Povestea omului invizibil care şi-a lezat ligamentele într-o ţară de căcat pe care a umplut-o de vomă

Prolog

Ştiu, nimic nu e mai plictisitor pe lume (poate doar Elveţia) decât impresiile de călătorie pe care prietenii tăi simt nevoia să ţi le spună.

Cum însă impresiile mele de călătorie constau într-un lung şir de neplăceri şi suferinţe, sper că plictiseala să fie ceva mai mică, în acest caz.

I – Moartea e prozaică şi pute a transpiraţie

Nu am avut nici o tresărire de entuziasm când am auzit că o să plec în Elveţia pentru un drive test cu noul Nissan Qashqai şi mai apoi pentru câteva ore de relaxare în staţiunea Verbier.

Ideea deplasării m-a lăsat la fel de neutru ca Elveţia, până când m-am urcat în avion. Am avut atunci un presentiment acut cum că avionul o să se prăbuşească şi o să mor.

În faţa mea, asistentul şi asistenta de zbor se hlizeau ca doi stupizi făcând între ei anoste glume elveţiene. Lângă mine s-a aşezat un domn jovial care puţea monstruos a transpiraţie.

„Uite aşa se moare”, m-am gândit, „în hlizeli prozaice şi miros de transpiraţie”.

Avionul a decolat ezitant şi zborul a avut parte de numeroase turbulenţe. Singula consolare a fost fundul neverosimil de bombat al asistentei de zbor, care deşi m-a fascinat timp de două ore şi 25 de minute, tot nu a reuşit să mă facă să cred că avionul nu o să pice.

Am aterizat brutal la Geneva, fără să pot respira uşurat din cauza mirosului de transpiraţie al domnului jovial de lângă mine.

II – Omul invizibil universal


Cei care mă cunosc ştiu că sunt omul invizibil.

Se spune de unii bărbaţi că, atunci când intră într-o încăpere, prin atitudinea lor atrag toate privirile. Eu pot să stau 12 ore într-o încăpere şi nimeni să nu remarce că sunt acolo. Las la o parte desele cazuri în care chelnerii uită că am dat o comandă, întâmplările pe care prietenii mi le povestesc deşi eram şi eu acolo când s-au întâmplat sau faptul că deşi îmi cumpăr aceleaşi ţigări de la acelaşi chioşc de ani de zile, vânzătoarea îmi dă mereu Dunhill în loc de Davidoff.

Ajuns la Hotel Ramada din Geneva am rămas, evident, ultimul om care să îşi facă cazarea, doar pentru a constata că nu eram pe listă. După 20 de minute de tergiversări, numele meu imposibil de reţinut (Dan-Alexandru Radu) este găsit într-un mail în care se făcuseră rezervările, dar nu şi pe printul pe care recepţionerii îl primiseră.

Alte 40 de minute a durat ca numele meu să fie printat şi, după o oră, am primit cartela camerei cu toată scârba de care este capabil un recepţioner elveţian.

Fascinant pentru mine a fost să aflu că nu doar persoana mea fizică este invizibilă, dar până şi ideea de Dan-Alexandru Radu se poate volatiliza în hăţişurile virtualului.

Camera era oricum, oribilă, cam ca cele de două stele de la noi. În timpul duşului am alunecat în cadă şi mi-am învineţit genunchiul drept (o nimica toată, faţă de ce avea să păţească a doua zi).

III – Serpentine, vomă şi jenă

A doua zi, de dimineaţă, ni s-au dat Nissanurile pe mână şi am pornit din Geneva spre staţiunea montană Verbier. Eu în calitate de copilot al lui Cătălin, un vechi prieten care lucrează la Playboy.

După o oprire scurtă la o prietenă din Franţa, intrăm pe serpentinele Alpilor, moment în care stomacul meu începe să se caţere pe esofag. Găsim un popas în care mă dau jos, respir adânc, fac pipi pe zăpada imaculată de pe margine şi îmi revin.

Pornim din nou şi ajungem în Verbier. De data asta stomacul face un salt spectaculos direct spre laringe, iar eu mă aplec pe geam şi borăsc agresiv pe trotuarele frumoasei staţiuni, scârbind iremediabil anoştii elveţieni ieşiţi la promenadă.

Nu mai vomitasem de trei ani (tot la munte)…

Imaginaţi-vă şi jena mea faţă de Cătălin, care după ce se obişnuise cu exteriorul frumoaselor femei care pozează în Playboy a fost nevoit să asiste la scabroasele substanţe interioare pe care le-am slobozit eu pe geam.

IV – Cu 50km/h direct în stâlp

A urmat cazarea într-un minunat hotel (Montpelier) şi apoi prânzul în aer liber.

Imaginaţi-vă faţa pe care am făcut-o când, după ce cu o oră înainte borâsem, am văzut în farfurie câteva fleici crude de peşte şi antenele incredibil de lungi ale unui crevete.

Am schimbat farfuria cerând meniul vegetarian, care consta în nişte buruieni amare şi nişte brânză puturoasă. La felul doi am îndrăznit să mănânc nişte carne de pasăre neidentificată, pe care a trebuit să o scutur în prealabil de sosul inimaginabil de greţos în care plutea.

Apoi am evaluat opţiunile de distracţie care ni se ofereau.

Schi – nu ştiu, deci pas.

Marş pe munte – nu merci.

Săniuţă…

Abia când am ajuns în vârful muntelui şi mi s-a zis că pârtia de săniuţă are 10 kilometri, mi-am dat seama că spaţiul geografic mizer în care aproape trăiesc mă face să gândesc la scară mică. Eu mă aşteptasem ca pârtia de sanie să aibă maximum 100 de metri…

Am început coborârea cu cel mai grav sentiment de îndoială pe care l-am avut vreodată. Coborârea avea să mă îndoaie la fel de grav.

În primul rând, mi-a trebuit un kilometru de coborâre în stil kamikaze să-mi dau seama că sania trebuie s-o ghidez cu manetele din dotare şi nu zvâcnind din corp.

Apoi mi-am dat seama că atunci când îmi înfig călcâiele în zăpadă, în încercarea disperată de a frâna dracului, zăpada care îmi intră în ochi nu mă orbeşte doar pe mine, dar şi pe schiorii din spate, care treceau pe lângă mine înjurându-mă în toate limbile pământului.

Pe la jumatea coborârii, când îmi intrase zăpada prin cracii pantalonilor până la testicule and beyond, iar mâinile mele fără mănuşi deja aveau pielea belită, mi-a venit ideea de a lua sania la subbraţ şi a coborî la pas. Idee nerealistă, având în vedere că panta avea o înclinaţie de 45 de grade în unele locuri, în special când unghiul pâritiei era de 180 de grade, iar pârtia în sine avea cam cinci metri lăţime şi prăpastia lângă.

Într-un târziu, ajung la ultima porţiune a pârtiei. Instructorul mă consolează, zicându-mi că mai sunt doar 250 de metri până la destinaţie. Mă lansez! Pârtia avea aici doar doi metri lăţime. În stânga un derdeluş de zăpadă, care ne delimita de schiori, în dreapta stâlpi şi o plasă care să ne împiedice să intrăm în bălării.

Ceea ce eu am şi făcut. Cu piciorul întins în faţă direct într-un stâlp.

Nici talpa, nici glezna nu au păţit nimic, dar am simţit că îmi explodează genunchiul.

În momentul în care ricoşam răsucindu-mă pe spate ca un titirez, m-am gândit că asigurarea medicală pe care o făcusem la Otopeni nu acoperă fracturi şi nici ruperi de ligamente.

Gemând de parcă iminent era orgasmul, nu internarea, mi-am mai dat seama că alte săniuţe vin din urmă, iar eu, lăţit pe jos, sunt un fel de miel adus la tăiere.

M-am ridicat uimit că pot să mă ridic şi am luat-o şchiopătând pe jos până la teleferic. Un elveţian era să-şi rupă gâtul ocolindu-mă.

V – Sinistratul Alpilor

O jumătate de oră mai târziu ajunsesem şiroind de zăpadă topită la mine în cameră, bucuros că de bine de rău, pot să mă deplasez. După o baie fierbinte fără incidente şi două ore în care am zăcut în pat cu piciorul ţeapăn, am coborât să mergem la cină.

Cina urma să fie luată în vârful muntelui, la un restaurant unde nu se putea ajunge decât cu ajutorul unui tractor cu şine care se putea deplasa fără probleme pe zăpadă.

Menţionez că eram în pantofi, pentru că bocancii încă mai şiroiau de apă.

După cina oribilă care a constat în brânze topite şi creveţi cu antene chiar şi mai lungi, organizatorii ne anunţă care este surpriza serii. De coborât nu vom coborî cu tractoraşul, ci cu sania!

CU SANIA!!!

Am fost singurul care a protestat. Când am ieşit afară şi am constatat că în dreapta noastră prăpastia se căsca adâncă de sute de metri, alţi trei au protestat.

Tractorul, însă, nu se mai întorcea.

Şchiop, în pantofi şi în beznă am început coborârea pe jos, prin zăpadă, alături de ceilalţi trei. La jumătatea drumului de un kilometru şi ceva, alte săniuţe au început să vină din spate. Erau chelnerii restaurantului, dintre care unul a intrat cu sania în doi dintre colegii mei.

Epilog

Am ajuns în viaţă la hotel şi m-am prăbuşit într-un somn din care mă trezeam urlând ori de câte ori îmi mişcam piciorul drept.

A doua zi am făcut iar pe copilotul până la aeroport, drum fără incidente de ordin gastric. M-am bucurat însă meschin auzind la radio că elveţianul Roger Federer fusese eliminat de la Indian Wells.

În avion am avut acelaşi presentiment că voi muri picând, numai că de data asta nu am mai avut o asistentă de zbor cu fund bombat care să mă consoleze.

Şchiopătez şi acum la fel de rău, dar nu voi şti exact cât de afectate sunt ligamentele până pe 12 aprilie, când sunt programat la un RMN.

5 responses to this post.

  1. Posted by GIBILAN on 18/03/2010 at 16:24

    Vezi,daca nu urmezi exemplul lui Gheorghita:el face drive test in Delta….La Lehliu(gara) nu ti-se intimpla asa ceva…

    Apreciază

    Răspunde

  2. Posted by Anonim on 18/03/2010 at 20:38

    Ad Astera Per Aspera !!!!!

    Apreciază

    Răspunde

  3. Posted by GIBILAN on 18/03/2010 at 20:42

    Pe de alta parte,Ghita nu face RMN la tzurloaie…tot mai bine la Lehliu….

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: