garsoniera de două camere a lui Dan-Alexandru Radu era acum plină până la refuz de congelatoare, iar camioane încărcate blocau zilnic bulevardul Iuliu Maniu făcând drumuri dus-întors către sediul social al firmei de consultanţă căreia îi mergea atât de bine. Nu mai trebuie menţionat că produsul intern brut al Kenyei crescu cu 10% în 2010, faţă de 4,5% cât era estimat, iar pentru 2011 prognozele dădeau o creştere de 23,5%.

Andrada era însă nemulţumită.

„La 18 euro perechea stricăm coaiele pe gâşte!”, ţipă într-o şedinţă, învăluindu-i pe cei doi asociaţi în fumul gros al trabucului pe care îl fuma. „Ruxi, un rinichi se cumpără în India cu 1.000 de dolari şi se vinde în SUA cu 150.000. În seara asta îţi faci bagajele”…

………..

După două zile, Ruxi îşi lăsa amprentele sandalelor în praful funestului subcontinent şi privea tăios de după ochelari mulţimea de indieni lipsiţi de scop care lânceazeau la soare.

Călători mai întâi la Mumbai, unde zeci de indieni încercară să o acosteze, întrebând-o dacă nu are cumva nevoie de un rinichi bun şi ieftin. Acceptă cu scârbă entuziastă, doar pentru a constata că nici un indian nu se lăsa de bună voie ciopârţit de mâna ei expertă, ci pretindea intervenţia unor terţi – chirurigii mumbaieni care solicitau o şpagă de trei ori mai mare ca preţul propriu-zis al rinichiului.

Refuză nepoliticos şi, timp de mai multe nopţi, petrecu în cluburile indigene de destrăbălare întorcându-se în fiecare dimineaţă cu câte un alai de indieni libidinoşi în camera ei mizeră de hotel.

Făcu rost de o colecţie însemnată de rinichi, plămâni, testicule, cornee, suluri de piele arămie, scăriţe ciocănele şi nicovale însă totul se duse dracului când pică curentul în hotel şi toată recolta se strică în frigider.

Până să repete figura se trezi cu o poteră formată din poliţia locală şi reprezentanţi musculoşi ai mafiei traficului de organe pe urmele ei, aşa că se făcu pierdută într-un tren supraaglomerat şi nu se mai opri decât la Bangalore, unde descoperi revoltată că oraşul e plin de pensionari, deci orice fel de recoltă ar fi fost de slabă calitate.

În cele din urmă cumpără o Tata Nano cu banii de buzunar rămaşi şi străbătu toată ţara de căcat până în masivii muntoşi din nord.
Printre zăpezi şi noroaie descoperi o puzderie de mistici rajastanezi mucegăiţi de munsoane, dar altfel sănătoşi datorită exerciţiilor yoga şi a alimentaţiei sănătoase.

„Văd multă tulburare în sufletul tău, femeie”, îi zise unul.

„Atunci, ca să nu te contaminezi, ar trebui să-ţi întorci privirile în interior”, îi răspunse Ruxi, crestându-i corneea cu o lamă de ras.

„Eşti sfâşiată de greutăţile materiale”, îi reproşă altul în timp ce levita.

„Dar asta nu mă împiedică să te uşurez pe tine de materia care te trage în jos”, îi răspunse Ruxi, eliberându-l de un rinichi, câteva coaste, două coaie, ochi, un plămân şi a noua parte a ficatului, cu un ferăstrău.

„Eu nu îţi mai zic nimic”, îi spuse un altul, îngrozit de perspectiva suferinţei la care cea din faţa lui l-ar putea supune.

„Atunci limba nu-ţi mai foloseşte”, zise Ruxi, smulgând-o cu un patent.

…….

„Bravo, copiii mei!”, îşi frecă mâinile Andrada când văzu bogata recoltă de organe congelate în zăpadă autentică din Munţii Himalaya. „Vom vinde mai ieftin decât orice competitor, dar până să îi eliminăm de pe piaţă trebuie să ne gândim la o strategie de creştere a cererii pe care să o implementăm odată ce vom deţine monopolul”.

Graţie zecilor de mii de asceţi indieni şi mai apoi tibetani pe care nimeni în afară de Andrada nu se gândise să-i folosească la ceva, în mai puţin de un an cei trei asociaţi nu mai aveau rivali pe piaţa traficului de organe. Nu doar cantitatea, dar şi calitatea produselor îi recomanda în ochii oricărui muribund.

Alte lucruri spectaculoase se petrecură pe scena socială, în acest timp. Gregorian Bivolaru fu exonerat de orice culpă şi fu invitat înapoi în ţară. Numărul adepţilor MISA crescu exponenţial în România, Moldova, Ucraina, Serbia şi Bulgaria şi nimeni nu mai băgă de seamă că rata mortalităţii, în special cauzată de insuficienţă renală sau hepatică, crescu la fel de mult în rândul lor.

Majoritatea ONG-urilor care militau pentru donarea de organe se desfiinţară, pe măsură ce liderii lor se îmbogăţiră subit.

Gheorghe Mencinicopschi deveni la rândul lui multimilionar după ce ultima sa carte, în care sublinia proprietăţiile benefice ale slanei şi a cefei de porc deveni bestseller în toate ţările puternic industrializate sau exportatoare de petrol.

Pe scena literară se afirmă şi Dan-Alexandru Radu cu romane uşor de citit în care erau glorificate consumul de droguri sintetice şi viaţa trăită din plin, fără a te gândi la consecinţe.

„Stai liniştit, toţi incurabilii ţin regim cu cinci minute înainte de moarte”, râdea Andrada între o şpagă dată la edituri şi o inimă de yoghin expediată peste Ocean.

…………

„Ce am făcut eu, în fond? Le-am asigurat celor care puteau fi fericiţi o mai mare fericire şi i-am lipsit pe cei care erau nefericiţi, de o nefericire mai mare, oferindu-le fie bani, fie o moarte utilă. Dar ce-i cu gemetele astea care bat în fereastră?”…

Andrada se trezi brusc în penthouse-ul ei de deasupra garsonerei de două camere a lui Dan-Alexandru Radu.

„Iar vă mustră conştiinţa?”, o întrebă unul dintre culturiştii unşi cu ulei care îi masau tălpile în timp ce dormea.

„Gura, Gheorghiţă, păpuşel! Fugi mai bine şi vezi cine urlă afară!”.

De pe terasa de 40 de metri pătraţi a luxosului apartament putea fi văzut un şir nesfârşit de momâi colerice care fluturau torţe, furci şi topoare.

Dan-Alexandru Radu intră tăcut în camera Andradei şi, după ce o informă că au belit pula, continuă să tacă.

Ruxi intră şi ea şi aruncă pe masă un vraf de tabloide obscure în care abundau poveşti despre oameni care suferiseră transplanturi şi acum susţineau că au amintiri reziduale de la foştii proprietari ai măruntaielor.

„Ei trebuie să fie”, zise Andrada, în momentul în care mulţimea furioasă de jos forţase intrarea în imobil şi se îngrămădise pe scări.

Uşa penthouse-ului sări din ţâţâni, lăsând să intre o ceată întreagă de cetăţeni cu ten pământiu şi măşti de oxigen pe figură.

„Am fost cândva un om, iar acum sunt mai mulţi!”, urlă unul, aruncând un topor care-l nimeri culturistul Gheorghiţă, folosit de Andrada ca scut.

„Nu pot să mă mai piş decât într-un pahar, în care am pus în prealabil o felie de lămâie”, le reproşă altul nemaiîndrăznind să arunce cu nimic când întâlni privirea tăioasă de după ochelari a lui Ruxi.

„Eu n-am nimic, vreau doar să-ţi spun că cărţile tale sunt de căcat”, îi răcni altul lui Dan-Alexandru Radu, care ridică din umeri în tăcere.

„Îmi pare rău, prieteni”, murmură Andrada cu glas spăşit, încadrată de furcile clienţilor ei furioşi.

„Din dorinţa mea de a vă asigura un pachet econimicos de organe, am omis oferta premium, care vă poate scăpa de orice problemă şi neplăcere reziduală. O echipă de specialişti kenyeni în descântece vă stă, însă, la dispoziţie, gratuit. Nu trebuie decât să vă prezentaţi cu câte o pereche de coaie special selecţionate, pe care aş fi mai mult decât fericită să vi le furnizez la jumătate de preţ”…

S-a uitat la mine în timp ce făceam pipi cu toate cele 4.000 de faţete ale ochilor lui compuşi, fără să ştie că pentru un om asta este o jignire. În timp ce cu periferia ochiului drept susţineam traiectoria jetului de urină, ochiul stâng încerca să hipnotizeze robustul gândac care îşi mişca leneş antenele cocoţat pe chiuvetă.

Apar numai în anii foarte călduroşi, urcând pe conducte şi punând oamenii pe fugă cu chiloţii în vine. Sunt denumiţi gândaci americani, deşi, ca şi noi, îşi au originea în Africa. Şi termenul ştiinţific de “Periplaneta americana” face abstracţie de asta. În enciclopedii se spune că cresc de patru centrimetri când ajung la maturitate, însă în anii foarte, foarte calzi întâlnim şi exemplare de dimensiuni duble.

Al meu avea cam 7-8 centimetri, fără antenele care se lungeau şi ele preţ de vreo 50 de milimetri. Era mai mult roşcat decât maro, cei doi zimţi de la coadă se bifurcau ca o pălărie de viking, iar când aproape că terminasem pişarea şi-a înfoiat brusc aripile şi a făcut o genoflexiune cu toate cele şase picioare.

Am scuturat cele de rigoare şi am ridicat cât am putut de discret un picior continuând să fixez Periplaneta americana cu privirea. Nu l-am păcălit nici o secundă. Antenele lui au urmărit glisarea papucului pe care îl scoteam de pe laba piciorului, iar când am vrut să lovesc a alunecat fulgerător pe marginea chiuvetei şi s-a ascuns în spatele bateriei.

M-am lăsat în genunchi şi mi-am băgat capul sub chiuvetă. Un gândac pe cale să fie omorât miroase a frică… Sau poate mă pişasem eu pe-alături, nu ştiu… Oricum l-am văzut atârnând cu greu de un furtun şi încercând să se deplaseze lateral ca să iasă din raza mea vizuală.

Am întins papucul şi am încercat să-l dau jos. Periplaneta americana s-a dezechilibrat şi mi-a căzut pe mână, plonjând apoi pe gresia verde de pe jos. În liniştea nopţii, corpul de câteva zeci de grame al gândacului a făcut un zgomot de sac de cartofi la impactul cu solul.

Cât timp mă scarpin pe mâna atinsă de gândac, alinându-mă cu gândul că măcar nu a fost ceva foarte, foarte scârbos – o molie sau vreun fluture – Periplaneta americana se ascunde în spatele closetului.

Cobor capacul gândind că un teren de luptă plat îmi dă mai multe avantaje. Gândacul nu se mai vede, însă ceva în spatele colsetului foşneşte. Îmi trece prin cap că a găsit o crăpătură de unde nici un papuc nu o să-l mai scoată aşa că dau drumul la apă fierbinte, mă spăl pe mâna atinsă, după care pe cealaltă o fac căuş şi încep să arunc cu apă pe lângă veceu.

Apa e fierbinte şi la contactul cu gresia scoate aburi. Periplaneta americana vede în asta un avantaj şi ţâşneşte din nou. Dau să-l strivesc cu piciorul, dar (fatalitate!) gândacul trece pe lângă piciorul drept al cărui papuc îl ţin acum în mână.

Mă las din nou pe brânci şi trimit o lovitură razantă pe sub calorifer, unde Periplaneta americana îşi căuta acum refugiul. Lovitura îl atinge şi îl proiectează în peretele căzii. Între mine şi el sunt acum doi pereţi goi şi un spaţiu pe care îl controlez în totalitate.

Dacă un Periplaneta americana ar fi om, ar alerga cu 330 de kilometri pe oră, spune enciclopedia. Viteza lui reală este însă de 5,4 kilometri pe oră, ceea ce e mult pentru un gândac, dar nu atât de mult încât să-mi scape. O ia spre dreapta şi îi barez drumul cu papucul. Fuge spre stânga şi revine în poziţia iniţială. Deja este obosit şi nesigur pe picioare.

Nu îl lovesc imediat.

Animalul mi-a câştigat respectul şi, în condiţii ideale, l-aş lăsa să trăiască. Am însă în minte scena în care maică-mea intră în baie dimineaţa şi dă să se aşeze pe capacul veceului unde o aşteaptă gândacul dând triumfător din antene. Maică-mea ţipă foarte tare, iar eu dimineaţa trebuie să dorm…

Periplaneta americana simte la rândul lui că sfârşitul e aproape şi se decide să moară bărbăteşte. Ţâşneşte direct spre mine. Papucul cade ca o nicovală. Îl ridic şi, odată cu el ridic şi trupul zdrenţuit al gândacului. În ultimele secunde de viaţă pare mai mic şi mai bicisnic.

Se prelinge şi cade pe gresie, lăsându-şi măruntaiele gălbui pe talpa papucului. Încă mai dă din antene şi unul din cele şase picioare i-a rămas funcţional.

Continuă să se târască spre mine înfigând cu ultimele puteri zimţii piciorului în podea. Papucul cade a doua oară, de data asta cu intenţia de a curma o suferinţă nemeritată.

Îi învelesc trupul în hârtie igienică, îl arunc la veceu şi trag apa în tăcere. Aş vrea să pot să plâng, prietene, dar sunt deja bătrân şi am mai ucis de-a lungul anilor pe puţin o sută din specia ta…

Cu limba mea de şopârlă care descoperă subit că are sânge cald, am articulat o incantaţie potrivită circumstanţei: «retro satanas»!… Purta nişte blugi care făceau ca blugii mei să se extindă în zona prohibită privirii pudice.

Întâmplător, când a făcut o mişcare de stretching, i-am zărit; roşii şi minusculi, zbătându-se între nădragi şi piele, potenţându-mi dorinţa de a planta sămânţă în atolul Bikini…

«Blestemat fie-mi trupul şi endorfina», am gândit, «simt cum vasopresina creşte în procent şi se apropie de 500%!». Strâng molarii şi premolarii, care derapând, scrâşnesc ca creta pe tablă.

De ce nu am un bici să-mi mângâi trupul cuprins de anarhie? Îmi pun botul pe labe ştergându-mi pe şestache balele cu manşeta. Privirea-mi lăcrămoasă arde!

În ciuda salivei arteziene ce curge printre strungăreţe, gâtlejul îmi este uscat”…

………..

„Ce e mizeria asta”, spuse Iisus Cristos întrerupând depoziţia lui Dan-Alexandru Radu şi plesnindu-l peste bot.
„Ţi s-a cerut să povesteşti despre circumstanţele în care ai cunoscut-o pe Oana Maria, nu ce anume ai simţit tu în momentul acela. Ia-o de la capăt şi de data asta încearcă să laşi de-o parte metaforele de căcat. Urmează cronologia faptelor şi fă-o cu o minimă obiectivitate”.

„Îmi cer scuze, domnule Cristos, când mă aflu în prezenţa persoanelor importante am tendinţa de a epata. Pe de altă parte nu prea văd rostul acestei întrevederi. Trăiam cu impresia că sunteţi omnipotent, implicit atoate ştiutor”.

„E o impresie falsă, te asigur”.

„Cum aşa?”.

„Vezi tu, era odată un călător care s-a rătăcit şi a ajuns într-o ţară în care trăiau numai orbi. Călătorului i s-a făcut milă de ei şi a început să-i plângă: «Vai vouă, căci v-aţi născut fără lumină»! «Ce e lumina», l-au întrebat oamenii. «Lumina este absenţa întunericului», le-a răspuns. «Ce e întunericul, au mai întrebat oamenii»… Cine are urechi de auzit, să audă!”

„Admirabil spus, dar ce vreţi să spuneţi, de fapt?”

„Că posibilitatea nu poate exista decât în limitele imposibilităţii. Nici măcar noi nu putem fi decât ceea ce suntem şi nu putem şti decât ceea ce putem şti. Logic?”

„Absolut deloc, dar înţeleg unde bateţi”.

„Foarte bine, atunci, continuă”!

…………..

„Dracu’ mai ştie (scuzaţi-mi lipsa de eleganţă) când şi în ce circumstanţe am întâlnit-o pe Oana Maria. M-a intrigat însă imediat lipsa ei de pudoare şi de inhibiţii, felul în care se dezvăluia nepăsătoare de jena altora, stilul ei provocator, dar lipsit de spirit de frondă, reuşind în toate aceste circumstanţe să rămână un mister, deşi nu ascundea niciodată nimic”.

„Convenisem că lăsăm metaforele de doi talanţi la o parte…”.

„Da, uitasem… Ce să zic, era mai ciudată, aşa…”.

„Spune-mi, era afiliată la vreo grupare politică, parapolitică, la o organizaţie militantă de orice fel?”

„În perioada aceea, nu. Nu era animată de nici un fel de ideologie, comportamentul ei era dictat de emoţii. Care oscilau şi ele destul de frecvent. Putea trece de la exuberanţă la melancolie în câteva minute. La fel de schimbătoare era şi în viaţa de zi cu zi. În primii ani în care am cunoscut-o, am impresia că a schimbat mai multe domicilii, mai multe slujbe, bănuiesc că şi mai multe relaţii, fără ca aceste lucruri să o afecteze la un nivel profund. Dar nu pot decât să bănuiesc toate astea, deoarece vorbeam destul de rar şi atunci numai despre lucruri abstracte ce nu ţineau de contextul imediat în care trăiam. De fapt vorbea numai ea, eu mai mult tăceam.
Prima dată când mi-a vorbit de lucruri concrete legate de persoana ei a fost prin toamna anului 2010 sau 2011. Era deja şomeră de mai multe luni, iar lipsurile cărora trebuia să le facă faţă făceau să precumpănească melancolia în detrimentul exuberanţei”.

«Nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng, Dan-Alexandru Radu, dar am multe nevoi pe care nu pot să mi le îndeplinesc», mi-a spus. Tăcusem toată ziua şi, după ce am rostit aceste vorbe de căcat, am continuat să tac. «Nu confunda nevoile cu dorinţele, Oana Maria. Nevoile sunt trei sau patru. Apă, hrană, confort termic şi procrearea, deşi nu sunt atât de convins în cazul ultimei. Restul sunt dorinţe».

„Lăudabilă concepţie de viaţă, Dan-Alexandru Radu”.

„Mulţumesc, domnule Cristos, dar nu credeam cu adevărat în ea. Încercam doar să mă dau mare, cum aţi observat deja că am obiceiul. Nici Oanei Maria nu i-au plăcut prea mult spusele mele. La câteva zile după asta m-a sunat şi mi-a zis: «Am reflectat îndelung la ce mi-ai spus legat de nevoi şi dorinţe, Dan-Alexandru Radu. Am ajuns la concluzia că mănânci căcat! Bei, mănânci, te îmbraci şi te fuţi pentru a rămâne în viaţă şi a perpetua viaţa. Tu te raportezi la aceste fapte ca şi cum ele ar constitui nişte nevoi. Dar de ce ai avea nevoie să trăieşti? Nu ai nevoie să trăieşti, ci îţi doreşti să trăieşti. Nu există nevoi pe lume, ci doar dorinţe. Mi-ai deschis ochii, Dan-Alexandru Radu. De acum înainte nu-mi voi mai bate capul cu ceea ce am nevoie, ci doar cu ceea ce îmi doresc».

………

Abia după acest episod Oana Maria a început să fie cunoscută de publicul larg. Prima dorinţă pe care a urmat-o a fost vechea ei fantezie de a deveni o actriţă porno. Încă mai lucram ca ziarist pe vremea aceea şi îmi ajungeau periodic la urechi veşti despre ascensiunea ei fulminantă în această industrie pe care, practic, a revitalizat-o. Preluam pe atunci editoriale şi recenzii din presa străină conform cărora, fanteziile oricărui bărbat sau femeie a plantei au devenit inutile – ele puteau fi deja văzute în filmele Oanei Maria.

Cât timp a fost doar un megastar al industriei porno, am reuşit să-mi păstrez slujba. Puteam prelua ştirile venite din alte surse despre ea. Abia când a început lungul ei şir de aventuri cu cei mai puternici şefi de state, am fost somat că, dacă nu obţin un interviu în exclusivitate, voi fi dat afară.

Prima ei victimă a căzut Sarkozy, lucru firesc dată fiind înclinaţia ei şi la propriu şi la figurat pentru bărbaţii scunzi. Obama a fost, probabil, doar o fantezie de-a ei. A urmat un lung şir de emiri arabi şi, cel mai probabil, prima ei implicare în cauzele sociale ale lumii. Scandalurile legate de aventurile cu şeici şi regi arabi erau imediat urmate de ştiri conform cărora burka a fost abolită în statele respective…

Pe Kim Jong Il şi Mahmoud Ahmadinejad bănuiesc că i-a trecut pe listă din pur capriciu, iar pe Angela Merkel din orgoliu.
Zece din aceste aventuri au fost filmate cu camera ascunsă, fiecare film fiind distins apoi cu Oscarurile industriei porno. A fost poreclită „Diva cu zece coroane” de către fani şi „Marea Desfrânată” de detractori.

Evident, toate eforturile mele de a obţine un interviu cu de-acum inabordabila Oana Maria au eşuat, astfel încânt, atunci când dorinţele ei au evoluat şi a început să predice vegetarianismul, eu eram deja şomer.

………..

„De ce a devenit dintr-o dată vegetariană?”

„Nu a devenit dintr-o dată. Am uitat să menţionez că Oana Maria era deja vegetariană atunci când am cunoscut-o. Vegetarianism melancolic, aş putea zice, pentru că se resemnase deja cu ideea că ea e singura persoană care mănâncă moral în lumea asta mare şi rea – citatul îi aparţine. Abia când devenise „Diva cu zece coroane” trebuie să fi simţit că dorinţa ei de a nu mai fi ucise animalele pentru hrană putea deveni realitate datorită influenţei pe care o căpătase. A urmat o istorie tulbure în care Oana Maria a fost în război direct cu McDonald’s.

Zeci de milioane de vestici au renunţat la carne în perioada aia, la sfaturile Oanei Maria. McDonald’s, pe de altă parte, a cheltuit aproape nouă trilioane de dolari pentru a distruge reputaţia Oanei Maria şi a readuce clienţii la mese. Războiul s-a terminat indecis. McDonald’s a dat eventual faliment, însă masiva campanie de denigrare a Oanei Mariei a funcţionat şi, cel puţin în emisfera vestică, a început să-şi piardă prestigiul”.

„Să înţeleg că atunci a fost momentul în care a devenit lidera jainiştilor?”.

„Cam pe-atunci, dar mai întâi a devenit primadona Bollywoodului. Alungată din Occident, Oana Maria şi-a urmat dorinţa de a călători şi a ajuns în India, unde a constatat că era deja o eroină, atât pentru calităţile fizice de care dăduse dovadă în atâtea filme, cât, mai ales, pentru devoţiunea ei pentru vegetarianism. Bollywoodul a contactat-o imediat şi, renunţând la filmele porno care în India erau încă tabu, s-a apucat să cânte şi să danseze în abominabilul stil al funestului subcontinent…

În scurt timp, faima ei a depăşit-o cu mult pe cea a unei simple actriţe. Se spunea că dansul ei era atât de desăvârşit, încât indienii erau convinşi că Oana Maria este de fapt Shiva Nata-Raja, în variantă feminină. În mod firesc, cel mai mult o adulară jainiştii, iar Oana Maria a profitat de asta şi, preluându-le discursul, a vegetarianizat în timp record întreaga Indie.

Iată deja mai bine de un miliard de oameni dispuşi să renunţe la carne. Fără nici un efort premeditat din partea ei, chinezii au preluat filmele bollywoodiene ale Oanei Maria, odată cu învăţăturile ei vegetarianiste. Iată acum un alt miliard şi jumătate de oameni renunţând la carne. Nici japonezii nu s-au dat la o parte, cuceriţi de Oana Maria şi filmele ei care au înlocuit toate telenovelele din programul lor tv de căcat.

În Occident, lumea încă nu renunţase de tot la carne, în schimb, toţi purtau un guguloi în frunte, modă lansată tot de filmele Oanei Maria, care acum redevenise iubită şi în partea asta de lume.

Declinul pe care bănuiesc că îl cunoaşteţi a început chiar atunci”…

………….

„Recunosc că nu am fost foarte atent la primele semne”, mărturisi Iisus Cristos.

„Eu, în schimb, eram cu ochii în patru. Cu primul semn mi s-a arătat şi o ocazie de afaceri pe care eram decis să nu o ratez. Renunţarea la carne a aproape trei miliarde de oameni a dus, în primă instanţă, la falimentarea tuturor fermelor.

Miliarde de vaci, oi, capre, găini şi alt păsăret, plus alte câteva miliarde de porci au fost eliberaţi pur şi simplu în natură. În câteva săptămâni iarba şi pădurile deveniseră o privelişte rară, în multe părţi ale lumii. Majoritatea animalelor au murit de sete, altele de foame, altele au fost devorate de fiarele sălbatice care, văzând aşa pradă venind la ele, au părăsit pădurile lor rărite şi au invadat oraşele.

Jumătate de plantetă mustea de cadavre din care animalele de pradă mâncau doar părţile gustoase şi abandonau restul.

O ciumă de o amploare fără precedent s-a abătut asupra întregii emisfere estice şi s-a răspândit rapid şi în Vest.
Şomer de ceva vreme, am înfiinţat compania „Cioclul flegmatic” şi am început să mă îmbogăţesc sortând ciumaţii vii prăbuşiţi pe străzi, de ciumaţii morţi, pe care îi ridicam contra cost.

În România, marile contracte au fost concesionate către cine trebuia, aşa că am emigrat în Israel, unde oportunităţile mi s-au părut mult mai atractive.

Pe lângă activitatea principală, colectam şi carcasele de animale care zăceau pe străzi şi coclauri cu miile de tone şi le aruncam în mare, deoarece înmormântarea sau incinerarea lor era mult mai costisitoare.

Aparent nu a fost cea mai bună idee. Pe lângă miliardele de carcase aruncate în mare s-a mai petrecut un fenomen. Peştii din toate fermele din lume au fost eliberaţi şi ei în mare, aşa leneşi şi neobişnuiţi cu sălbăticia cum erau. O vreme s-au hrănit cu carcasele pe care le aruncam noi, dar cu ei se hrăneau peştii sălbatici care şi-au avut astfel ultimul festin.

Nu a trecut mult şi toate mările lumii bălteau de sânge şi sufereau de lipsă de oxigen, ceea ce a dus la o creştere exponenţială a deceselor în rândul speciilor marine. După cum bine ştiţi, în prezent au dispărut de tot…

Evident, extinţia tuturor speciilor marine s-a petrecut înainte de a ne prinde că nu e bine să aruncăm carcasele de animale nici în apele dulci, unde s-a petrecut acelaşi fenomen…

Abia când efectele devastării pajiştilor şi ale pădurilor au început să se facă simţite în creşterea cu zece grade Celsius a temperaturilor la nivel global, lumea a început să o arate cu degetul pe Oana Maria.

Mai puţin India, desigur, unde aceasta continua să fie considerată zeitate. A fost o mare zăpăceală în acele zile, încât nici acum nu pot spune sigur dacă SUA au lansat mai întâi rachetele cu focoase nucleare asupra Indiei sau India asupra restului lumii. Cert este că multe bombe au căzut aiurea, Eufratul a secat de la o astfel de deflagraţie, iar cenuşa care s-a ridicat a întunecat cerul şi a cufundat lumea în beznă.

De atunci lucrurile au devenit confuze. Bănuiesc că fulgerele şi grindina care au tot căzut câteva luni, au avut drept cauză norul de cenuşă. Cutremurele care au făcut să se prăvălească munţi şi să se scufunde insule ar fi putut fi şi coincidenţe”…

…………

„Am înţeles. De aici evenimentele îmi sunt în mare parte cunoscute. Am o singură nelămurire. De ce bătălia finală s-a dat tocmai la Har Meggido? Erai acolo şi o şi cunoşteai pe Oana Maria, care ar fi putut fi motivaţia ei”.

„De ce acolo se poate deduce uşor. Asia de Est, precum şi Americile şi Europa de Vest erau de-acum pârjolite. În Israel aerul era mai respirabil. Ceea ce spun e un eufemism, desigur… În momentul în care Oana Maria a apărut în faţa armatei de indieni, eram toţi atât de ameţiţi încât nu vedeam dublu, ci septuplu. „Diva cu zece coroane” părea să aibă nu doar un veşmânt tradiţional indian de purpură, ci şi şapte capete roşii, lucru ce a deconcertat, oarecum, armata NATO care îi stătea în faţă.

Motivaţia Oanei Maria este greu de dedus. Tot ce ştiu e că părea relaxată, avea o cupă de aur în mână din care sorbea Jagermeister cu suc de coacăze. La un moment dat a strigat: „Băieţi, îmi doresc victoria!”, iar indienii fanatici s-au năpustit.

Încheiasem contracte de colectare a cadavrelor cu ambele tabere, dar până să se sfârşească bătălia şi să profit de situaţie s-a tăiat filmul şi m-am trezit aici, în faţa dumneavoastră… Păreţi cam abătut, domnule Cristos…”

„Mda, mă confrunt cu un coşmar logistic. Tot ceea ce s-a întâmplat era programat să se întâmple, dar nu atât de devreme şi nici în această manieră. Acum trebuie să cazez miliarde de musafiri sosiţi inopinat. Şi să stau de vorbă şi cu Oana Maria. Ai vreun sfat?”

„Atâta timp cât îi furnizaţi alcool şi ţigări, n-ar trebui să vă temeţi…”

………..

După îndelungi negocieri, Oana Maria reuşi să obţină introducerea vegetarianismului în ritul creştin. De asemenea, chinuirea animalelor fu declarată păcat. Printr-un efort suprauman de dorinţă, miliardele de musafiri sosiţi prea devreme la Judecata de Apoi fură transpuse înapoi pe pământ. Se pare că Oana Maria oferise şi nişte secrete pentru a obţine concesiile referitoare la vegetarianism.

O vreme pământul fu cuprins de pace. Veni însă şi ziua în care Dan-Alexandru Radu se pomeni faţă în faţă cu profetul Mohamed care îl plesni peste bot şi îi ceru să spună tot ce ştie despre Oana Maria.

Dan-Alexandru Radu oftă îndelung, încercând să numere în minte câte religii care permit consumul de carne mai există pe lume…

Pelicanii croncăie, pescăruşii aruncă cu găinaţ camuflaţi de norii groşi şi negri, Octav îşi bagă pula în frigul de afară, Dan-Alexandru Radu tace.

După un sfert de oră întreaga delegaţie de jurnalişti, ONG-işti şi ministeriali coboară în Uslina. Dan-Alexandru Radu bea ţuica de întâmpinare, mănâncă o măslină, deplânge tacit faptul că de data asta au venit gagici mult mai puţin atractive ca data trecută şi scuipă fără jenă sâmburele în iarba udă.

Octav îşi bagă pula, pune mâna pe aparatul foto şi imortalizează jalnica şi îngheţata congregaţie. Urmează cazarea.

Dan-Alexandru Radu şi Octav contemplă minuscula cameră în care urmează să stea amândoi şi sunt cutremuraţi de oroarea gândului că ar putea să se vadă unul pe altul în pula goală.

Cerul e negru, noaptea e udă, Dan-Alexandru Radu şi Octav s-au înfipt în vinul alb servit la cină. După ce au epuizat subiectele economice, sociale, politice, religioase şi câteva pahare cei doi ajung la discuţii de ordin profesional.

Este efectuat un top în care unele dintre colegele de breaslă sunt catalogate mai bune decât altele. Sunt rememorate fapte de vitejie şi sâni, ocazii pierdute şi oportunităţi bune de apucat.

………….

Miezul nopţii stă să vină.

Dan-Alexandru Radu s-a îmbrăcat în pijamaua lui penibilă (neagră cu dungi roşii de căcat) şi se întreabă cu un început de panică dacă icrele de crap provoacă flatulenţă.

Octav este sub duş.

Se aud ciocănituri insistente în uşă. Dan-Alexandru Radu aşteaptă un minut, trece peste jena de a fi văzut în pijama şi deschide uşa…

În prag stă o blondă în pantaloni scurţi, purtând un top alb prin care sfârcurile îşi scot coarnele bourăşti şi care, – nici mai mult, nici mai puţin – linge o acadea.
Două gânduri succinte scurtcircuitează creierul saturat de filme porno al lui Dan-Alexandru Radu.

1) Oare bumbacul subţire al pantalonilor de pijama trei sferturi ascunde suficient de bine ruşinea lui crescândă?

2) Cine mama dracului e culturistul din spatele duduii şi de ce rânjeşte ca un bou?

„Colega mea este fumătoare şi a rămas fără ţigări”, glăsuieşte culturistul accentuând cu reporş cuvântul „fumătoare”. „Nu ai o ţigară în plus?”

Buzele blondei plescăie recunoscător pe acadea în timp ce culege ţigara din degetele tremurânde ale lui Dan-Alexandru Radu.

„Ce, dormeai?”, mai glăsuie culturistul, accentuând cu mirare şi dispreţ cuvântul „dormeai”.

Vizitatorii nocturni s-au retras în camera 108. În camera 106 Octav e în continuare sub duş. Dan-Alexandru Radu îşi aprinde o ţigară şi iese pe balcon, trăgând cu urechea. Culturistul şi blonda care în continuare linge acadeaua ies şi ei pe balcon şi îi mai mulţumesc odată pentru ţigară. Octav a ieşit de sub duş, a ajuns şi el pe balcon şi acum îşi bagă pula aprinzând ţigara.

Când focul ajunge spre cotoarele celor trei ţigări, blonda care în sfârşit a lăsat acadeaua îşi dă seama că nu are scrumieră.

Fandează piciorul stâng, pune fundul pe balustrada care separă balconul camerei 108 de cel al camerei 107, fandează şi piciorul drept, se strecoară în balconul camerei 107, se lasă pe vine, sânii basculează ameninţător pe sub top, merge în pasul piticului până la balustrada balconului din camera 106, striveşte ţigara în scrumiera lui Dan-Alexandru Radu şi Octav, le mai mulţumeşte odată, Dan-Alexandru Radu şi Octav înclină din cap, raza privirii lor trece de la rădăcina nasului blondei la topul ei alb nerestricţionat de sutien, cei doi realizează cu ocazia asta că s-a lăsat serios frigul, melc – melc – codobelc, blonda se întoarce, se apleacă, păşeşte tiptil pe sub fereastra camerei 107, cei doi oftează, blonda redevine dreaptă când ajunge la balconul camerei 108, fandează dreptul, pune fundul pe balustradă, fandează stângul, este din nou pe balconul culturistului, le mai mulţumeşte odată băieţilor şi începe să lingă altă acadea.

Culturistul rânjeşte în continuare ca un bou.

„Avem nişte whisky, nu vreţi să bem ceva”, glăsuieşte el, accentuând toate cuvintele de parcă ar fi spus „invidia voastră mă face să-mi savurez victoria şi mai mult”.

„Nu, mulţumim, noapte bună”, zice Octav, accentuând cuvintele de parcă ar fi zis: „îmi bag pula!”.

………

Este trecut de miezul nopţii şi, după ce Dan-Alexandru Radu şi Octav au înjurat totul de la steroizi la antrenori de fitness, au dat stingerea.

Octav se adânceşte într-un somn agitat.

Dan-Alexandru Radu îşi dă seama că camera 106 stă chiar deasupra barului hotelului, unde o cireadă de iubitori de muzică populară behăie „Lino, Leano” şi chiuie viril alături de câţiva rapsozi care bat toba live în ritm de acordeon.

Urechea lui este încordată ca un biceps de culturist. Două ceasuri după miezul nopţii îşi recunoaşte totuşi înfrângerea. Este imposibil să distingi geamătele orgasmice de trilurile răguşite din „M-a făcut muma oltean”. Mai aude câteva duduieli spre ora trei, de parcă cineva ar alerga pe bandă cărând o blondă fără sutien în spate, după care adoarme frustrat.

………

Este dimineaţă. Dan-Alexandru Radu mănâncă icre de crap la micul dejun, în timp ce Octav se duce să-şi ia cafea. O duduie blondă, rubensiană, ochelaristă, încercănată, îmbrăcată în pantaloni lungi albi şi o geacă de aceeaşi non-culoare vine la masa lor şi glăsuieşte slab:
„Îmi mai dai o ţigară?”

Dan-Alexandru Radu dă ceaşca de cafea peste cap şi îşi dă seama de ce în filmele porno acţiunea nu are loc niciodată dimineaţa.

Din depărate, Octav îşi bagă în continuare pula…

Aşadar:

Femei isterice carora le place pula – Defectul de a fi isterică cântăreşte mai mult în balanţă decât calitatea de a-ţi place pula;

Problemele lumii - Dan-Alexandru Radu;

Povesti despre invizibilitate – Dan-Alexandru Radu;

Mesaje carte postala – Nu vei găsi nimic demn de pus într-o o carte poştală pe bucatarulflegmatic;

Baga pula in gura – Banal. Îţi recomand sticlă pisată;

Femei care sau cacat pe ele – Nu există aşa ceva, femeile nu fac caca;

Baga pula in gura – Prietene, nu eşti doar banal, eşti insistent!;

Semiotica textelor blog – Daniela Rovenţa Frumuşani nu are blog, slavă Domnului;

Cand fac efort gafai – Fă-ţi griji abia când o să gâfâi stând degeaba!

Cum sa fugaresti colega de apartament – Fugaritul colegei de apartament e ca mersul pe bicicleta: nu se uită niciodată şi e dureros pentru testicule;

Dulce este pizda mamei – Clar, de-aia o si bâzâie mustele;

Pizda zglobie – Pretenţii exagerate;

Femei isterice de pula – Mai degrabă femei isterice de căcat;

Pula lui radu – Momentan nu poate fi contactată, reveniţi;

Frigider pula – Orice te înfierbântă pe tine…;

Sex in pielea gola in film sex singurre – Nu trebuie să fii atât de explicit cu google. “Femei masturbare” e suficient;

Fete care se dezbraca pentru pula in tg jiu – Nu există, am căutat şi eu;

Fotografi cu pule – Orice fotograf mascul are aşa ceva. Nu toţi fotografii fac fotografii cu pule, însă.

P.S. Oana Titică nu are blog şi nici poze nud, credeţi-mă şi nu mai căutaţi!

Am aflat recent ca pula nu este doar moneda din Botswana, ci ca, in botswaneza, pula mai inseamna si ploaie…

Mi-am imaginat, apoi, prin ce drama lingvistica trebuie sa treaca botswanezii care traiesc in Romania si care asimileaza sensul cuvantului romanesc pula.

In mod automat, expresiile si sintagmele lor uzuale cad in derizoriu…

Cum ar fi sa te uiti la filmul “Cantand in pula”?

Sa dansezi “dansul pulei”?

Sa-ti anunte meteorologul  “pule torentiale”?

Sa-ti bata pula in geam!

Sa te iubesti cu Paula Seling in mansarde in timp ce “pulea infernal”…

Sa “pula” cats and dogs!

Sa te ude “pula” pana in dinti…

Sa aflii ca francezii ies la promenada cu “parapula” in mana!!!

Ca vremea in Marea Britanie e predominant “puloasa”!!

Sa citesti in dex ca “pula torentiala” este mare si de scurta durata!!!

Sa nu poti sa iesi din casa pentru ca “pula” cu galeata!!!

Sa ti se zica, cand esti trist, ca pari cam “pulat”…

Sa te temi ca la Cernobil “pula” e acida…

Sa ti se zica atunci cand realizezi ceva insignifiant ca ce ai facut tu e apa de “pula”!!!

Cand te viziteaza fratele sa ti se spuna ca semeni cu el ca doua picaturi de “pula”!

Sa te socheze comentatorul sportiv urland ca “pula” cu goluri…

Sa auzi babele la tara rugandu-se pentru un strop de “pula”…

As vrea sa-i incurajez intr-un fel pe botswanezii care traiesc la noi in tara, dar ma tem ca si aici intru intr-o zona plina de nisipuri miscatoare… Caci in botswaneza, “pula” mai inseamna si noroc…

Ce sa mai zic? Hai “pula” si la mai mare…

Cu 87 de zile în urmă, Dan-Alexandru Radu îi trecuse pragul îmbrăcat cu bluza lui neagră de căcat, dăduse din cap în tăcere şi, după ce se îndesase într-un fotoliu, continuase să tacă. Era ziua colegei sale de apartament, Oana Maria, şi pentru ca nimic să nu tulbure bunul mers al petrecerii se străduise să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-l scoate pe Dan-Alexandru Radu din muţenie.

Inventă pe loc un cocktail din Jagermeister şi suc de coacăze pe care acesta îl aruncă pe gât fără să dea un semn că neclintirea lui colosală ar fi fost gâdilată de vreo satisfacţie.

Îi dădu să mănânce paste cu dovlecei şi acesta înghiţi totul fără ca vreun muşchi în afara celor folosiţi pentru masticaţie să i se mişte pe faţă.

Glumi cu el toată seara şi nu obţinu decât un chicotit pachidermic care o scoase din sărite.

Făcu, în cele din urmă, gestul suprem. Scoase colecţia ei de cărţi poştale, i-o dădu să-şi aleagă ce îi place şi îi acordă permisiunea să-şi ia preferata acasă. Ba chiar îi scrise şi un mesaj cât se poate de duios pe ea, pentru a-i îmblânzi în acest fel necioplirea.

Pe la 11 seara invitaţii se ridicară, se îngrămădiră la uşă şi se scurseră pe scară.

Dan-Alexandru Radu plecase fără să-şi ia cartea poştală.

………………………

87 de zile la rând, Karin venise acasă, văzuse cartea poştală abandonată şi se înfuriase. Nu o uimise cu nimic faptul că Dan-Alexandru Radu alesese o carte poştală în care un copil face pipi pe un mormânt. Era o alegere care spunea multe despre atitudinea lui de căcat. Faptul că zilele treceau şi Dan-Alexandru Radu nu venea să-şi recupereze cartea poştală era ca şi cum acesta ar fi făcut pipi pe amărăciunea în care o îngropase.

Îl contactase în diferite feluri şi de fiecare dată acesta îi promisese că o să vină după cartea poştală. O amăgise de fiecare dată.

„Asta nu mai e viaţă”, îşi zise în cea de-a 87-a zi, ridicându-se din pat după o noapte albă. Îşi dădu seama că nu va putea niciodată să treacă peste jignirea pe care Dan-Alexandru Radu i-o provocase.

……………

În cea de-a 87 zi, pe la prânz, Dan-Alexandru Radu se opri descumpănit în mijlocul străzii Aurel Vlaicu. Din partea opusă, Karin venea în viteză mare, pe bicicletă, fără să dea vreun semn că ar intenţiona să frâneze.

Dan-Alexandru Radu se lăsă călcat pe cap de roata din faţă în tăcere şi continuă să tacă cât timp Karin îl împachetă în jurul cadrului şi îl duse pe Strada Lunii. Ajunsă acasă cu greaua povară, Karin dădu jos toate afişele de deasupra pianului şi îl măsură pe Dan-Alexandru Radu cu un centrimetru de croitor de la tălpi până la fund.

Apoi însemnă aceeaşi distanţă pe pertetele de care era lipit pianul şi montă în zid un suport de lemn care să servească drept scaun. Îl puse pe Dan-Alexandru Radu să se aşeze şi să întindă mâinile în lateral. Îi bătu câte un cui în fiecare încheietură a palmelor. Apoi îl puse să-şi încrucişeze picioarele şi mai bătu un cui mare care trecu prin ambele călcâie şi le ţintui de perete. Termină treaba lipindu-i cartea poştală deasupra capului.

Dan-Alexandru Radu tăcu în tot acest timp şi continuă să tacă şi când colegele de apartament ale lui Karin, Oana Maria şi Oana Titică, ajunseră acasă şi începură să bată entuziasmate din palme când îl văzură răstignit deasupra pianului.

………….

Adunate la un pahar de vin în jurul răstignitului în seara celei de-a 87-a zile, Karin, Oana Maria şi Oana Titică priveau contrastul dintre cartea poştală scrisă şi corpul netatuat şi fără nici o cicatrice al lui Dan-Alexandru Radu.

Karin se ridică, luă un cutter şi crestă următorul mesaj în pieptul răstignitului: „We’re beautifiers, face-destroyers, mothers, sisters, daughters… Like it, use it, feel it, let it… If you don’t, you’re ugly, sad and tragic”.

Apoi, enervată de tăcerea pe care Dan-Alexandru Radu continua să o arboreze, adăugă ca un post scriptum: “Fuck yeah”!

Karin adormi pentru prima dată în ultimele 87 de zile mulţumită. Vindecată de jignirea lui Dan-Alexandru Radu, tot ce era delicat în sufletul ei reînvie peste noapte.

La ora trei se trezi, merse din nou în camera răstignitului şi îi crestă cu cutterul pe abdomen următorul mesaj:

“Sunt doar o fetiță ce-ți zâmbește cu petarda aprinsă în colțul gurii colecționez pești pirania mă zbat mereu între aceeași femeie sunt copleșită de invazia stelelor pe care mi le storci prin piele confund dragostea cu nostalgia sunt măritată cu șarpele boa cred în incredibil stau cuminte sigilată sub masca vi…dată a colonizării așteptând vești de la rezistența umană pe cale de a fi exterminată”…

În dimineaţa zilei cu numărul 88, Karin, Oana Maria şi Oana Titică se treziră bine dispuse şi începură să se fugărească în pijamale prin casă.

Lovit la rândul lui de primele raze ale soarelui şi de imaginea celor trei, Dan-Alexandru Radu nu-şi mai putu înfrâna ruşinoasele porniri. Karin luă pentru ultima oară cutterul şi scrise în vintrele răstignitului:

“The spell you had over me has broken…Then why do you keep waving that broken wand of yours”?

Apoi luă un patent, scoase cuiele şi, după ce îi sugeră lui Dan-Alexandru Radu să facă un duş, dându-i propriul gel cu extract de ulei de mirt, îl aruncă în stradă.

………….

Dan-Alexandru Radu rătăcise o vreme pe străzi înguste şi întortochiate până să se prăbuşească pe treptele Patriarhiei. Fu ajutat să-şi revină de un grup de călugăriţe, care, citindu-i suferinţele înscrise pe corp fură străfulgerate de revelaţii mult aşteptate.

Judecând după rănile din încheieturile palmelor şi cele din călcâie, era clar că aveau de-a face cu un stigmatizat.

Mesajul de pe piept: “We’re beautifiers, face-destroyers, mothers, sisters, daughters…” le confirmă nu doar că Dumnezeu este o femeie, dar că întreaga sfântă treime este de sex feminin şi este supărată pe omenirea pe care o blestemă cu un “Fuck yeah” frust.

Această ipoteză fu confirmată şi de ultima parte a mesajului înscris pe burta răstignitului: “rezistența umană pe cale de a fi exterminată”. Ceva mai târziu, acest mesaj avea să ducă la venerarea peştilor piranha şi a şerpilor boa.

Tot în acel târziu, papa însuşi avea să fie renegat, considerat a fi personajul a cărui: “spell has broken”…

……………..

Alte 87 de zile trecură de când Dan-Alexandru Radu, poreclit mai nou “Cartea poştală a lui Dumnezeu” fusese găsit pe treptele Patriarhiei.

Mesajele cicatrizate de pe corpul lui deveniră o nouă Evanghelie care câştigă mii de adepţi.

Dan-Alexandru Radu tăcuse tot timpul în care fusese studiat şi continua să tacă şi acum, când adepte din toate colţurile lumii îl vizitau fericindu-l cu ofrande şi favoruri.

Atenţia de care acesta avea parte veni ca o nouă ofensă pentru Karin. Îşi aminti de noaptea pe care Dan-Alexandru Radu o petrecuse pe perete, deasupra pianului, şi îşi zise că data viitoare când se va răzbuna nu va mai fi atât de blândă.

Nu că ar fi luat-o vreodată la acţiuni interesante care să-i ofere oportunităţi de a-şi pune în valoare talentul de fotografă. Totala lui lipsă de interes, însă, îi tăia orice elan de a inventa ceva măcar.

„Să-ţi trag asta sau asta?”, îl întreba.

Dan-Alexandru Radu tăcuse însă la mai toate acţiunile la care fuseseră şi dădea toate semnele că o să tacă în continuare. Rar de tot se întâmpla să caşte şi el gura, doar pentru a slobozi un „Eh…” menit să-i demonstreze că prezenţa lor acolo sau oriunde altundeva este inutilă.

O mărturisea mereu cu jenă, având de fiecare dată grijă să reamintească că este tânără şi ştie că afirmaţia ei va fi considerată naivă.

Ea voia să schimbe lumea…

Un prim lucru pe care se decise să-l facă pentru a schimba lumea fusese să arate cât se poate de concret părţile ei urâte, pentru a fi îndreptate şi părţile ei frumoase, pentru a fi promovate. Pentru asta devenise fotografă şi puse atât entuziasm în dorinţa ei încât, toată lumea consideră că entuziasmul îi este de ajuns şi nu îi mai trebuie pentru asta şi bani.

„Nu-i nimic”, îşi zise „dacă vrei cu adevărat să schimbi lumea, trebuie să fii dispusă să o faci şi gratis”.

………

Trecuseră mai bine de doi ani de când Adriana se decisese să schimbe lumea pe gratis. Lumea, însă, începuse să cântărească greu şi singurele schimbări pe care Adriana le întrevedea erau în rău.

În primul rând, viziunea ei asupra lumii risca să se schimbe vertiginos dintr-o viziune înaltă, din garsoniera ei de la etajul 7, într-una cât se poate de joasă, din stradă. Chiria rămânea un factor cât se poate de stabil şi stringent al lumii care refuza să se lase schimbată. Pentru a putea rezolva prima problemă, o agrava pe a doua.

Mâncarea.

Adriana pierduse în mod spectaculos câteva kilograme bune de când se decisese să schimbe lumea, moment în care era oricum din cale afară de slabă.

Mânca o dată pe zi, când şi dacă apuca. Se consola cu gândul că şi pustinicii înţelepţi orientali trăiau cu aer şi ceva scoarţă de copac, lucru ce îi făcea să gândească mai limpede.

Totodată, intra în panică neconsolată gândindu-se că înţelepţii cu pricina practicau detaşarea şi nu implicarea în problemele lumii, iar ţările în care erau ei consideraţi înţelepţi erau cele mai de căcat de pe pământ.

Cel mai mult fu cuprinsă de îndoieli când Dan-Alexandru Radu o sună şi, în puţine cuvinte (şi alea spuse cu glas slab) o informă că trebuie să iasă la o acţiune constând în vizite la mai multe bănci din Bucureşti.

Îl urmări în timp ce acesta intră în mai multe bănci, pe care le fotografie de afară.

„Pe dinafara băncilor voi rămâne toată viaţa”, gândi cu tristeţe Adriana, fiind totodată ruşinată că lipsa banilor o întristează. Nu putea fi fericită şi fără?

……..

Din momentul acela, Adriana îşi zise că lumea nu se schimbă doar din entuziasm, ci că, pentru asta, trebuie să o ia treptat. Până să schimbe sistemul financiar, se decise să schimbe starea de spirit a păturii sociale care, ca şi ea, era nevoită să trăiască pe dinafara băncilor.

Se gândi că de câte ori se întâmplase să iasă pe teren, i se strigase de fiecare dată:

„Fata, fă-mi şi mie o poză!”

Îi catalogase mereu pe cei care strigau asta drept cocalari, flataţi eronat la gândul că dacă îşi îndreaptă obiectivul în direcţia lor, ei înşişi valorează ceva şi în ochii ei.

Îşi promise să nu mai refuze pe nimeni.

Pierdea astfel ore întregi fotografiind orice doritor, schimbând cu el adrese de mail şi trimiţându-i pozele, evident, gratis.

Începu astfel să intre în casele tuturor necunoscuţilor, fotografiindu-le fără să ceară nimic nunţile, botezurile, zilele de naştere şi petrecerile în care aceştia dansau pe mese ascultând Akon şi manele.

Făcuse şi un calcul meschin când luase decizia de a accepta orice invitaţie. Ar fi mâncat astfel gratis la petrecerile lor. Acest lucru nu se petrecu, însă. De câte ori se uita cu jind la sarmalele petrecăreţilor, aceştia se enervau şi o întrebau de la obraz dacă ea face ce face pe gratis, sau, ca toată lumea, vrea şi şpagă.

Adriana înghiţea în sec. Singura dată când i se propuse să se bucre şi ea alături de alţii fusese la o petrecere de swingeri…

………….

Veni şi primăvara şi, odată cu ea, mitingurile sindicaliştilor. Dan-Alexandru Radu o sună şi îi spuse că un miting e un miting, că dacă vrea să vină la unul din ele să facă poze – bine, dacă nu, poze cu mulţimi de oameni sunt în arhiva foto căcălău, căci în fond, o mulţime e o mulţime şi nici una nu aduce nimic nou…

Aceste vorbe, care fură şi singurele pe care Dan-Alexandru Radu i le spuse cu ocazia asta, adâncindu-se apoi, la faţa locului, în tăcere, o făcură pe Adriana să se simtă bătrână şi învinsă.

Nenorocitul avea dreptate – nimic nu se schimbă şi nici nu are rost să-ţi iroseşti viaţa încercând asta.

Înainte de a merge la miting, fu nevoită să apeleze la prietena Lex pentru a-i împrumuta un aparat foto. Al ei crăpase când îl folosise să pleznească peste bot swingerii înfierbântaţi care o asaltaseră.

„Este un aparat nou, experimental, care mi s-a dat pentru testare”, îi spuse Lex.

„Foloseşte-l cu încredere, dar nu şi bliţul. Are 400 de lucşi!”, o avertiză.

Adriana începu să se plimbe printre cei 20.000 de sindicalişti ieşiţi în Piaţa Victoriei, care strigau „Jos Guvernul!”.

„Cade ăsta, vine altul, nu o să se schimbe nimic”, gândi Adriana.

„Vrem o viaţă mai bună!”, scandau sindicaliştii.

„Viaţa voastră nu o să fie niciodată mai bună, nu se va schimba nimic”, gândi Adriana.

„Fata, fă-ne şi nouă o poză!”, îi strigă un grup de sindicalişti înfierbântaţi.

Adriana scrâşni războinic din dinţi.

„Nici oamenii în sine nu o să se schimbe niciodată”, îşi mai zise şi începu să le facă poze în rafală.

Folosi însă bliţul din plin… Grupul orbi instantaneu lovit de cei 400 de lucşi direcţionaţi direct în retină. Sindicaliştii începură să alerge ca nişte găini fără cap prin mulţime, urlând de panică şi panicându-i şi pe ceilalţi.

Adriana simţi bătrânul fior de fotograf pe şira spinării. Fotografiind panica nu va schimba lumea cu nimic. Dar vor ieşi măcar nişte poze bune care vor schimba starea ei de spirit.

Începu să tragă cu bliţul în toate direcţiile. Rând pe rând, zeci de oameni începeau să urle de durere şi să alerge orbi şi dezorientaţi prin mulţime. Grupurile de suferinzi în dezordine atrăgeau la rândul lor grupuri de fotografi, avizi să imortalizeze morţii care fuseseră călcaţi deja în picioare.

Nici ei nu scăpau însă de bliţul Adrianei.

Sutele de orbi panicaţi dărâmară gardurile care încercuiseră Piaţa Victoriei, călcară jandarmii în picioare şi se răspândiră pe străzi. Câteva zeci fură călcaţi de maşini.

Adriana fugi după ei, continuând să-i orbească cu bliţul.

Victimă căzură şi câţiva şoferi de autobuz care orbiră la volan şi intrară în mulţimea care fugea acum în direcţia opusă.

Abia acum Adriana dezactivă bliţul şi începu să tragă pe bune, constatând cu multă satisfacţie că este singurul fotograf rămas în viaţă sau cu vederea intactă.

……….

A doua zi se numărară 1.578 de morţi şi 11.300 de răniţi, dintre care mulţi orbi. Dan-Alexandru Radu se număra printre ei şi, pentru că nu putuse vedea ceea ce se întâmplase şi scrie despre asta, fu dat afară.

Adriana, în schimb, fu singura care avea imagini de la catastrofalul eveniment şi le vându pe bani mulţi în toată lumea. Primi cu ocazia asta şi premiul Pulitzer, care îi aduse din apariţii TV şi contracte de publicitate milioane de dolari.

Le cheltui exclusiv în folos propriu, făcând chiar exces de zel în a nu dona nimic asociaţiilor de caritate, care doreau, ca şi ea odinioară, să facă lumea una mai bună.