Despre cum era să mor degeaba, în Brăila, cu caloriferele în braţe

caloriferehBrăilenii sunt oameni gospodari. Beau de rup, fură de sting, se bat ca chorii, taie gâturi la fel de des şi uşor cum alţii taie maioneza, dar sunt gospodari.

Sau cel puţin aşa era situaţia în anii ’90, când, în fiecare vară, petreceam o săptămână sau două cu bunicii mei brăileni. Aveau un apartament în Vidin, un cartier de pensionari şi someri, însă să dea dracu dacă avea vreunul astâmpăr. Şi la patru dimineaţa, dacă te trezeai, si o făcem des ca să merg la pescuit, dădeai de brăileni care făceau chestii – adunau fier vechi, săpau după râme cărau cu mare fereală lucruri bine acoperite etc. Ziua nu vedeai maşină parcată în fata blocului la care să nu meşterească cineva, barele de bătut covoare erau mereu ocupate de brăileni care băteau covoare din care nici măcar nu ieşea praf, iar din balcoanele firave ale blocurilor răsunau constant bocănituri de ciocan.

Puteai să-ţi dai seama că hărnicia e la mare preţ doar ascultând bârfele. Aparent, ca să get lucky în Brăila anilor ’90, un tânăr trebuia să dovedească mai întâi că e un bun gospodar şi abia apoi că e capabil să menţină o erecţie. Astfel, toate poveştile de alcov aveau ca preludiu relatări despre cum tânărul X mai întâi a reparat prizele, a zugrăvit pereţii şi a bătut covoarele tinerei Y, până să se ajungă la povestea în sine, cum că, după o lună de relaţie, X a luat-o pe băutură, iar Y şi-o trage cu un italian care e capabil să plătească alţi oameni să fie gospodri în locul lui.

Când venea vorba de hărnicie, nici bunicul meu nu făcea excepţie, chit că nu era brăilean băştinaş, ci se născuse undeva într-un paradis al sociologilor din Vaslui. 40 de ani de trăit în Brăila, însă, îşi puseseră implacabil amprenta asupra lui. În fiecare vară în care ajungeam în Brăila găseam ceva diferit; pereţi zugrăviţi în alte culori sau pereţi lipsă, mobila recondiţionată si rearanjată, plus un nou proiect de bricolaj la care bunică-miu lucra în balconul dinspre stradă.

Într-una din veri, însă, l-am găsit pe bunică-miu deprimat şi cu mâinile în sân. Era deprimat pentru că trebuia să stea cu mâinile în sân. Afară ploua zilnic, ceea ce însemna că nu mai putea merge la pescuit fără să se umple de noroi şi să-şi atragă oprobiul bunică-mii, apartamentul era proaspăt renovat şi, fatalitate, toate aparatele casnice funcţionau, nimic nu trebuia să fie reparat. Vreo trei zile din săptămâna aia pe care am petrecut-o în Brăila l-am văzut pe bunică-miu sudând ţigările în balcon şi suferind în tăcere. În a treia zi, însă, i s-au aprins ochii ca două beculeţe.

„Caloriferele”, îl aud că zice.

S-a apucat să demonteze caloriferele alea nu doar cu vădită satisfacţie, dar şi cu remuşcările omului care a uitat de datoria sfântă a gospodarului de a spăla vara caloriferele pe interior ca să nu ai surpriza că se înfundă pe timp de iarnă.

Ţineţi cont că treaba asta se petrecea în anii ’90, când caloriferele erau goale pe dinăuntru şi făcute din fontă, nu ca caloriferele de fătălăi din ziua de azi. Deci mi-am pus vertebrele preadolescentine la bătaie şi am tras de caloriferele alea pentru a le muta din camerele lor până în balconul de lucru unde bunică-miu şi-a petrecut două zile de extaz privind cum apa curată băgată cu ajutorul unui furtun la un capăt iese vag mai puţin curată la celălalt capăt şi se scurge apoi pe ţeava de evacuare a balconului, stârnind invidia tuturor gospodarilor din Vidin.
Caloriferul ăla mare din sufragerie a trebuit să-l manevrăm ca pe blocurile de piatră din care au fost făcute piramidele. L-am legat cu funii, l-am urcat pe pârghii de lemn şi l-am tras cu icneli în balcon riscând să rupem fie fonta, fie podeaua de ciment, fie oasele amândurora.

Să-l tragem înapoi în sufragerie ca să-l montăm la loc a fost o chestie care a durat în sine o zi întreagă, cu caloriferul urcat pe cărămizi şi apoi înălţat gradual cu diferite pene şi multă încredere din partea mea că bunică-miu nu-mi va scăpa caloriferul peste degete.

Când am plecat din Brăila, bunică-miu părea că mai întinerise cu câţiva ani, iar eu luasem decizia pe care o respect şi în ziua de azi de a muri mai degrabă de frig decât să mai curăţ vreodată un calorifer.

Vă povestesc toate astea pentru că, abia acum, după vreo două decenii, mi-am dat seama de o chestie. Fiind populat de şomeri şi pensionari, blocul în care stăteau bunicii mei mustea de restanţieri. Apa caldă nu curgea nici vara, iar iarna nu se dădea căldură deloc. De ani buni, pe timp de iarnă, bunicii mei se încălzeau la reşou şi aragaz, caloriferele alea fiind pur decorative…

One response to this post.

  1. Posted by Catalin Mihaila on 18/12/2014 at 19:31

    Am facut acelasi lucru de cateva ori cu tatal meu … doar ca noi scoateam caloriferele in gradina …si statea in Hipodrom nu in Vidin. Amintiri.

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: