Povestea lui George Ion, băiatul care merita premiul Nobel pentru Pace

george ionah

„Trebuie să-mi găsesc prieteni noi”, își zise George Ion după ce termină conversația telefonică cu Dan-Alexandru Radu. Acesta îl sunase să-i zică că tocmai îl omorâse pe tipul de la cablu și că are nevoie de ajutorul lui pentru a scăpa de cadavru. Lui George Ion nu-i pică prea bine vestea aceasta. Avea bilete la Fifty Shades of Grey în seara aceea și se vedea pus în situația de a amâna în ultima clipă fetele cu care urma să se ducă. În plus, i se părea și oarecum imoral ceea ce Dan-Alexandru Radu făcuse. E drept că acesta se plângea de vreo două luni că tipul de la cablu îl tot amână cu instalarea internetului în garsoniera lui de două camere, însă omorul i se păru lui George Ion cam excesiv. Sigur, dacă ar fi fost vorba de un taximetrist, ar fi sărit în ajutorul prietenului său doar cu regretul că nu l-a putut asista și la fapta propriu-zisă, însă în cazul tipului de la cablu George Ion se gândi că o simplă umilire pe Facebook ar fi fost suficientă.

În timp ce se încălța, pisica fără nume a lui George Ion îi atacă brusc piciorul, înfingându-i colții în călcâi. George Ion nu se mai supără ca altă dată. Se gândi că, iată, sunt lucruri mult mai rele pe lume asta decât pisica lui. O mângâie de la revedere și se avântă în ambuteiajul de seară al capitalei la volanul Toyotei sale portocalii. Își aminti, în timp ce înjura tximetriștii care îi tăiau calea, că își exprimase de mai multe ori sentnimentele de amiciție față de Dan-Alexandru Radu promițându-i că, dacă vreodată are nevoie de el pentru a îngropa un cadavru la trei dimineța, să nu ezite să-l sune. Acum, însă, se gândea că poate ar fi trebuit să nuanțeze mai clar propunerea. O primă nuanță ar fi trebuit să fie fixarea clară a orei 03:00 a.m., când traficul e cât de cât uman. O altă nuanță ar fi trebuit să se refere la gabaritul cadavrului. George Ion avea o lopățică și niște saci de plastic în portbagaj, însă capacitatea portbagajului rămânea mică, orice ai face.

După o oră petrecută pe bulevardul Iuliu Maniu, George Ion parcă în fața blocului lui Dan-Alexandru Radu decis să-i ceară de la obraz acestuia să îl despăgubescă pentru benzina consumată.

În minutele care urmară, George Ion fu de-a dreptul descurajat de lipsa de profesionalism a lui Dan-Alexandru Radu. Unu la mână, ușa garsonierei sale de două camere era deschisă; doi la mână, cadavrul era așezat în mijlocul livingului, în plină vedere pentru orice vecin curios care ar fi vrut să îi intre în casă fără să-i bată la ușă. Dan-Alexandru Radu nici nu se obosise măcar să-l mute în balcon, în baie sau măcar să-l înfășoare într-un covor. Si trei la mână, la o primă estimare, tipul de la cablu avea în jur de 2 metri.

„Pff”, pufni George Ion către Dan-Alexandru Radu, care stătea ca țăranul așezat pe pieptul mortului. „Dacă ai de gând să te pui cu din ăștia înalți, de ce nu te împrietenești și tu cu oameni care au SUV-uri pe mână. Sper că ai și tu măcar o pânză de bomfaier în casă”?

În loc de răspuns, Dan-Alexandru Radu chicoti ca un elev pus pe șotii. Apropiindu-se de cadavru, George Ion îşi roti ochii spre tavan a lehamite. Dan-Alexandru Radu îi desenase mortului mustăți cu un marker. Pe un obraz se putea distinge și un penis desenat prost.

„Ce?”, se apără acesta de privirea iritată a lui George Ion, „oricum, dacă ne prind, ne bagă și la profanare. Măcar să aibă un motiv valid”.

Drept pedeapsă, Dan-Alexandru Radu fu nevoit să-și petreacă următoarea oră secționând cadavrul de unul singur. În timpul acesta, George Ion își verifică pagina de Facebook. Pozele cu pisica lui fără nume atrăgeau din ce în ce mai multe like-uri de la oameni care, se gândea el, nu l-ar fi pus niciodată în situații penibile așa cum o făcea acum Dan-Alexandru Radu. Acesta păru că înțelege supărarea lui George Ion, căci, după ce termină de nicățit leșul în baie, se oferi să aducă el sacii de plastic din portbagajul Toyotei portocalii.

Era 10 seara când George Ion și Dan-Alexandru Radu începură să coboare scările mai încărcați de saci ca ajutoarele lui Moș Crăciun. După ce înghesuiră sacii în portbagaj și pe bancheta din spate, George Ion se așeză la volan și simți că i se ridică sângele în cap. Pe parbriz avea lipit un abțibild cu mesajul: „Ai parcat ca un bou!”. Dan-Alexandru Radu râse până aproape se sufocă, apoi îşi ceru scuze la oha, acuzându-l că și-a pierdut simțul umorului.

„Dacă tu ai putut să strângi de gât un ins de doi metri, atunci pot să fac si eu același lucru cu unul de 100 de kile, cu doar o singură mână”, îl amenință George Ion. „Zi, unde îl îngropăm”?

„Știu eu un teren pe lângă Agronomie”, zise Dan-Alexandru Radu, „dar mai întâi trebuie să mergem să ne distrăm. În caz că mă întreabă poliția, trebuie să pot dovedi cu mulți martori că mi-am petrecut noaptea făcând clubbing”.

Era aproape 11 seara când Dan-Alexandru Radu și George Ion intrară în Club Control. George Ion plăti intrarea pentru amândoi, după ce Dan-Alexandru Radu ridică ghiduș din umeri când bodyguardul îi întrebă dacă au venit la concertul Poetrip, apoi se uită aproape cu milă când Dan-Alexandru Radu începu să facă cu mâna catre cântăreții de pe scenă fără să obțină niciun fel de semn de recunoaștere.

Concertul era mișto, însă George Ion se simțea incomod. Netul pe telefon mergea prost, iar muzica era prea tare ca cineva să-l audă când întreba care e parola la wi-fi. Curând i se duse și bateria de la iPhone 6, așa ca fu nevoit să își îndrepte privirile către puștanii din sală. Cam prea dezinhibați pentru gustul lui, realiza în clipa aia, fără să-i pară rău că are o așa gândire bătrânească. Prea mult alcool e prea mult alcool indiferent de vârstă sau circumstanțe, continuă să mediteze. Ba la un moment dat se gândi dacă nu e cazul să depună o plângere la poliție sau măcar la Protecția Consumatorului când fu învăluit de aburi groși de iarbă. Își aminti însă că are un cadavru în portbagaj, ceea ce îl indispuse și mai tare. Nici nu mai avu energia de a protesta când Dan-Alexandru Radu îi sări în spinare într-o încercare stângace de pogo. Se retrase la bar nedumerindu-l pe barman când își comandă un esspresso scurt. Plecară din Control pe la unu noaptea.

Dan-Alexandru Radu insistă să mai meargă în cel putin un club pentru a fi văzuți. Ajunseră în Expirat unde părea că s-a adunat jumătate de București. Călcând pe cioburi de sticle de bere sparte, George Ion începu să lăcrimeze de la fum și de dorul patului de acasă. Pe Dan-Alexandru Radu îl pierdu prin mulțime și își pierdu o oră întreagă căutându-l printre toți marțafoii beți sau trași care își exprimau exuberanța prin strigăte incoerente și mișcări imprevizibile de dans. Când tocmai se gândea că nenorocitul s-a tirat lăsându-l să se descurce singur cu cadavrul din portbagaj, acesta reapăru lângă el cu un aer confidențial, îi mărturisi că a agățat o gagică și îi ceru cheile de la mașină și un răgaz de jumătate de oră în care să nu fie întrerupt.

George Ion se pregătea să-l pălmuiască, fie ce-o fi, când își aminti că stă totuși de vorbă cu Dan-Alexandru Radu, omul care de șase luni de folosit intensiv Tinderul nu avusese încă niciun match.

„Știi ceva, Dan-Alexandru Radu, chiar și cele mai fanteziste povești au nevoie de un nivel minim de veridicitate. Acum hai să îngropăm cadavrul ăla”!
……..

Luna răsărise deja când George Ion ajunse acasă plin de pete de pământ și iarbă pe haine și pe teniși. Pisica lui fără nume îi sări în brațe, iar George Ion o mângâie duios până când îl prinse răsăritul. Iată o creatură cu care te poți înțelege, își zise, încercând să-și alunge din minte ultimele încercări ale nopții. La momentul efectiv al îngropăciunii, Dan-Alexandru Radu pretextase că îl taie o pișare și, pentru a nu lăsa ADN personal la locul faptei, fugise de la terenul viran de lângă Agronomie până în Parcul Herăstrău pentru a găsi o toaletă publică. George Ion fusese nevoit să îngroape pungile cu cadavru de unul singur, tremurând ori de câte ori o mașină care trecea pe lângă locul deloc izolat pe care îl alesese Dan-Alexandru Radu îl lumina cu farurile. Acesta apăruse la spartul târgului, când deja George Ion arunca cu pământ peste pungi și se limitase doar să presare niște crengi și frunze peste brazdele formate. Pretextase apoi că nu poate lua un taxi acasă pentru că își murdărise bocancii de noroi și ar fi arătat suspect dat fiind că pe afară era relativ uscat, așa că George Ion trebui să-l conducă și până la el acasă. Se despărțise de complicele lui fără să-și ia la revedere şi își jurase să îl evite de atunci înainte pe nenorocit pe cât de mult convențiile sociale îi vor permite.

Această hotărâre îl ținu mult timp pe George Ion și nu numai în ceea ce-l privea pe Dan-Alexandru Radu.

Chiar aplică ideea care îi venise în minte când fusese convocat la îngropat cadavre și începu să-și caute prieteni noi. Îi găsi fără să facă mult efort prin rândul iubitorilor de pisici pe care îi încântă din plin cu ideile sale revoluționare privind ocrotirea felinelor. Decizia sa de a nu da un nume pisicii pentru a nu-i crea presiuni în alegerea a propriului gen fu salutată cu entuziasm, iar video-urile cu mâța alergând și făcând giumbușlucuri prin casă primiră din partea noilor săi prieteni mult mai multe like-uri și share-uri decât avusese vreodată George Ion ocazia să experimenteze.

Nu trecu mult și George Ion se afirmă ca expert pe forumurile de iubitori de pisici. În loc să-și petreacă serile prin bodegi fancy, ca altă dată, George Ion răspundea acum răbdător la întrebările prietenilor felinelor (acesta nu accepta termenul de „proprietar”) și se simțea mai bine ca niciodată în noua sa postură. George Ion începu să-și etaleze noile competențe dobândite și în offline. Deveni judecător la expoziții de pisici și revoluționă conceptul de expoziție eliminând criteriile fizice în cadrul acestor manifestări și concentrându-se exclusiv pe crearea unui climat propice pentru manifestarea în deplină libertate a personalității felinelor.

„Deplina libertate e un concept păgubos când vine vorba de oameni”, fu auzit zicând într-o astfel de ocazie, „însă pisicile sunt creaturi nobile, incapabile să-și dezamăgească prietenii indiferent cât de mult nas li s-ar da”.

Ocazional, cunoștințe din vechea sa viață încercau să îl reintroducă în cercurile de odinioară, însă George Ion era refractar. Prefera pufoșenia unui play-date cu noii săi prieteni de pisici cinismului vechilor sale cunoștințe, care, cum dădeau cu ochii cu el, cum începeau să-l acuze că s-a transformat într-o babă cu pisici.

Ieșind cu pisica sa fără nume în parcurile special amenajate din capitală (George Ion dusese o luptă aprigă cu primăria pentru a se elimina discriminarea dintre câini și pisici) acesta își contempla noua viață domoală cu conștiința omului împlinit sufletește. Doar când își vedea pisica îngropând ceea ce avea de îngropat îl treceau fiori și angoase, însă se alina repede smotocind mâța și pisicindu-se el însuși până când vorbele sale de alint acopereau vocea vechilor acuzații ale conștiinței.
………

George Ion îl mai văzu pe Dan-Alexandru Radu la față abia câțiva ani mai târziu, când, imagini cu acesta surprinse de camerele de supraveghere stradale umplură ecranele televizoarelor. Nenorocitul jefuise Direcția de Taxe și Impozite a Sectorului 6 în perioada în care se plăteau impozitele pe case și reușise să fugă cu mai bine de 100.000 de lei. Autoritățile aveau motive să creadă că acesta va încerca să iasă din țară, iar motivul era dureros de evident. Țara era în stare de război. Rusia anexase recent Republica Moldova pentru a-și proteja minoritatea de acolo, iar acum trecuse Prutul în ideea că Moldova istorică, deci reală, se întindea până la curbura Carpaților. Chemarea molcomă la arme a președintelui Iohannis nu fusese primită cu prea mult entuziasm de tinerii care încă se mai agățau de curentul hipsteresc. Majoritatea protestă prin campanii pe Facebook sau aruncând cu inimioare în fața sediului Ministerului Apărării, devenit Minister de Război. Cei mai puțin visători dintre ei recurseră la metode mai eficiente. Cine avea bani de șpagă pentru vameși fugea din țară, iar cine avea spirit temerar, dar nu și fonduri, recurgea la metode mai radicale, ba tăierea unui deget, ba a întregii mâini, pentru siguranță. George Ion însuși primise mesaje repetate de la Dan-Alexandru Radu în care acesta îl ruga să-i taie măcar degetul arătător, pentru că el nu avea curaj să o facă cu mâna lui, însă evident că îi ignorase toate mail-urile.

Tinerii din armata rusă, în schimb, se dovedită mai puțin refractari la ideea de război, astfel că, în mai puțin de două săptămâni, Moldova fu anexată. Confruntat cu această situație, președintele Iohannis luă măsuri de urgență. Concluzionând că oamenii proveniți din mediul privat sunt mai eficienți ca bugetarii, acesta îl demise pe generalul care ocupase până atunci funcția de ministru de Război și îl numi în locul lui pe Lucian Mândruță, un blogger ale cărui opinii belicoase și anti-ruse îl recomandau în mod deosebit pentru această misiune.

Prima măsură pe care Lucian Mândruță o luă fu aceea de a mări vârsta maximă de chemare la oaste de la 35 la 40 de ani. Astfel că, la 39 de ani după ce George Ion venea pe lume în minunatul Buzău, acesta se întorcea acolo cu arma în mână pentru a-l apăra fie și cu prețul vieții, așa cum aproape părea că își dorește noul ministru de Război.

George Ion se dovedi a fi un soldat exemplar. Anii petrecuți pe treadmill-urile de la World Class îl făcuseră mai rezistent la marșuri decât erau alți soldați, iar faptul că era miop și nu nimerea nimic cu pușca pe care o primise nu fu băgat în seamă – oricum puștile erau atât de proaste încât a avea sau nu țintă era superflu. Faptul că nu era complet epuizat de marșuri îi îngăduia lui George Ion să se remarce și la proba de sprint de fiecare dată când atacurile armatei române menite să creeze o breșă prin munții de lângă Râmnicul Sărat se soldau cu retrageri în grabă.

Altfel, războiul i se părea destul de plictisitor, George Ion nefiind unul care să guste glumele soldățești de autobază cu care camarazii săi de arme își pierdeau timpul între două asalturi ineficiente. O vreme se întrebuință susținând în fața camarazilor cauza înrolării femeilor în armată (o altă măsură luată de ministrul de Război Mândruță). Se răzgândi, însă, când femeile ajunse pe front fură detașate de comandanți misogini la spălat rufe, măturat tranșee și curățat cartofi, susținând că și cele mai nobile idealuri se aplică prost dacă se aplică fără sensibilitate.

Apoi nu mai susținu nimic. Își dădu seama că e confuz și obosit și mai ales că nu mai e el însuși. Dorul de pisică îl chinuia fără încetare și nicio altă îndeletnicire nu-l putea face să uite de ea. Pozele pe care le păstra pe iPhonul deținut fără autorizație îi făceau mai mult rău decât bine. Ecranul rece nu se putea compara cu pufoșenia blănii dezordonate a pisicii sale fără nume, la fel cum frica de consecințe nu se putea compara cu frica de a nu mai apuca să-și strângă din nou pisica la piept.

Planurile de dezertare, însă, îi veniră în minte lui George Ion în cel mai prost moment posibil. În timp ce acesta studia modalitatea cea mai sigură să o șteargă înapoi în București, și apoi, cu pisica la el, în lumea mare, serviciul de informații externe al Federației Ruse dădea căutare pe google.ro cu termenul “Buzău” și constata că românii înșiși plasau orașul, implicit județul, nu în Muntenia, ci în provincia Moldova.

Ultimatumul veni cu o zi înainte de cea stabilită de George Ion pentru dezertare. Buzăul va fi cedat Moldovei sau va fi luat cu forța. Zeci de ostași din divizia lui George Ion dezertară spontan, motiv pentru care paza se întări considerabil, făcându-i imposibilă fuga lui George Ion. Ba mai mult, însuși ministrul de Război, Lucian Mândruță, își anunță vizita în companie, pentru a îmbărbăta trupele înainte de iminenta invazie rusească.
………………..

În ziua inspecției, George Ion răsuflă ușurat că toți camarazii săi sunt neobișnuit de înalți, sau în orice caz, mai înalți ca el. Coloana ce urma să fie vizitată fu aliniată în ordinea descrescătoare a înălțimii soldaților, George Ion fiind plasat tocmai în capătul opus celui din care ministrul de Război urma să își înceapă inspecția.

Acesta își făcu apariția pe bicicletă, pedalând în șerpuiri line pe pământul special bătătorit pentru a-i ușura trecerea.

“Am auzit că nu vrei la oaste”, i se adresă Mândruță primului ostaș care îi ieși în cale. “E adevărat”?

“Nu, să trăiți”, răspunse ostașul.

“Am auzit că n-ai chef să-ți aperi țara. Că e scârbos să pui mâna pe pușcă, că nu e eco. E adevărat?”, îl întrebă Mândruță pe următorul ostaș, menținându-și un echilibru fragil pe bicicletă.

“Nu, să trăiți”, răspunse ostașul.

“În fond, ce naiba are România așa de special? De ce s-o aperi? E condusa de dobitoci, nu-i așa”, continuă Mândruță să se adreseze ostașilor, mărind viteza de deplasare.

“Nu, să trăiți”, răspunse coloana în cor și contină să o facă la fel încă 15 minute, cât timp ministrul de război ținu linia psihologiei inverse. Când Lucian Mândruță ajunse să pedaleze în fața lui George Ion, se răspundea deja cu “da, să trăiți”, discursul de îmbărbătare trecând acum la partea în care iubirea de țară și protejarea valorilor occidentale erau prezentate drept motive legitime pentru sacrificu.

Zăbovind în echilibru pe bicicletă în preajma spectrului scund al coloanei de soldați, Lucian Mândruță își drese satisfăcut glasul, pregătindu-și îmbărbătările de final.

“Dacă încă există cineva care are îndoieli și vrea să plece acasă, să spună acum”, se răsti Mândruță, rezervându-și cinci secunde pentru a asculta tăcerea care se lăsă. Apoi căzu de pe bicicletă când George Ion ridică delicat două degete.

“Vrei acasă, soldat?”, îl întrebă Mândruță pe George Ion, după ce se ridică în două picioare și i se înfipse acestuia în față.

“Da, să trăiți”, răspunse George Ion.

“Sunt lucruri mai importante decât țara ta la tine acasă, soldat”, ridică Mândruță tonul.

“Da, și dacă îmi permiteți pot să vă și arăt”, zise Geroge Ion scoțând iPhone-ul din buzunar și accesând pozele cu pisica lui fără nume în fața ochiilor căscați ai ministrului de Război.

“Aceasta e pisica mea”, începu George Ion să povestească. “Sunt multe pisici asemănătoare ei pe lume, dar aceasta e a mea. Pisica mea e cel mai bun prieten pe care îl am. Este viața mea. Trebuie să am grijă de ea, așa cum am grijă de propria mea viață. Pisica mea, fără mine, nu e pisică. La fel cum și eu, fără pisica mea, nu sunt om. Evident, nu sunt absurd. Înțeleg că în caz de pericol trebuie să te lupți, e ceva natural. La fel de natural, însă, e sentimentul acela pufos pe care îl ai în fața a doi ochi mari și a unei bărbii delicate. Mă puteți învinui că între aceste două porniri naturale, o aleg pe cea de-a doua? Nu știu ce e conștiința și nici dacă acest mecanism poate distinge între bine sau rău, dar, măcar ca experiment, dacă în loc să punem mâna pe arme am pune mâna pe pisici, rezultatele ar fi atât de neconvenabile”?

Pe măsură ce George Ion își continua pledoaria arătându-i ministrului de Război filmările de când era pisoi ale pisicii sale fără nume, încrâncenarea de pe fața acestuia începea treptat să dispară. Pe negândite, lacrimi mari umplură ochii lui Lucian Mândruță, rostogolindu-se apoi în șiroaie pe obraji. Ceva până atunci impacabil părea să se surpe în interiorul ministrului, care își scurtă vizita și se retrase îngândurat în rulota de campanie în care venise.

George Ion rată începutul invaziei ruse în Buzău, fiind trimis la carceră pentru deținere ilegală de iPhone pe front. Fu tratat însă uman și, când ieși o săptămână mai târziu, află că povestea lui fusese relatată cu neobișnuită duioșie într-o postare pe blogul ministrul de Război, Lucian Mândruță. Acesta din urmă nutrea acum îndoieli serioase că rezistența armată este calea de urmat și, în lunile care urmară, negocierile pe care le purtă cu partea rusă amânară o ofensivă decisivă din partea Federației.

Între timp, gradul de viralizare a postării de pe blogul ministrului creștea constant. Povestea iubirii dintre George Ion și pisica sa fu tradusă și de serviciul de informații externe al Federației Ruse, lovind din plin în sufletul slav. Nu exista acum soldat rus care să nu fi aflat de George Ion și pisica lui fără nume și să nu fi vărsat măcar o lacrimă de empatie. Iar în ziua de Crăciun a anului invaziei, în locul bombardamentelor programate, ostașii ruși și cei români preferară să-și posteze unii altora poze cu pisici pe paginile de Facebook.
…………
În cele din urmă, rușii se retraseră din Moldova în schimbul acceptării de către partea română a unor clauze care să interzică importul de pisici din alte țări în afară de Rusia. Această pace, dar mai ales postarea de pe blog de la care pornise totul, îi aduseră lui Lucian Mândruță premiul Nobel pentru Pace.

George Ion avu și el parte de câteva interviuri în presă, însă rolul lui în poveste fu pe cât posibil marginalizat după ce câteva bucăți de cadavru cu urmele lui de ADN fură descoperite îngropate pe un teren viran de pe lângă Agronomie.

Făcu șase luni de pușcărie pentru tăinuire și profanare de morminte, însă le suportă ușor grație unei noi legi care permitea vizitele pisicilor în penitenciar. Odată ieșit, puse bazele terapiei moderne cu pisici, care avea să se dovedească o metodă mult mai eficientă ca psihanaliza, în special în cazurile de șoc post-traumatic.

50 de ani mai târziu, o arheoloagă specializată în rețelele de socializare primitive constată în cadrul unei cercetări că încă mai există un utilizator activ de Tinder pe planetă. Semnalul venea de pe un atol din Pacific, unde Dan-Alexandru Radu se ascundea convins că România e încă în război cu Rusia.

Fiind deja senil, acesta nu mai apucă să se bucure de primul său match în jumătate de secol de căutări.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: