Povestea Laurei Teodora, fata care a încercat dieta spartană


Bineînţeles că s-au găsit destui care să dea vina pe anturaj, când atrocităţile comise de Laura Teodora au ieşit la iveală. În fond, boy-friend-ul Eminescu îi satisfăcea toate poftele, în special cele de şaorma, la miez de noapte,

amicul Dan-Alexandru Radu îi arătase că oricine e în stare să gătească chestii, plus că lăsa şi impresia că a avea o burtă de Moş Crăciun nu e ceva atât de grav,

iar cel mai recent prieten de pe Facebook, George Ion, îi sucise minţile lăudându-se virtual ori de câte ori mai mânca ceva nou prin restaurantele de lux ale Bucureştiului.

Colac peste pupăză, luna mai – luna cireşelor – veni cu preţuri de 50 de lei kilogramul şi, cum cireşele nu puteau fi ratate, Laura Teodora se găsi în situaţia de a fi lefteră şi înfometată cu două săptămâni înainte de salariu.

O vreme se amăgi cu tăiţei de orez şi pui, imaginându-şi că mănâncă de fapt cupcakes cu mustăţi de ciocolată, piureuri de ciocolată cu scorţişoară, macaroane de ciocolată Madame Lucie sau măcar nişte brioşe cu fistic. Cu o săptămână înainte de salariu căpătă şi obiceiul străin, până atunci, de a-şi roade unghiile.

Unghiile erau pictate cu cupcakes.

Doar Eminescu reuşea să-i mai anime spiritul, strecurându-i ocazional câte o ciocolată Rom în poşetă. Laura Teodora îi era atât de recunoscătoare şi îl considera atât de dulce, în acele momente, încât, printre lacrimile care îi umpleau ochii, îl vedea pe boy-friend ca pe o acadea mare cu păr creţ. Atât de puternică era această senzaţie, încât Eminescu aproape că trebui s-o plesnească de vreo două ori ca s-o dea jos de pe el.

Cu o zi înainte de salariu, Laura Teodora se îmbrăcă în negru, ascultă versiunea berlioziană a Dies Irae şi înghiţi cu noduri mâncare de cartofi, la micul dejun, mestecând apoi nişte sâmburi de cireşe fără să mai simtă altă aromă decât pe cea a lemnului.

Nu se mai atinse de nimic până spre amiază, când colega de muncă Ionici îi aduse un Pepsi Trist şi un Tic Tac. Spre seară fu văzută învârtindu-se surescitată lângă vandomatul cu ciocolăţi.

Se uita la Bounty, Twix şi Snickers simţind nevoia, nu să le înfulece, ci să le aspire prin pori, imaginându-şi cum fiecare moleculă de ciocolată face sex cu fiecare receptor al nervilor ei goi.

La plecare se îmbrăţişă cu Ionici şi doar reflexele de balerină ale celei din urmă o salvară de muşcătura pe care Laura Teodora se pregătea să i-o aplice pe-o ureche.

„Glumeam”, zise Laura Teodora în timp ce Ionici o privea cu gura căscată. Ajunsă acasă, Laura Teodora bău doi litri de apă, trase toate jaluzelele şi mâncă restul mâncării de cartofi umplându-şi stomacul, dar nereuşind să-şi potolească poftele.

Blestemă frigiderul din camera ei de cămin pentru că nu conţine măcar o cutie de lapte, care înclăzit, să-i permită să adoarmă şi să uite de hora de acadele care i se învârtea în cap şi se afundă între perne, amuşinând în penele de raţă din interior iluzia unui platou pasăre şi portocale.

Spre miezul nopţii, boy-friend-ul Eminescu îi bătu în uşă şi intră în camera de cămin cu două şaorme. Laura Teodora se căi, când realiză că îi smulsese şaorma din mână şi o mâncase fără să-i mulţumească.

Se uită la Eminescu, care tocmai se umpluse de maioneză pe tricou, cu un val de duioşie pe care nu-l mai simţise niciodată.

Eminescu intui pericolul prea târziu, abia percepând o întunecare. Mai apucă să vadă doar gura larg deschisă a Laurei Teodorei, cu omuşorul fremătând climactic, repezindu-se asupra lui ca un arheopterix înfometat cu un singur coi.

……………

„Ne-au minţit, Ionici. La început n-a fost cuvântul, a fost gustul. Uită-te la orice bebe. Felul în care descoperă lumea este prin a duce-o la gură. Pe urmă cade pradă prejudecăţilor culturale care îl fac să pună accent pe alte simţuri. Cam cum faci tu acum cu cel tactil”, zise Laura Teodora uitându-se la Ionici care călca pe vârfuri printre boscheţii Parcului Herăstrău, încercând să evite fiecare fir de iarbă care îi ieşea în cale.

„Nu înţeleg de ce nu am mers la KFC, ca de obicei. Unu la mână. Doi la mână, dacă tot ai chef de picnic, de ce nu îl facem mai stradal”, răspunse Ionici.

Laura Teodora o ignoră, întinzând pe iarbă o pătură şi o bucată mare de celofan.

„Gustul, Ionici, este acea dimensiune a universului care le înglobează pe toate celelalte. Cauza big-bang-ului a fost nevoia particulei primare de a simţi savoarea din afara ei. Universul se extinde mestecând haosul din jurul lui, pe care îl sistematizează în felul acesta. De-aia nimic din ceea ce nu guşti, nu face sens”, continuă Laura Teodora.

„Îţi dai seama că nu se mai vede niciun om prin preajmă”, spuse Ionici. „Suntem la mama dracului”!

„Nu trebuie să-ţi fie teamă să explorezi sau să păşeşti în necunoscut. Doar aşa reuşeşti să creşti”, răspunse Laura Teodora. „În plus, nu am poftă de alţi oameni, acum, doar de tine. Ţine pătrunjelul ăsta”.

„Şi ce să fac cu el”?

„Să te freci puţin pe corp”, zise Laura Teodora, luând o solniţă şi sărând-o pe Ionici. Faptul că aceasta nu mai veni la muncă în zilele care urmară nu trezi mari suspiciuni. Colegii ei crezură că se ocupă de vreun reportaj sau alt proiect. Abia când Oana Dan dispăru la rândul ei fără urmă, după o săptămână, redacţia în care toţi aveau plăcerea să lucrese începu să se neliniştească.

Se ţinu o şedinţă extraordinară, cu toate turele. Şapte oameni lipseau şi nici nu mai apărură în zilele de apoi, când doi agenţi IGPR deschiseseră deja o anchetă privind dispariţia angajaţilor. O vreme domni o atmosferă de suspiciune şi angoasă în redacţie, mai ales că agenţii pretinseră să stea de vorbă cu fiecare redactor în parte.

Apoi lumea se mai relaxă, mai ales că cei doi agenţi de poliţie încetară brusc să-i mai deranjeze, de parcă ar fi intrat în pământ…

Laura Teodora încetă şi ea să mai fie la fel de sociabilă la locul de muncă, preferând să petreacă mai mult timp cu cunoştinţele din afara redacţiei.

Când Dan-Alexandru Radu se mută în sfârşit în garsoniera lui de doo camere, iar George Ion găti cu mâna lui faimosul său chec, la petrecerea care marca evenimentul, Laura Teodora îşi petrecu mai tot timpul pe balcon, mâncând cireşe, care acum se ieftiniseră şi scobindu-se între dinţi cu ţepii cactusului Pedro.

„Vecinii ăştia ai tăi când se duc la culcare?”, îl întrebă în treacăt pe Dan-Alexandru Radu, care alerga să umple paharele Alexandrei Pele şi Aurei Stan, încercând să facă pe gazda.

„De ce, te deranjează copiii”?, întrebă Dan-Alexandru Radu.

„Nooo, mereu mi-au plăcut copiii”, zâmbi Laura Teodora.

Către miezul nopţii, când vecinii se culcaseră, checul se mâncase, Alexandra Pele tocmai desfăcea a cincea Coca Cola Ligt, George Ion îşi verifica Facebook-ul, Aura Stan îşi terminase primul somn, iar Dan-Alexandru Radu mătura ultimele cioburi ale unui pahar spart, Laura Teodora deschise frigiderul şi desfăcu pachetul misterios pe care îl adusese.

Erau patru tarte cu frişcă!

Luă prima tartă şi i-o aruncă în faţă Aurei Stan! Aura Stan luă a doua tartă şi i-o aruncă în faţă Alexandrei Pele, care râdea de ea. Alexandra Pele luă a treia tartă şi o aruncă în George Ion, care-i făcea poze. George Ion luă a patra tartă şi o aruncă în Dan-Alexandru Radu, pentru că din pricipiu nu arunca cu tarte de firşcă în fete!

Laura Teodora scoase o baveţică din geantă, şi-o aşeză la gât şi zise:

„Să începem”!

……….

Era acum sfârşitul lui iulie. Laura Teodora era flămândă şi iritată. Nu putea nici măcar să mai păşească alături, la KFC, fără să se perinde în jurul ei mai mulţi agenţi SRI decât ar fi putut mânca la o masă. Ştia că fără obiectul cinei nu i se putea aduce, încă, vreo acuzaţie, însă era conştientă că trebuie să reducă dieta, din prudenţă.

În plus, ducea lipsa prietenilor din a căror amintire mai rămăsese doar after-taste dulceag. Încercă să combată regretele prin diversiuni. Schimbă în mai puţin de o săptămână nu mai puţin de 21 de gadgeturi, însă touch-screenurile o amăgeau, împingând-o să testeze interfaţa direct cu limba. În locul satisfacţiei dorite, nu întâlnea decât gustul sălciu al mineralelor rare.

Continuă să-şi picteze unghiile, de data asta nu cu cup-cakes, ci cu chipurile vechilor prieteni, însă renunţă repede, de teamă să nu-şi reteze vârfurile degetelor cu dinţii.

Apoi, pe 27 iulie, începu campionatul de fotbal. Îşi aminti că Dinamo ratase la mustaţă campionatul, sezonul trecut, terminând pe locul cinci. Îşi luă bilet fără niciun incident (nu era nimeni la coadă) şi, cu 10 minute înainte de start se înfiinţă în tribună cu o pungă de floricele, alături de alţi 299 de suporteri pătimaşi, care începură să se joace pe telefon odată cu începerea jocului.

Cât timp jucătorii o ardeau pe teren în primele minute de tatonare, Laura Teodora se uita mai mult la spectatorii risipiţi prin tribune. Erau puţini, dar erau ai ei. Se identifica cu fiecare, simţea că face parte din ei, în fine, simţea că fiecare bucăţică din ei trebuie înglobată în ceva mai mare, care era ea.

Câteva clipe se uită la jandarmii de pe pistă, printre care recunoscu şi comesenii ei din SRI. Se gândi şi la bieţii suporteri, părându-i rău că acesta ar fi putut fi ultimul meci pe care îl mai văd. Apoi, pe măsură ce pofta o acapara implacabil, orice remuşcare dispăru.

„Un vânător trage un glonte, într-o pădure; prada cade, el se repede s-o apuce. Şi loveşte cu cizma un muşuroi înalt de aproape o jumătate de metru, distruge locuinţa furnicilor, împrăştie cât colo bietele vietăţi, cu ouăle lor cu tot… Cele mai filozoafe dintre furnici nu vor putea niciodată să priceapă ce-i cu namila asta neagră, uriaşă, înfricoşătoare… O musculiţă efemeră se naşte la nouă dimineaţa, în lungile zile de vară, ca să moară la cinci seara; cum ar putea ea să înţeleagă cuvântul noapte”, îşi spuse Laura Teodora.

La început suporterii nu putură înţelege de ce sar fularele şi fâlfăie tricourile în secţiunea tribunei în care stătea Laura Teodora. Crezură că e vorba de o coregrafie inedită. Apoi intrară în panică, văzând cum microbiştii aleargă şi se prăvălesc peste scaune, concluzionând că e vorba de vreo bătaie cu jandarmii.

Preventiv o luară şi ei la fugă, însă când se întoarseră din alergare ca să vadă ce vine din spate, descoperiră nedumeriţi că din 300, nu mai rămăseseră decât vreo 150.

Din vidul florii dinamovite ţâşni Laura Teodora, înfulecând câte doi suporteri dintr-o muşcătură, ca un Tyrannosaurus Rex ieşit din postul Paştelui, smucindu-i pe fugari de fulare cum ai smuci un câine panicos de lesă.

Zecile de suporteri rămaşi rupseră gardul de protecţie, doar pentru a fi contracaraţi de tomfele jandarmilor, care îi mânară înapoi direct spre vortexul vorace în care se transfomase Laura Teodora.

Printre vălătucii gazele lacrimogene care se lansaseră, jandarmii avură un moment de confuzie. Nu mai vedeau nimic, dar auzeau clefănituri, pârâituri de oase şi urlete de deznădejde. Începură să se strige pe nume, dar cu fiecare minut care trecea, se auzeau tot mai puţine răspunsuri.

Când gazele se disipară, niciun jandarm nu mai rămăsese pe teren. Laura Teodora se întinsese lângă punctul de la centru. Nevăzută de nimeni, se bucurase şi de desert. Acum scuipa satisfăcută câteva crampoane şi se mângâia pe burtă…

…………….

Fu nevoie de o macara pentru ca Laura Teodora să fie reţinută şi băgată la zdup. Era atât de plină şi satisfăcută, încât nu opuse niciun fel de rezistenţă. După sentinţa care o transformă în vieţaşă (recunoscuse blazată şi primele festinuri) petrecu 300 de zile fără să se plângă de nimic. În fiecare zi se consola cu amintirea savorii câte unui suporter sau prieten, uitând de terciul insipid care i se trântea în farfurie.

După un an, însă, deznădăjdui. Gândul că îşi va petrece restul vieţii departe de savorile care făceau ca viaţa să merite experimentată făcu să urască timpul pe care îl mai avea de ispăşit.

Încercă să găsească alte ocupaţii, ca să omoare acest timp. Îşi aminti că într-o vară făcuse jogging şi-i plăcuse, aşa că se apucă de alergat pe loc, în celulă.

„Trebuie să omor timpul”, îşi spunea Laura Teodora, când simţea că nu mai poate. Incantaţia asta o ajuta să continue. „Cronos must die”, o mai rupea Laura Teodora şi-n engleză. „Cronos must be grabbed by the balls and castrated”, mai izbucnea, uneori, când simţea că se sufocă.

Treptat, vechii ei prieteni, începând cu Eminescu şi Ionici, începură să i se scurgă prin pori, în timpul antrenamentelor, picând năuci pe podeaua celulei. Dan-Alexandru Radu se izbi la rândul său violent de podea, şi, după ce constată flegmatic că celula nu seamănă deloc cu garsoniera lui de doo camere, tăcu şi continuă să tacă pe măsură ce camera se umplea de foşti amici şi suporteri dinamovişti, care lătrau pe la gratii cerând să fie eliberaţi.

Laura Teodora continuă alergarea până la transpirarea ultimului jucător alb-roşu. Niciuna dintre fostele cine nu îndrăzni să depună plângere împotriva ei, aşa încât, Laura Teodora fu achitată.

În scurt timp, totul reveni la normal, iar Laura Teodora îşi reluă viaţa de dinainte de poftele care o făcuseră să sară calul. Toţi amicii ei, însă, erau foarte grijulii să o însoţească în fiecare dimineaţă în reprize prelungite de jogging, prin Parcul Herăstrău, ca să se asigure că nu o ia din nou razna.

Laura Teodora alerga de parcă nu avea splină, oprindu-se doar când mai vedea câte o veveriţă sau o raţă pe lac pentru a emite exclamaţii duioase. Boyfriend-ul Eminescu, care ajunsese la 47 de kilograme de la atâta alergat, îşi dădea ochii peste cap în faţa acestor izbucniri infantile de sentimentalism.

Apoi, într-o dimineaţă, se trezi gâfâind şi căscând ochii mari. Brusc realizase că de câteva săptămâni nu mai văzuse nicio veveriţă sau raţă prin Herăstrău…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: