Povestea lui Bogdan, băiatul care a pus la pământ 121 de hipsteri

 BTO

…65.000 de ani mai târziu, Bogdan reuşea să pară sobru chiar şi când stătea pe vârful degetelor, aranjându-şi colanţii care îl ciupeau de părul de pe picioare. 

„Hai, à la seconde şi adagio dacă se poate, că nu suntem pe stadion”, îi porunci instructoarea de balet, o făptură voluptoasă de 150 de centimetri. Bogdan se legănă şovăielnic pe vârful piciorului drept, în timp ce stângul tremura în aer, iar privirea lui sobră devenea cruntă.

„Allongé, şi mai lasă jena”, îi porunci din nou instructoarea. „Cu degetul mic îndreptat într-o axă ideală spre colţul tavanului… Adagio, ce te bâţâi aşa”!!!

Lui Bogdan îi venea greu să se concentreze la Debussy-ul care se auzea de la un laptop vechi, aşezat pe un scaun. În minte îl invoca pe Bach pentru a nu-şi pierde cumpătul. De lângă scaunul cu laptop, Karin Delia şi Oana Dobre îl priveau cu braţele încrucişate, având acelaşi aer de reproş pe care i-l arătau şi în clubri. 

Bogdan nu dansa niciodată… Putea fi văzut fie sobru, la o masă, într-un colţ, fie crunt, lângă ringul de dans, uitându-se la hipsterii dezinhibaţi cu o ferocitate de antropolog.

Scotoci în colanţi, scoase ceva şi îşi aprinse o ţigară.

„Pfuu!”, se enervă instructoarea, scoţând şi ea din colanţi un evantai şi începând să-l agite cu frecvenţa unor aripi de colibri. „Văd că te plictiseşti… Hai să încercăm ceva mai dinamic. Facem un Chassé”?

„Cum spuneţi dumneavoastră, domnişoară Nicolesco”, mormăi Bogdan, strivind ţigara şi apucând micuţa făptură de mijloc încă scoţând fum pe nări.

„Pas, pauză, dar fără să-ţi stopezi elanul, iarăşi pas. Dar încearcă să nu te încorsetezi în reguli. Mişcă-te natural”, îl instrui instructoarea.

Bogdan dădu să pornească, fu luat prin surprindere de un pasaj mai pasional din Debussy, se împiedică după primul pas, apoi, în revenire, înfipse un umăr în abdomenul instructoarei, o luă pe sus şi ateriză peste ea într-un placaj perfect pe o saltea din colţul opus al salonului de dans. Apoi se scotoci iar în colanţi şi scoase un prezervativ căruia îi rupse dintr-o smucitură de dinţi ambalajul.

„Asta costă în plus”, îi spuse instructoarea.

„Pardon”, mai apucă să spună Bogdan, fiind apoi înecat de un jet de apă pe care Karin Delia, luând o vază din apropiere, i-l aruncă în cap.

……………..

„Nume, prenume”…

„Nicolesco Ioana”.

„În cursul lunii trecute i-aţi predat lecţii de balet numitului Bogdan Olteanu. Ce impresie v-a făcut”?

„Cam prea păros pentru gustul meu. Plus că nu prea mă pasionează bruneţii”.

„Ne refeream la trăsăturile sale de caracter, domnişoară Nicolesco. Vi s-a părut nervos, violent”?

„Definiţi conceptul de violent”…

„Potrivit femeii de serviciu din spaţiul în care funcţionează salonul dumneavoastră, Bogdan Olteanu ar fi avut o izbucnire nervoasă în timpul unui curs şi ar fi spart o vază. Confirmaţi incidentul şi dacă da, îl calificaţi drept un act de violenţă? V-aţi simţit în vreun fel în pericol în perioada în care i-aţi predat lecţii de dans”?

„Păpuşeilor… Domnilor procurori… Ceea ce se întâmplă la mine în salon, rămâne la mine în salon. Dar hai să vă spun ceva. Eu am avut de-a face, la viaţa mea, cu balerine bulimice la ciclu… Rugbişti, de-ăştia, ca Bodgan al vostru, mănânc cu tot cu fulgi la micul dejun”… 

……………

Singur acasă, părând la fel de sobru pe cum părea şi în societate, Bogdan se aşeză la o masă, scoase din buzunarul pijamalei un carneţel şi un stilou de care nu se despărţea niciodată şi începu să noteze.

Lucruri de respectat azi: Fără cafea după ora 21:00; Nu fuma mai mult de un pachet de ţigări până la ora 24:00; Fii mai prietenos cu oamenii„…

Ajuns în acest punct, Bogdan îşi aprinse o ţigară şi făcu un efort să nu se enerveze. Apoi notă iar:

Exersează mişcări de dans înainte de culcare„.

Închise violent carneţelul şi blestemă ziua în care făcuse pariul ăla stupid cu Oana Dobre şi Karin Delia. Abia dacă mai ştia despre ce fusese vorba, cert e că pierduse şi, drept pedeapsă, trebuia până la sfârşitul lunii să fie văzut dansând în public, într-un club la alegere.

Se uită la ceas şi constată că mai are 15 minute la dispoziţie până să trebuiască să se îmbrace şi să plece la încă un eveniment social la care trebuia să se arate prietenos cu alţi oameni.

Ceva mai puţin crunt, scoase un disc şi se lăsă legănat de Suita nr. 1 pentru violoncel de Bach. Abuza cam mult de Bach, dar cu toate astea, efectul pe care îl avea asupra lui nu dădea semne că se va diminua vreodată. 20 de minute mai târziu, Bodgan ieşea din casă aproape senin. Nici măcar nu-şi aprinse o ţigară în cele 5 minute cât aşteptă un taxi să-l ducă la Carol 53.

……….

„Nume, prenume”.

„Dobre Oana”.

„Îl cunoaşteţi pe numitul Bogdan Olteanu şi dacă da, în ce relaţii sunteţi”?

„Am fost colegi şi prieteni”.

„Cum l-aţi caracteriza, este un om nervos, violent”?

„Aş zice mai degrabă seren şi timd”.

„Avem informaţii că l-aţi însoţit în mai multe rânduri pe numitul Bogdan Olteanu la cursuri de balet. Care a fost scopul prezenţei dumneavoastră acolo”?

Oana Dobre se adânci în tăcere pe măsură ce-şi amintea detaliile acelei seri din Club Control. Dansase alături de Karin Delia câteva ore bune, după care se prăbuşiseră amândouă la masa la care Bogdan, aproape asimilat de scaunul pe care stătea, fuma cea de-a douăzeci şi una ţigară a serii. 

Realizase atunci că nu-l văzuse niciodată pe Bogdan dansând şi, dintr-un motiv bizar, asta o zgândărise. Alături de Karin Delia începuse să ducă un veritabil război de convingere pentru a-l scoate pe ringul de dans. Se luptaseră aprig, dar şi Bogdan se apărase cu dârzenie. În cele din urmă făcuseră un pariu. Dacă Dan-Alexandru Radu, prezent şi el în club, va fi dansat în acea seară, Bogdan era obligat şi el, în decurs de o lună, să danseze în public, într-un club la alegere.

Bogdan acceptase cu seninătate. Oana Dobre şi Karin Delia acceptaseră cu resemnare, căci Dan-Alexandru Radu nu era doar cel mai tăcut om pe care îl ştiau, dar şi cel mai imobil. Numai că, minunea minunilor, Dan-Alexandru Radu nu doar că dansase în seara aceea, dar o făcuse chiar pe masa la care Bogdan fuma acum cea de-a treizeci şi una ţigară a serii.

„Vei dansa, Bogdan Theodor Olteanu! Vei dansa şi o vei face cu graţie, chiar dacă va trebui să-ţi plătesc lecţii de balet”, exclamase triumfătoare Oana Dobre.

„Vă ascultăm, domnişoară Dobre. Care a fost scopul prezenţei dumneavoastră acolo?

„Nu-mi aduc aminte”.

 ………………

Bogdan miji şi mai mult ochii deja iritaţi de fumul de ţigară privind la femeia cu freză rasta care alăpta absentă de după bar. Sub bar, un tip cu o freză rasta mult mai impresionantă tuşea domol îmbălsămând aerul cu miresme de skunk. După un timp se ridică şi, căscând ochii mari la Bogdan, îl întrebă:

„Îţi dau o băuturică”? 

Bogdan fu înduioşat de candoarea omului, chit că avea aerul că vrea să-l spintece. Îşi luă o limonadă cu multă mentă şi coborî prudent scările care duceau în subsolul de la Carol 53. Într-o latură, aproape băgat după o uşă, Dan-Alexandru Radu făcea notă discordantă faţă de restul publicului care se frământa pe acordurile unui jam-session, arzând-o imobil, aproape confundându-se cu zidul din spatele lui.

„Acum nu mai dansaţi, domnule”?, îl abordă Bogdan, amintindu-şi brusc de la ce i se trăsese pariul pierdut.

„Ştiu că am făcut-o data trecută, dar numai din relatările altora. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc din seara aia e că mi-a dat Petrache ceva dubios să fumez”, zise Dan-Alexandru Radu care tăcuse toată ziua şi, după explicaţia asta pe care Bogdan o ascultă scrâşnind din dinţi, continuă să tacă.

Din alt colţ al subsolului, suprasolicitând coloanele vertebrale pe ritmuri psihedelice, Karin Delia şi Oana Dobre îi făcură semne cu mâna, invitându-l să li se alăture. Bogdan se întoarse cu spatele şi începu să alunece lugubru în sensul opus, protejându-şi băutura de oamenii care se agitau în jurul lui şi stabilindu-se în cel mai umbros colţ. 

Se uită o vreme la podeaua de ciment, apoi la cărămida cu urme vagi de tencuială de pe pereţi, apoi la igrasia din colţuri şi figurinele spânzurate ici şi colo de tavan cu un scop artistic care îi scăpa. Fu nevoit să recunoască că i-ar fi plăcut ceva mai mult lux. Apoi fu nevoit să recunoască că e înconjurat de hipsteri şi asta nu-i face atâta plăcere pe cât şi-ar fi dorit.

Aruncă o privire generală de-a lungul subsolului şi recunoscu toate soiurile. Văzu hipsteriţe fashoniste, etalând prin mişcări ample de dans ţinute exclusiviste din anii ’80, văzu hipsteri cocalari înfăşuraţi în geci de blugi şi blugi turceşti, dând din cap fără ca pletele rare şi umede de la transpiraţie să le fluture, văzu hipsteri intelectuali în pulovere cu anchior şi papion peste cămaşa de dedesupt, bâţâind din picioare în timp ce discutau politică, văzu hipsteri rastamani sau hipsteri amatori de rap în tricouri simple, scuturându-se mai puţin inhibaţi ca alţii, văzu mustăţi şi bărbi şi craci în colanţi Inocenţa mişcându-se în perfectă simetrie, ba chiar i se păru că-l vede şi pe Ştefan Bo, de la Poetrip, cu o chitară de gât, levitând de-a lungul încăperii.

Bogdan îşi mai aprinse o ţigară, rămânând în colţul lui umbros.

„Tu de ce nu dansezi, man?”, se trezi întrebat de barmanul cu freză rasta, care între timp coborâse în subsol.

„Pentru că dansul mi se pare o activitate inutilă”, răspunse Bogdan.

„Whaa, man, de câte ori vii aici eşti atât de rece cu lumea. Cu ce ţi-am greşit, man? Ai o atitudine de parcă ne dojeneşti, sau ceva”, continuă barmanul.

„Te înşeli”.

„Şi eşti atât de concis, man! Nici cuvintele nu îţi sunt pe plac”?

Bogdan aruncă pe ciment ţigara pe care o fuma, o strivi cu piciorul şi îşi aprinse alta gânditor. 

„Există o teorie, încă neconfirmată, despre apariţia limbajului la oameni”, îi zise rastamanului, umplându-l de fum. „Vezi tu, cu mult timp în urmă, unii zic că acum 60.000 de ani, alţii se aruncă cu estimarea până la 200.000 de ani, oamenii trăiau încă aşa cum a dat Dumnezeu. Aveam o comunitate, iar comunitatea aia era condusă de un singur mascul, în jargonul ştiinţific de azi i-am zice masculul afla. Pentru a-şi impune voinţa asupra celor mai puţin înzestraţi ca el, menţinând astfel ordinea în grup, masculul alfa nu avea nevoie de cuvinte. Era suficient să se impună prin teroare sau acte de violenţă. Până acum 60.000 de ani sau 200.000 de ani, masculii mai puţin înzestraţi, masculii beta, cum li s-ar zice în jargon ştiinţific, au acceptat această stare de fapt. De la un punct încolo, însă, aceşti beta au dorit să răstoarne ordinea socială, dar pentru că fiecare beta în mod individual nu avea nicio şansă într-o confruntare cu un alfa, au fost nevoiţi să se alieze, să se înţeleagă între ei şi să facă planuri. Astfel ar fi apărut limbajul, ca un mijloc necesar pentru crearea unei conspiraţii împotriva liderilor.

„Whaa, man”…

„Treptat, spune această teorie neconfirmată, găştile de beta au exterminat în perfectă şi mârşavă înţelegere mai puternicii, dar mai puţinii alfa, căpătând astfel acces la resurse, dar mai ales la femele şi zămislind alţi beta, dotaţi la rândul lor cu puterea de a vorbi şi a conspira. Ceea ce ne învaţă istoria umanităţii, dacă dăm crezare acestei teorii, e că răsturnarea ordinii sociale care a dat naştere limbajului a venit prea devreme. Ruşinea de a-şi fi exterminat liderii, echivalentă cu un patricid, i-a făcut pe beta să vrea să dea timpul înapoi. În locul liderilor care-i ţineau sub călcâi au inventat zei pentru a avea aceleaşi reguli care dispăruseră odată cu masculii alfa. Oamenii cu capacităţi fizice peste medie, atât de temuţi şi detestaţi odinioară, au devenit eroi şi încă îi aclamăm pe stadioane. Dar şi mai aclamaţi şi fascinanţi au rămas acei alfa care încearcă reîntoarcerea de facto la vechiul sistem, tiranii pe care îi iubim şi detestăm ca pe nişte tătuci aspri, dar necesari. Stalin e un ultim şi elocvent exemplu”…

„Whaa, man”…

„Peste 100 de ani, Stalin ar putea fi privit ca un erou la fel cum sunt priviţi acum Napoleon sau Ginghis Han. Ce ar trebui să se schimbe pentru ca acest lucru să nu se întâmple? Persoanele beta ar trebui să renunţe la complexul de a fi beta şi să se accepte păcatul înaintaşilor lor conspiratori ca pe un pas inevitabil către evoluţie”, zise Bogdan privind din nou la subsolul plin de hipsteri care se bâţâiau dezinhibaţi şi mulţumiţi de sine.

„Deci nu lua răceala mea ca pe o dojană, prietenul meu flamboaiant. Par rece pentru că mă simt ca un dinozaur printre mamifere. Însă mă forţez să vă admir. Pe voi , hipsterii, vreau să zic, nu pe voi mamiferele. Mă forţez să vă admir deoarece cred că voi reprezentaţi viitorul ăla mai bun, în care nostalgia pentru alfa va înceta să existe”, mai zise Bogdan, aruncând mucul ars al ţigării şi aprinzându-şi alta.

Câteva secunde îi păru rău că vorbise atât de mult şi dezlânat. Apoi se mai linişti. Consideră că monologul în prezenţa rastamanului fusese o dovadă că poate fi mai prietenos cu oamenii. Că poate începe să se înţeleagă cu ei în termenii lor. Subsolul plin de hipsteri începu să i se pară un loc al concordiei. Până şi Dan-Alexandru Radu, până atunci izolat în cotlonul lui, socializa acum cu două hipsteriţe fashoniste care, privindu-i hainele, îl considerau un cocalar autentic, deci demn de luat în seamă.

Cine ştie”, îşi zise Bogdan. „Poate data viitoare nu doar că o să dansez, dar o să şi intru în horă cu hipsterimea”.

……….

Prin mall-uri Santa bântuie şi hohoteşte tâmp

frigul ucide tot în calea lui

şi zace ofilit cannabisul pe câmp”!

 „Superb, dar nu v-am cerut să spuneţi poezii, v-am cerut numele şi prenumele”.

 „Pui prea mult preţ pe etichete, man! De ce nu poţi să mă accepţi ca pe un spirit liber”?

Mai luaţi o gură de cafea şi concentraţi-vă la întrebările noastre, vă rugăm! Îl cunoaşteţi pe numitul Bogdan Olteanu şi dacă da, în ce relaţii sunteţi”?

Toţi de la Carol 53 îl cunoaştem, man! A fost singurul om care a întrebat vreodată dacă avem televizor în casă. Voia să se uite la meci, man! După faza aia s-a supărat, de câte ori a mai trecut pe la noi, n-a mai vorbit cu nimeni”.

Totuşi a vorbit cu dumneavoastră. Avem mai mulţi martori care v-au văzut, săptămâna trecută, având o conversaţie de lungă durată cu el, în subsol. Ne puteţi relata discuţia”?

A vorbit despre alfabet, man! Recunosc că n-am fost prea atent, căci ştiu deja alfabetul din clasa a doua”…

Asta a fost tot”?

Nu, man. Mi se pare că a mai zis şi că-l admiră pe Stalin”…

…………….

Bogdan strivi furios o ţigară fumată doar pe jumătate, când Steaua primi cel de-al patrulea gol. Dadu să comenteze ceva cu necunoscuţii din bar, dar se opri la timp. Îşi aprinse altă ţigară, în timp ce restul microbiştilor încă mai hăuleau ţinându-se cu mâinile de cap, flegmând pe podea şi băgându-şi pula.

Bogdan se uita mereu la meci singur, în barurile sportive. Nu voia să se împrietenească cu alţi microbişti, considerând că asta ar fi fost o piedică în calea scopului său de a deveni un aproape hipster. Hipsterii nu se uitau la sport. Îşi aminti că ceruse odată să se aprindă un televizor, la Carol 53, ca să vadă un meci de fotbal şi reuşise să şocheze toată asistenţa cu pretenţia lui.

Suflând fumul pe nări, Bogdan încercă să-şi imagineze cum ar fi dacă şi-ar lua cunoştinţele hipstereşti la un meci. Cu siguranţă că nu ar fi fost greu să le convingă, ahtiate după experienţe inedite, cum erau. I-ar fi luat 10 minute să le explice regulile. Le-ar fi înţeles repede, hipsterii nu sunt bătuţi în cap, dar cu siguranţă că le-ar fi contestat, anti-sistem cum sunt. Sau le-ar fi ignorat total, concentrându-se la alte aspecte, precum semnificaţia flegmelor trase de jucători pe gazon sau a ţinutului de coaie la loviturile libere.

Bogdan strivi resemnat ţigara în scrumieră imaginându-şi cunoştinţele hipstereşti bucurându-se în mod egal la golurile ambelor echipe. Sau agitând steagul Stelei cu o mână şi pe cel al lui Dinamo cu cealaltă, animaţi de spiritul concordiei în locul spiritului de trib.

La 5-0 pentru adversar, Bogdan plăti nota, părăsi barul şi luă un taxi spre casă cu gândul să se culce imediat. Era însă prea agitat să doarmă. Cinci ţigări mai târziu, scoase discul cu „Ich hatte viel Bekümmernis“ de Bach şi treptat se linişti. Era acum pe terenul însorit de rugby, formând o grămadă cu toate cunoştinţele sale hipstereşti. Nimeni nu împingea însă, toţi se ţineau de mâini sau de după umeri ca într-o horă. Apăru o minge şi hipsterii începură să o paseze de la unul la altul în aşa fel încât toţi să se bucure de ea. Acum ţopăiau pe gazon în pasul şterengarului, fără să ţină cont dacă sunt în offside sau nu. Numai Dan-Alexandru Radu stătea mai la margine, între buturile ornate cu graffiti pastel, săpând o groapă în care aruncă mingea atunci când veni la el.

Când se trezi văzu telefonul licărind. Primise un mesaj de la Karin Delia:

Azi o să stau toată ziua la bibliotecă pentru a documenta materialul de care am vorbit. Dar diseară voi fi în Panic. Mă aştept să fii şi tu acolo şi să dansezi. Timpul a expirat!”.

……………

Nume, prenume”…

Numele e prea greu de reţinut chiar şi pentru cei cu memorie de elefant. Spuneţi-mi Karin Delia”.

Domnişoară Karin Delia, lucraţi alături de Bogdan Olteanu la aceeaşi revistă culturală. Cum l-aţi caracteriza, este un om nervos, violent”?

Ceea ce ştiam eu despre Bogdan şi ceea ce s-a întâmplat în seara aceea, în club, sunt lucruri care mi-au dovedit că nu ştiu să judec caracterul unui om. Prin urmare nu pot să răspund la aceste întrebări fără să am îndoieli asupra a ceea ce spun. Şi n-aş vrea să mint, chiar dacă o fac fără intenţie”.

Înţelegem şi vă respectăm decizia, dar ceva nu se pupă, domnişoară Karin Delia. Avem martori care spun că în seara cu pricina aţi apărut foarte agitată în club şi aţi cerut să se oprească muzica. Ce să înţelegem din asta? Nu cumva că bănuiaţi ce urma să se întâmple”…

Karin Delia se adânci în tăcere. Nu bănuise nimic până când, în ziua aceea, înecată în praful arhivei de ziare de la BCU, îi picaseră ochii pe o fotografie alb negru cu un Bogdan Olteanu tânăr, în echipament de rugbist.

Îşi asumase sarcina pe care nu o dorise nimeni din colaboratorii revistei, cea de a lucra la o biografie a principalilor politicieni ai zilei pentru luminarea publicului ţintă hipsteresc. Era deja îngropată de mai multe ore în ziarele anilor ’90, notând punctele cheie din cariera timpurie a marilor bărbaţi de stat, când o cuprinse o plictiseală de moarte. Stilul dezlânat, plin de clişee şi maniera angajată de a scrie a ziariştilor vremii o obosiseră atât de tare încât nici nu mai distingea literele. Ca să îşi revină, începuse să răsfoiască paginile de cancan ale perioadei. Apoi, ajungând întâmplător la secţiunea sport a unui ziar, văzuse fotografia. Karin Delia cunoştea vag trecutul de rugbist al lui Bogdan Olteanu, dar nu-i ceruse niciodată detalii. În afară de o pasiune trecătoare pentru Marat Safin, sportul nu o preocupase niciodată.

Haka a la Ghencea”, citise Karin Delia în titlu. „Celebrul dans al rugbiştilor neo-zeelandezi, adaptat pe malurile Dâmboviţei de tânăra speranţă roş-albastră Bogdan Oleanu”, citise apoi în subtitlu.

Adâncindu-se în text, Karin Delia începuse să râdă incontrolabil aflând cum, la iniţiativa şi sub atenta coordonare a tinerei speranţe, jucătorii Stelei îşi dezvoltaseră propriul dans de dinainte de meci. Un dans războinic, dar ceva mai fluid şi graţios decât originalul, dat fiind că repetiţiile se făceau pe fond de muzică clasică.

Bogdan Olteanu este un personaj inedit în lumea rugbyului, fiind caracterizat de colegi drept un meloman avid, care se „dopează” înainte de meciuri cu muzică clasică”, mai citi Karin Delia, râzând atât de tare încât îşi atrăsese şâşuri din partea şoarecilor de bibliotecă.

Începuse să răsfoiască paginile de sport din numerele următoare, în căutare de alte informaţii. O vreme nu-i mai găsise numele lui Bogdan decât în componenţa echipei, la cronicile lacunare din campionatul de rugby. Apoi îi văzuse iarăşi fotografia în ziar, de data asta pe prima pagină, sub titlul: „Măcel pe terenul de rugby”!

Sorbind textul, Karin Delia aflase că în timpul dansului haka, executat pe fond muzical, graţie staţiei de amplificare, tânăra speranţă Bogdan Olteanu îşi pierduse cumpătul şi se aruncase asupra adversarilor de la CSM Baia Mare. Toţi cei 15 jucători din echipa de start necesitaseră îngrijiri medicale. La fel şi trei coechipieri, care încercaseră să-l potolească.

Trecând la numerele din zilele următoare ale ziarelor, Karin Delia aflase că Bogdan Olteanu, anchetat acum de poliţie şi Federaţia Română de Rugby, nu arătase niciun semn de remuşcare, afirmând că este soarta firească a oamenilor slabi de a fi călcaţi în picioare de cei tari.

Chiar şi la o săptămână după incident, ziarele continuau să dea ştiri despre acest subiect. Familiile a doi rugbişti băimăreni, ale căror cariere fuseseră curmate de fracturile suferite în timpul atacului, se arătau ultragiate de posibilitatea ca Bogdan Olteanu să scape nepedepsit, invocând că acţionase în urma unor tulburări psihice.

Un psiholog criminalist obscur, pe nume Tudorel Butori, era citat zicând că Bogdan Olteanu suferă de o formă rară de obsesie compulsivă provocată de muzică. Că atacul în sine constase de fapt într-o formă exagerată de ticuri nervoase. Că din nefericire nu mai putea fi tratat prin electroşocuri, metodă în mod regretabil interzisă, şi că va trebui să se mulţumească cu doze de 150 de miligrame de clomipramină pe zi şi psihoterapie de tip Morita.

Karin Delia luase din nou la rând toate articolele pe această temă, încercând să afle ce melodie anume îi provocase lui Bogdan criza. Amănuntul însă lipsea. Căzuse pe gânduri. Îşi amintise că într-una dintre vizitele la Bogdan Olteanu acasă fusese impresionată să vadă ce colecţie vastă de discuri are. Majoritatea erau cu Bach, dar într-un sertar găsise şi un pachet de CD-uri, legate cu scoci, peste care era lipită eticheta „Ruşi interzişi”.

Fusese smulsă din gânduri de o bibliotecară, care o anunţase că programul instituţiei s-a terminat de mult şi toată lumea aşteapta după ea. Karin se uitase la ceas şi îşi dăduse seama că la ora aceea Bogdan ar fi trebuit să se îndrepte sau să fie deja în Panic. Se năpustise afară şi oprise agresiv primul taxi.

„Domnişoară Karin Delia, vă ascultăm. De ce aţi cerut să se oprească muzica? Bănuiaţi sau nu ceea ce urma să se întâmple”?

„Nu mai ţin minte. Probabil că muzica nu era pe gustul meu”.

…………………………

Bogdan Olteanu coborî scările clubului Panic uitându-se crunt la hipsterii care deja se frânguiau dezinhibaţi pe muzică.

„Sunteţi iritat, Bogdan Olteanu?”, îl întâmpină Oana Dobre.

„E de la fum”, răspunse Bogdan continuând să strângă ţigara în dinţi.

„Dansaţi?”, continuă Oana Dobre.

„Sigur. Dar nu aşa, pe uscat”, răspunse. Se îndreptă spre bar şi comandă o bere. Apoi, cu sticla în mână, începu să alunece printre hipsteri, încercând să-şi dea seama câţi dintre cunoscuţi sunt de faţă şi să evalueze cât mişto se va face de el după ce va onora pariul. Fu dezamăgit să-l vadă pe Petrache într-un cerc de minore, cu multe tipuri de alcool într-un pahar. Undeva în fundul clubului, Poetrip cânta live „Sergiu Nicolaescu”. Strivi o înjurătură între buze văzând că printre cele care ţopăiau pe ritm se aflau în formulă completă şi fetele de la revista culturală. Continuă să alunece prin mulţime, devenind din ce în ce mai crunt pe măsură ce era salutat din toate părţile. Se părea că toată lumea pe care o cunoaşte se adunase aici. Ba îl văzu şi de Dan-Alexandru Radu, care, ca niciodată, era limbut şi continua să mizeze pe hainele de cocalar pentru a atrage hipsteriţele încântate de autenticiatatea prostului gust.

„Asta e bluza mea neagră de căcat”, îl auzi lăudându-se. „Am şi celular, vreţi să vi-l arăt”?

Se îndepărtă şi luă un loc la o masă din colţ. Privind viermuiala creată de hipsteri pe ringul de dans prin fumul de ţigară gândurile îl purtară în trecut, pe vremea când fusese nevoit să apeleze la câteva şedinţe de psihoterapie Morita pentru a scăpa de nişte chestii nasoale. „Lasă natura să-şi urmeze cursul”, i se spusese. „Fă ceea ce eşti nevoit să faci”, i se spusese. „Unele lucruri nu pot fi schimbate prin simplă voinţă, trebuie să te adaptezi”, i se spusese. „Lumea s-a schimbat în ultimii 65.000 de ani”, îşi spuse. „Hipsterii sunt prezentul şi viitorul, iar un pariu trebuie onorat”, îşi spuse.

Strivi ţigara şi se ridică brusc în picioare. Avu un sentimet ciudat, nu doar că va fi capabil să danseze, dar că se va simţi şi bine, nu neapărat în timp ce o va face, dar imediat după. Se îndreptă spre ringul de dans în timp ce Poetrip băga un bis la Sergiu Nicolaescu.

Oana Dobre începu să ţopăie încântată în dreptul lui, scoţând telefonul gata să filmeze. Petrache se desprinse la rândul său din grupul de minore, uitând să mai bea din cauza gurii căscate. Colaboratoarele de la revistă făcură un pas în spate, creând un cerc în jurul lui. Dan-Alexandru Radu continua să le arate funcţiile celularului hipsteriţelor care se arătau fascinate.

Bogdan se aşeză cu aplomb într-un arabesque, după care se lansă într-un chassé. Marţafoii din jur începură să chiuie excitaţi în timp improviza nişte mişcări de dans modern. Simţind succesul, se înfipse bine într-un picior şi se lansă într-o piruetă. Simţea un vâjâit în urechi, fie de la tensiune, fie de la rumoare. Continuând să se rotească în jurul propriei axe i se păru că timpul se dilată. La început percepu transformarea sa de parcă ar fi privit din negura unei istorii vechi de 65.000 de ani spre viitorul îndepărtat al armoniei hipstereşti. Apoi percepu cum sunetele devin ceva mai haotice în timp ce cu un colţ al ochiului o vedea pe Karin Delia coborând în fugă scările clubului şi strigând să se oprească muzica. Continuă totuşi piruetele observând cum atenţia lui Petrache, a Oanei Dobre, a colaboratoarelor de la revistă şi a cunoscuţilor se mută treptat de la el la Karin. Nu renunţă la piruete nici când muzica se opri de tot. Singurul care părea neafectat de agitaţia creată era Dan-Alexandru Radu, care continua să îşi laude telefonul în faţa hipsteriţelor masochiste.

„Pe vremuri aveam ca ringtone Eşti mică şi perversă, în interpretarea lui Marian Hulpuş”, îl auzi spunând. „Dar acum, pentru că îmi place să aplic mind-fuck-uri călătorilor din tramvaiul 41, cu care am de-a face zilnic, am băgat o bucată din simfonia a 10-a a lui Şostakovici. Ia, sunaţi-mă ca să vedeţi cum sună”, îl auzi recurgând la cel mai ieftin truc din manual.

Continuând să facă piruete, Bogdan Olteanu intui brusc pericolul. „Ruşii interzişi”, apucă să gândească. În liniştea creată, Şostacoviciul din telefonul lui Dan-Alexandru Radu răsună cât se poate de clar şi tare în subsolul clubului Panic.

Bogdan continuă să facă piruete, temându-se şi plăcându-i al dracului de tare melodia. Se uita acum cu alţi ochi la hipsterii care se învârteau în jurul lui. „De ce să amuzi nişte oameni firavi, când poţi să-i pui la pământ. Să laşi adevărata ta natură să-şi urmeze cursul”, îşi zise, oprindu-se într-un final din piruete.

Camera continua încă se i se învârtă în cap când se lansă în şarjă, astfel încât, prima brazdă de hipsteri doborâţi urmă o traiectorie curbă.

O evită expert pe Karin Delia, care încercă să-i sară în cârcă pentru a-l opri şi se înfipse ca la o grămadă controlată în primul pâlc de hipsteri care îi apăru în cale. O claie de păr roşcat îi flutură prin faţa ochilor, fără să-l facă să dea înapoi.

După ce îl placă pe Petrache se formă o grămadă spontană în jurul lui, formată din hipsteriţe minore, pe care Bogdan o sparse ca pe popice.

Apoi îşi continuă alergarea prin club în ritmul percuţiei lui Şostakovici şi a coloanelor vertebrale care îi pârâiau sub picioare.

Pe Dan-Alexandru Radu îl proiectă între peretele şi balustrada scării, blocând ieşirea celor care încă se mai ţineau pe picioare.

Pe urmă, ceva mai calm şi bine dispus, începu să fugărească fiecare hipster individual şi să le aplice tampoane.

………….

Procurorii primiră 121 de plângeri penale pentru ultraj şi vătămare corporală pe numele lui Bogdan Olteanu, însă cazul se dovedi din cale afară de greu de instrumentat.

Martorii cheie, care îl cunoşteau pe pârât, refuzau să coopereze fie din simpatie pentru agresor, fie dintr-o reticenţă principială faţă de organele legii.

Surprinzător, deşi intervievaseră toţi cei 121 de hipsteri înfăşuraţi acum cu gipsuri şi bandaje retro, nu reuşiseră nici măcar să obţină un film coerent al evenimentelor. Pentru că hipsterii agresaţi erau ba beţi, ba drogaţi în timpul ultrajului, filmul evenimentelor, povestit de ei, arăta mai mult ca un experiment psihedelic din anii ’60.

 

Astfel, Bogdan Olteanu scăpă cu o amendă pentru tulburarea ordinii publice şi promisiunea că o să reia şedinţele de terapie. Nu după mult timp, reveni în cluburile pe care le frecventa odinioară. Hipsterii nu erau genul de oameni care să ţină pică şi îl acceptaseră fără prea multe rezerve. Îl puseseră doar să promită că nu va mai dansa niciodată.

Un an mai târziu, Bogdan Theodor Olteanu fuma cea de-a douăzeci şi una ţigară a serii, într-un colţ ultra-obscur din Panic, când pe scări coborî Dan-Alexandru Radu purtând nişte pantaloni strâmţi, roşii.

Ochii Oanei Dobre şi ai lui Karin Delia se îndreptară de la Dan-Alexandru Radu la Bogdan Olteanu strălucind de parcă li s-ar fi aprins amândurora câte un beculeţ în cap.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: