Un ţigan simpatic

Pe când eram puţoi am luat decizia de a nu fi rasist, misogin, homofob, antisemit etc.
Acest lucru s-a datorat, în principal, serialului al cărui fan eram – Quantum Leap. Pentru cine nu cunoaşte, Quantum Leap era un serial despre un om de ştiinţă/erou de acţiune care călătoreşte în timp, în special anii ’50 – ’60, comportându-se politically correct avant la lettre. Asta, evident, până când serialul a început să fie regizat chiar de actorul principal, moment în care acesta apărea predominant la bustul gol, făcând mult sex întru îndreptarea nedreptăţilor societăţii americane bigote.
Plus că un reporş gen: „de ce eşti, bă, evreu?!” mi se părea şi încă mi se pare absurd.
Nu a fost doar o decizie legată de felul în care trebuie să mă comport, dar am pus şi în practică hotărârea.
În şcoala generală am fost multă vreme coleg de bancă cu un ţigan, Răzvan Popescu. Îl admiram mult pentru maturitatea lui. De altfel, chiar el mi-a zis în mai multe rânduri: „Fii, bă, mai matur, ca mine! Nu te mai copilări atâta!”.
Un alt ţigan pe care l-am admirat mult, a fost colegul meu de bancă din liceu, Petre Cană. Cană era un exemplu de comportament politicos faţă de fete. Multe dintre ele chiar mi-au spus: „De ce nu te porţi şi tu cu fetele ca Cană?”. Nenorocitul nu le lua niciodată mărţişoare sau ghiocei, cum făceam eu, în naivitatea mea, la începutul primăverii. În schimb, de fiecare 1 şi 8 martie le lua la rând şi le pupa pe fiecare în parte.
Totuşi, făcând liceul în Rahova, decizia mea de a fi politically correct s-a mai nuanţat puţin.
Am rămas la hotărârea de a nu urî un om pentru că aparţine unei etnii, dar mi-am luat libertatea de a urî omul în mod individual, indiferent de etnia din care face parte. Adică în momentul în care Toboşarii (un clan ţigănesc) veneau şi se pişau pe geamurile sălii de clasă (învăţam la subsol) sau îmi flegmau, băteau, tăiau colegii (eu am scăpat pentru că se dusese zvonul că sunt karatist) îi uram pentru asta fără să mă mustre conştiinţa că fac „ură de rasă”.
Am trăit astfel împăcat cu mine până acum câteva zile, când, văzând ţigani în troleibuz, am dus instantaneu mâna la MP3 Player şi mi-am băgat căştile în urechi ca să nu-i aud ţipând.
Una dintre ţigănci chiar ţipa, îşi cumpărase nişte haine şi le comunica de unde şi cât au costat celor din capătul opus al troleului.
Totuşi mi-am dat seama că mi-aş fi protejat auzul chiar şi dacă respectiva nu ar fi ţipat. Că de câte ori trec pe lângă un grup de ţigani, îmi protejez buzunarele. Că dacă sunt mulţi adunaţi la un loc, de obicei îi evit.
Mâncam căcat zicând că sunt tolerant. Iar prietenii şi colegii mei ţigani nu reprezentau niciun argument. Chiar şi acum când scriu de ei şi le zic ţigani, cuvântul mi se pare ciudat. Pentru că nu mă gândisem niciodată la ei ca fiind ţigani. Erau de-ai noştri, ascultau aceiaşi muzică, se îmbrăcau la fel ca toată lumea… Nu fusesem coleg de bancă sau prieten niciodată cu o ţigancă în fuste, sau cu vreun ţigan care, măcar în particular, să ştie romani. Cu nici unul dintre cei neasimilaţi
MP3 Playerul rămăsese fără baterie… „Căcat”, mi-am zis, „acum trebuie să-i ascult”.
Femeia care ţipa se dă jos de pe scaun şi se duce lângă un ţigan mustăcios cu pălărie şi geacă de piele. Îl ia în braţe şi începe să să chiţăie pe lângă el: „Unde vrei tu să te duci? Vrei sa scapi de mine? Dar, ce! Crezi că te las! Puişor, bibilică, pupă-mă!”.
Ţiganul respectiv se uită oriunde, dar nu în ochii ei şi după ce tenul lui măsliniu se face roşu, mormăie: „Ce stă, frate, atât maşina asta la stop?”.
Omul era jenat de afecţiunea exprimată în public de femeie şi încerca să schimbe subiectul… M-am trezit gândind cu uimire că, uite, şi ţiganii sunt capabili de astfel de sentimente. Şi apoi ruşinat că pot gândi aşa ceva.
Oricum, era pentru prima dată când îmi era simpatic un ţigan neaoş şi mă simţeam solidar cu el.

2 responses to this post.

  1. […] asta au fost cuvintele cu care m-a intampinat bunicu cand am intrat in casa gafaind fericit dupa o zi de joaca excelenta. mi-am adus aminte ca in timp ce ne fugaream bombardandu-ne cu bobitele alea albe care cresc in tufisuri am auzit un caxon si am vazut o masina albastra trecand pe langa noi. acuma stiu ca era bunicu la volan, care abia astepta sa ajung acasa sa ma certe. nu mai tin minte daca l-am ascultat pe bunicu si de atunci inainte am evitat-o pe fetita aia. nu prea avem cum sa nu-l ascult, el afla totul. era un barbat inalt, cu aliura lui robert de niro in rolul unui mafiot italian. era foarte distractiv, in afara de atunci cand spargea de perete castroanele cu salata de boeuf facuta de bunica si cand ma ducea cu forta la frizer. isi facea seara rugaciunea privind cu ochii inlacrimati prin tavan si ura pe adeptii tuturor celorlalte religii, a fost bucuros cand a cazut ceausescu si l-a iubit cu patima pe iliescu. eram rapus de autoritatea lui absurda, habar n-aveam ca fetita aia blonda, cea mai buna prietena a mea, este tiganca. nici nu stiam ce-s tiganii, nu eram inca nici macar in clasa I. […]

    Apreciază

    Răspunde

  2. Posted by Lup Alb on 13/03/2012 at 23:13

    Tocmai ce trambitau astazi stirile despre faptul ca se va face un liceu unde se va preda limba rromanes in Ferentari. Nu ca limba primara, dar va fi in programa. Probabil asa se incearca stimularea educatiei tiganilor.
    Ma intreb insa daca asta nu va duce doar la marginalizarea lor intr-o perioada de formare a vietii, cand un tanar are cea mai mare nevoie sa interactioneze cu cei de varsta lui…

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: