Povestea vecinului de jos

Pisi

Vecinul de jos le poseda sălbatic în fiecare noapte pe vecinele de sus.

Toate trei zăceau apoi epuizate şi îi aduceau laude postcoitale. Aminteau roşind de calităţile lui fizice cu adevărat extraordinare pentru un tataie, îi lăudau apoi calităţile intelectuale de fost ambasador şi îl copleşeau cu daruri în schimbul clipelor de nepreţuit pe care le petrecuseră alături de el.

Îi găteau paste cu brânză, îi spălau rufele, se ofereau să-i achite nota de plată la căldură şi îi înmânau actul de proprietate pentru un loc de veci în cimitirul său preferat.

Apoi se trezea, mereu cu câteva ore înainte de răsărit, le auzea pe cele trei abia întorcându-se din oraş, tropăind ca o cireadă de capre ale iadului, urlând ca şi cum abia ar fi scăpat din sanatoriu, fugărindu-se între ele sau fugărind pisica Mimozei şi îşi dădea seama de contrastul brutal dintre vis şi realitate.

Nu ştia pe care dintre cele trei o ura mai tare.

Pe cea mai mică şi blondă (Oana Titică) o ura blajin, considerând-o o victimă a celorlalte două.

Pe cea roşcată (Oana Maria) o ura cu pasiune, considerând-o irecuperabilă.

Pe cea brunetă (Karin Delia) o ura cu teamă, considerând-o capul răutăţilor.

De la o vreme, zgomotelor care îi înăcriseră viaţa li se adăugă şi cel al unui clopoţel strident pe care cele trei îl scuturau frenetic pentru a se chema una pe alta. De câte ori suna clopoţelul, vecinul de jos era cuprins de un tremurat nervos şi scăpa câte ceva din mâini. O oală de ciorbă, un cuţit de bucătărie… Mai rău era când zgomotul colopţelului îl găsea deasupra budei.

Îl mai irita şi alaiul de golani şi golance care parea să viziteze în mod constant apartamentul de deasupra.

Îl scârbi iremediabil noua generaţie în momentul în care Dan-Alexandru Radu trecu pe lângă el şi îl privi flegmatic fără să scoată o vorbă. Aprecie, însă, faptul că şi în apartamentul de sus continuă să tacă.

Îi sări muştarul în momentul în care Ştefan Bo, după ce îl salută ceremonios, îi transmise într-o doară că Gică Petrescu întreabă de el.

Cunoscu emoţiile preinfarctului în momentul în care Fochiţă îl ţintui de un zid şi îi spuse părinteşte că a avea 100 de ani nu reprezintă o scuză pentru neglijarea danturii, fie ea şi de lemn.

În fine, suferi ca un câine când Daniela Tunăreanu, iritată de prezenţa lui în curtea imobilului, îi dădu 10 lei şi îl întrebă dacă e drăguţ să dea o fugă până la farmacie şi să cumpere nişte tampoane.

Urmară alte nopţi în care din apartamentul de deasupra răzbătură până la el zgomote bizare. Crezu că e vorba de o încăierare, dar asta nu explica în nici un fel hohotele de râs.

Auzi gemete pătimaşe care îi înflăcărară imaginaţia, până ca nişte behăituri virile de oaie să-l bage în sperieţi. Se duse până la bucătărie să se răcorească cu un pahar de apă, dar îl scăpă pe jos auzind nenorocitul ăla de clopoţel.

Între timp sosi şi nota de plată la căldură, mai mare ca oricând. Vecinul de jos luă hotărârea eroică de a recurge la încălzirea cu lemne. Cumpără un camion întreg şi le sparse în curte, muşcându-şi buzele de nervi ori de câte ori cele trei treceau pe lângă el făcându-i poze.

Nopţile încărcate de zgomot le petrecu apoi ascuţind tăişul bardei. Mâna îi era din ce în ce mai sigură, chiar şi atunci când răsuna clopoţelul. Reuşi să felieze un pepene cu toporul, izbucnind apoi într-un râs cu tuse care le făcură pe cele trei de sus să-i bată în calorifer.

Îşi petrecu următoarea noapte la pândă.

Cele trei sosiră devreme, la ora 24.00. Daniela Tunăreanu apăru şi ea.

Hohote de râs, urmate de înjurături crunte începură să curgă din apartamentul de sus. Se auzeau dopuri de sticlă destupate, clinchete de pahare, paşi alerţi şi miorlăituri isterice de pisică. Apoi vecinul de jos primi şi semnalul pe care îl aştepta. Zgomotul de clopoţel!!!

Urcă scările şi sună la uşă. Îi deschise Daniela Tunăreanu:

„Eu te trimit după tampoane şi tu te întorci cu un topor?”, îl întrebă aceasta plictisită.

„Ha!, icni vecinul de jos izbind în plin.

Veni şi Oana Maria, care îl privi în sictir.

„Mă aleg cu vânătăi şi julituri ori de câte ori ies din casă. Crezi că toporul ăla mă sperie?”, îi zise.

„Ha!!”, replică vecinul de jos, izbind din plin.

Veni şi Oana Titică.

„Dacă dai, nu da la faţă. Crapă babele trăgând de obrajii ăştia”.

„Ha!!!”, răspunse vecinul de jos, izbind din plin.

Apăru şi Karin Delia.

„Ai noroc că sunt înţepenită de spate, altfel aş trata cu dosul faptele dumitale reprobabile”.

„Ha!!!!”, mai zise vecinul de jos, izbind din plin.

…….

Când Ştefan Bo îşi făcu şi el apariţia, la câteva minute după aceste evenimente, le găsi pe cele patru imobile, răspândite în cele patru colţuri cardinale.

„În sfârşit, staţi locului”, spuse acesta, profitând de moment ca să pună mâna pe aparatul foto.

Le dezbrăcă, le aşeză unde găsi lumina mai bună, umplu cardul aparatului de poze, apoi plecă mulţumit.

După alte câteva minute îşi făcu apariţia şi Fochiţă care privi nemulţumit cele patru corpuri. Rigor mortisul instalat dezvăluia dinţii fetelor. Puse mâna pe un patent, scoase dinţii mai colţoşi pe care îi găsi, umplu câteva carii şi plecă împăcat.

Într-un final apăru şi Dan-Alexandru Radu care vorbise toată ziua şi continuă să vorbească:

„Daniela, Oana Maria, Oana, Karin… Nu am apucat niciodată să vă zic ce încântare este pentru mine să mă aflu în prezenţa voastră. Mi-am dat seama că îmi petrec de pomană timpul scriind pe blogul meu de căcat, când oralitatea este mult mai ofertantă. De ce sunteţi atât de încorsetate? Am să vă cânt un cântecel vesel ca să vă mai desmorţiţi”.

Dan-Alexandru Radu se aşeză la pian şi începu să cânte Sonata Lunii de Beethoven.

Cele patru tăcuseră, însă, toată seara şi continuau să tacă. Văzând asta, Dan-Alexandru Radu mâncă ce mai găsi prin frigider, scurse câteva sticle, culese un portofel şi luă toţi banii pe care îi găsi, apoi plecă fluierând.

Rămasă singură cu cele patru corpuri, Mimozei The Evil Cat începu să ronţăie câte puţin din fiecare, dar se plictisi repede. Apoi înhăţă clopoţelul cu care fetele obişnuiau să se cheme una pe alta şi începu să alerge de nebună prin casă.

…….

Vecinul de jos se trezi brusc, tremurând nervos la auzul clopoţelului. Barda cu care adormise în mână îl plesni în testicule. Asmuţi un urlet de durere care cutremură tot imobilul. Rumoarea care venea de sus se opri o clipă, după care urmară câteva bătăi în calorifer.

„Aveţi coşmaruri, Excelenţa Voastră? Noi nu vă suntem de ajuns?”, se auzi şi glasul lui Karin urmat de râsete, câteva behăituri virile de oaie şi un mieunat isteric.

Vecinul de jos constată din nou contrastul brutal dintre vis şi realitate.

5 responses to this post.

  1. Îmi plac tag-urile. Nespus.

    Apreciază

    Răspunde

  2. o minune!

    Apreciază

    Răspunde

  3. Posted by nadaella on 23/01/2010 at 22:10

    i just love it! tocmai am mai citit-o o data (de data asta cu voce tare si intonatie) si tin sa comentez neaparat :*

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: