Despre cum i-am furat banii şi i-am ucis părinţii prietenului meu Şabaduba

Şabaduba

Şabaduba era un copil ciudat. Umbla pe stradă fredonând ca Virgil Ianţu pe când era backing vocal pentru ştefan Bănică jr.: „Şaba-duba-duba” şi de-aia îi ziceam Şabaduba. Şi eu eram la rândul meu un copil ciudat, cam bătut în cap şi credul, deci Şabaduba era prietenul meu cel mai bun.

În calitate de cei mai buni prieteni obişnuiam să ne dăm unul altuia cu bâtele în cap, prin faţa sau grădina blocului (copiii din anii ’80 jucau jocuri ceva mai coioase faţă de copiii din ziua de azi), însă Şabaduba nu-mi era doar cel mai bun prieten, îmi era şi mentor, fiind cu an şi jumătate mai mare (avea vreo 7 ani).

Şabaduba, de exemplu, este cel care m-a învăţat că pe lumea asta există filme porno. Eram căţăraţi într-un gutui din Drumul Taberei, iar eu îi mărturisisem că când o să fiu mare, o să mă fac regizor şi o să fac filme cu bătaie. Dar nu ca filmele româneşti cu bătaie, unde ai o oră şi ceva de dialog până să împuşte cineva pe altcineva, ci filme în care să se bată actorii de la început şi până la sfârşit.

Şabaduba s-a lăsat legănat de o cracă a gutuiului privind visător la nori, după care a spus: „Singurele filme care merită să fie făcute sunt filmele porno”. A spus asta cu atâta patos încât mi-am imaginat pe loc că filmele porno sunt tot un fel de filme cu bătaie, dar mai bune, doar pentru a afla pe urmă, cu ceva dezamăgire, că sunt cu oameni în pielea goală.

„Tuturor bărbaţilor le plac pieile goale”, a mai zis Şabaduba, întrezărind o zi în care, ca producător de filme porno, avea să se tăvălească în bani, aşa că n-am mai avut ce să-i zic, doar nu era să-mi contrazic mentorul.
În schimb m-am hotărât să verific pe cont propriu această afirmaţie, asa că, în săptămânile care au urmat, am început să-mi stalkuiesc colegele de grădiniţă când intrau şi ieşeau de la baie. În cele din urmă am reuşit să văd fugitiv un pubis, însă, exceptând sentimentul minor al satisfacerii unei curiozităţi intelectuale, n-am fost prea impresionat. Aş fi preferat oricând să vad un film bun cu bătaie.

Aşa că, chiar bătut în cap şi credul cum eram, Şabaduba a început să mi se pară cam fanfaron, iar în sinea mea am luat decizia de a mă retrage treptat din sfera lui de influenţă.

La scurt timp s-a ivit şi ocazia perfectă pentru a face treaba asta. Şabaduba şi cu mine ne dăduserăm suficiente ciomege în cap, într-o zi, iar acum ne pregăteam să intrăm în bloc şi să ne retragem fiecare în apartamentul lui, când, sub caloriferul de pe palier, am văzut o monedă de trei lei. Am înhăţat-o fără să stau pe gânduri şi i-am arătat-o triumfător lui Şabaduba, care a scrâşnit din dinţi de oftică.

„Ce bine că ai găsit-o”, mi-a zis. „E fix moneda pe care a pierdut-o ieri, taică-miu. Da-o încoace”!

După ce am refuzat categoric, ne-am luat la bătaie. Şabaduba era mai înalt şi mai experimentat la cafteală, având aproape opt ani. Când ne dădeam cu ciomege în cap, avea mereu câştig de cauză, graţie alonjei, dar altfel era destul de firav şi mai era şi ochelarist. În lupta corp la corp pentru moneda pe care refuzam să o cedez avantajul era de partea mea, care, deşi eram la grădiniţă, eram la fel de gras ca un borac de clasa a doua.
Nu numai că i-am respins toate atacurile, dar, într-un final, am reuşit să-l trântesc pe ciment, moment în care Şabaduba n-a mai avut altceva de făcut decât să mă ameninţe cu taică-su. Restul zilei a fost destinat răsfăţului. Mi-am luat o îngheţată Polar de 2 lei, din aia în ambalaj de hârtie, iar un leu am decis să-l păstrez pentru a mă bucura de sentimentul de a avea bani puşi la ciorap.

Pe urmă, vreo câteva zile am evitat să mai ies pe afară. Nu mă temeam atât de Şabaduba, cât de taică-su. Taică-su era un tip posac şi fioros, cu un ten pământiu şi cearcăne adânci, de om rău, care mă băga în sperieţi chiar şi când nu mă simţeam cu musca pe căciulă. Totuşi am ieşit până la urmă din casă, iar Şabaduba, deşi nu mi-a mai servit drept mentor, a continuat să îmi fie prieten. În fond, cartierul Drumul Taberei era încă de pe la sfârşitul anilor ’80 un cartier de pensionari, aşa că, dacă voiai să ieşi din casă şi să te joci, trebuia să te mulţumeşti cu puţinii copii care erau disponibili.

Bântuia, în perioada aia, prin cartier, o superstiţie pe care toţi copiii o respectau cu religiozitate. Anume, că dacă te calcă cineva pe picior şi tu nu îl calci înapoi, o să-ţi moară mama. Atât de mult se răspândise ideea asta, încât mulţi deştepţi, ca să se distreze, obişnuiau să te calce pe picior şi să o ia apoi la fugă, strigându-ţi peste umăr: „Ha-ha, o să moară mă-ta”!

Aşa că veti înţelege panica mea, când, în grădina blocului nostru, Şabaduba m-a călcat accidental pe picior în timp ce ne băteam cu bâtele în calitate de coechipieri cu alţi doi băieţi din blocul rival P5. Am invocat un „piua” şi l-am călcat la rândul meu pe Şabaduba pe picior, explicându-i că nu fac asta din răutate, ci ca să nu moară mama. Problema era, însă, că Şabaduba nu-şi dăduse seama că mă călcase pe picior, aşa că, din punctul lui de vedere, eu eram cel care tocmai îi ucisese mama. Deci m-a călcat iar pe picior, crezând că astfel va anula efectul. Apoi eu l-am călcat din nou şi din nou m-a călcat şi el. Vreo jumătate de oră ne-am strâns de gât călcându-ne pe picioare şi încercând să ne convingem unul pe altul că ambele mame vor supravieţui dacă celălalt acceptă să fie ultimul călcat pe picior. Într-un final, epuizat şi plin de transpiraţie, i-am dat dreptate lui Şabaduba şi l-am lăsat să mă calce ultimul. Apoi, când am pus iar mâna pe ciomege să ne batem cu băieţii de la P5, l-am călcat zdravăn pe Şabaduba şi am rupt-o la fugă în timp ce până şi adversarii noştri strigau: „Băi, întoarce-te să te calce că altfel moare mă-sa”!

Multă vreme n-am mai ieşit din casă de teamă că piciorul lui Şabaduba o să se ivească din senin şi o să răstoarne soarta. Însă stând în casă au încolţit şi îndoielile. Dacă cumva pierdusem şirul în timpul sesiunii de călcături şi chiar o condamnasem pe mama lui Şabaduba la moarte?

La scurt timp după treaba asta, tatăl lui Şabaduba a murit de cancer la stomac. Am ieşit din casă şi am dat de Şabaduba în faţa blocului chiar în ziua înmormântării. Nu părea foarte afectat şi, când i-am zis că îmi pare rău pentru taică-su, a dat din mână în sensul că nu e chiar aşa de grav.

„Am de gând să mă fac doctor”, mi-a zis, „şi când o să fiu doctor o să inventez metoda de a-l învia”.

Am răsuflat uşurat când l-am auzit vorbind astfel. M-am gândit că dacă cumva o să moară şi maică-sa din vina mea, n-o să-l doară mâna să o învie şi pe ea.

Şabaduba, cu maică-sa încă în viaţă, s-a mutat din bloc la scurt timp. De atunci n-am mai auzit nimic de el. Am aflat doar că îl chema de fapt Bogdan.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: