Povestea morţii tragice a prietenului meu Periplaneta americana

Gandac gasit de obicei in baie, in verile foarte calde

S-a uitat la mine în timp ce făceam pipi cu toate cele 4.000 de faţete ale ochilor lui compuşi, fără să ştie că pentru un om asta este o jignire. În timp ce cu periferia ochiului drept susţineam traiectoria jetului de urină, ochiul stâng încerca să hipnotizeze robustul gândac care îşi mişca leneş antenele cocoţat pe chiuvetă.

Apar numai în anii foarte călduroşi, urcând pe conducte şi punând oamenii pe fugă cu chiloţii în vine. Sunt denumiţi gândaci americani, deşi, ca şi noi, îşi au originea în Africa. Şi termenul ştiinţific de “Periplaneta americana” face abstracţie de asta. În enciclopedii se spune că cresc de patru centrimetri când ajung la maturitate, însă în anii foarte, foarte calzi întâlnim şi exemplare de dimensiuni duble.

Al meu avea cam 7-8 centimetri, fără antenele care se lungeau şi ele preţ de vreo 50 de milimetri. Era mai mult roşcat decât maro, cei doi zimţi de la coadă se bifurcau ca o pălărie de viking, iar când aproape că terminasem pişarea şi-a înfoiat brusc aripile şi a făcut o genoflexiune cu toate cele şase picioare.

Am scuturat cele de rigoare şi am ridicat cât am putut de discret un picior continuând să fixez Periplaneta americana cu privirea. Nu l-am păcălit nici o secundă. Antenele lui au urmărit glisarea papucului pe care îl scoteam de pe laba piciorului, iar când am vrut să lovesc a alunecat fulgerător pe marginea chiuvetei şi s-a ascuns în spatele bateriei.

M-am lăsat în genunchi şi mi-am băgat capul sub chiuvetă. Un gândac pe cale să fie omorât miroase a frică… Sau poate mă pişasem eu pe-alături, nu ştiu… Oricum l-am văzut atârnând cu greu de un furtun şi încercând să se deplaseze lateral ca să iasă din raza mea vizuală.

Am întins papucul şi am încercat să-l dau jos. Periplaneta americana s-a dezechilibrat şi mi-a căzut pe mână, plonjând apoi pe gresia verde de pe jos. În liniştea nopţii, corpul de câteva zeci de grame al gândacului a făcut un zgomot de sac de cartofi la impactul cu solul.

Cât timp mă scarpin pe mâna atinsă de gândac, alinându-mă cu gândul că măcar nu a fost ceva foarte, foarte scârbos – o molie sau vreun fluture – Periplaneta americana se ascunde în spatele closetului.

Cobor capacul gândind că un teren de luptă plat îmi dă mai multe avantaje. Gândacul nu se mai vede, însă ceva în spatele colsetului foşneşte. Îmi trece prin cap că a găsit o crăpătură de unde nici un papuc nu o să-l mai scoată aşa că dau drumul la apă fierbinte, mă spăl pe mâna atinsă, după care pe cealaltă o fac căuş şi încep să arunc cu apă pe lângă veceu.

Apa e fierbinte şi la contactul cu gresia scoate aburi. Periplaneta americana vede în asta un avantaj şi ţâşneşte din nou. Dau să-l strivesc cu piciorul, dar (fatalitate!) gândacul trece pe lângă piciorul drept al cărui papuc îl ţin acum în mână.

Mă las din nou pe brânci şi trimit o lovitură razantă pe sub calorifer, unde Periplaneta americana îşi căuta acum refugiul. Lovitura îl atinge şi îl proiectează în peretele căzii. Între mine şi el sunt acum doi pereţi goi şi un spaţiu pe care îl controlez în totalitate.

Dacă un Periplaneta americana ar fi om, ar alerga cu 330 de kilometri pe oră, spune enciclopedia. Viteza lui reală este însă de 5,4 kilometri pe oră, ceea ce e mult pentru un gândac, dar nu atât de mult încât să-mi scape. O ia spre dreapta şi îi barez drumul cu papucul. Fuge spre stânga şi revine în poziţia iniţială. Deja este obosit şi nesigur pe picioare.

Nu îl lovesc imediat.

Animalul mi-a câştigat respectul şi, în condiţii ideale, l-aş lăsa să trăiască. Am însă în minte scena în care maică-mea intră în baie dimineaţa şi dă să se aşeze pe capacul veceului unde o aşteaptă gândacul dând triumfător din antene. Maică-mea ţipă foarte tare, iar eu dimineaţa trebuie să dorm…

Periplaneta americana simte la rândul lui că sfârşitul e aproape şi se decide să moară bărbăteşte. Ţâşneşte direct spre mine. Papucul cade ca o nicovală. Îl ridic şi, odată cu el ridic şi trupul zdrenţuit al gândacului. În ultimele secunde de viaţă pare mai mic şi mai bicisnic.

Se prelinge şi cade pe gresie, lăsându-şi măruntaiele gălbui pe talpa papucului. Încă mai dă din antene şi unul din cele şase picioare i-a rămas funcţional.

Continuă să se târască spre mine înfigând cu ultimele puteri zimţii piciorului în podea. Papucul cade a doua oară, de data asta cu intenţia de a curma o suferinţă nemeritată.

Îi învelesc trupul în hârtie igienică, îl arunc la veceu şi trag apa în tăcere. Aş vrea să pot să plâng, prietene, dar sunt deja bătrân şi am mai ucis de-a lungul anilor pe puţin o sută din specia ta…

4 responses to this post.

  1. Posted by sonyi on 10/06/2012 at 16:15

    am gasit un gandac african si nu stiu cum sa-l omor

    Apreciază

    Răspunde

  2. Posted by Umbre on 27/06/2012 at 4:06

    am ras cu lacrimi … ieri cand mi a intrat in camera, acest monstru zburator, n am prea ras, nici acum nu stiu unde e … hai ca mai citesc o data! :))

    Apreciază

    Răspunde

    • O sa-l redescoperi in aceasta noapte. Poate fi reperat foarte usor, fosneste atunci cand se deplaseaza. Orice ai folosi – papuc, plici, borcan (daca il vrei viu) fa-o cu forta si fara ezitari, tinandu-ti respiratia ca sa nu tremuri in momentul decisiv. Nu recomand insecticidul, e ca si cum i-ai da o bere… Bafta!

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: