Poveste de Anul Nou VII. Oana Titică şi golemii ei casnici

VII

Erau minus şapte grade care se simţeau ca minus nouă când Dan-Alexandru Radu, purtând un tricou cu Ştefan Hruşcă şi izmene cu brăduţi pe sub hainele groase de iarnă, se strecură în noaptea neaglomerată a Anului Nou.

Mergea cu fereală, ţinând dosită sub geacă o sorcovă făcută cu mâna lui. Pentru a evita miştourile, timp de o treime de secol, Dan-Alexandru Radu reuşise să ţină secretă pasiunea lui pentru colinde şi magia sărbătorilor, ascunzându-şi sufletul de copil în spatele unei atitudini de bărbat mizantrop de vârstă mijlocie.

Se aruncă în 168 şi o luă spre centru. În autobuz nimeri o ceată de colindători cu capra la un capăt şi alt grup de colindători cu mielul la capătul opus. „Concurenţa!”, se gândi Dan-Alexandru Radu fulgerându-şi rivalii pe sub sprâncenele încruntate. Îşi aminti că până mai acum 10 ani putea colinda fără incidente prin cartierul natal, Drumul Taberei. Însă pensionarii care populau periferia Capitalei se radicalizaseră. Hoardele tot mai numeroase de colindători puşi pe căpătuială îi făcuseră pe aceştia să renunţe la nuci, covrigi şi portocale, când li se bătea la uşi, spre sfârşitul anului, şi să ţină mai aproape cuţitele de tăiat porcul sau ghioagele de oină. Un colindător onest, jumătate chel, jumătate sur, ca Dan-Alexandru Radu, nu mai avea acum nicio şansă să i se deschidă uşa pentru a-şi demonstra talentele. Aşa că, an după an, începuse să migreze cu sorcova spre centrul oraşului. Acolo încă mai găseai hipsteri sau provinciali proaspăt mutaţi care nu apucaseră să devină refractari la tradiţiile ce întâmpinau gerarul.

Coborî din 168 pe undeva pe lângă Popa Tatu şi, înainte să înceapă să sune pe la uşi, scoase din buzunarul gecii o muzicuţă, în care suflă acordându-şi glasul în secvenţe consecutive:

dom dom titica

„Re, re, re, mi, re, la, si”…

Pe măsură ce fredona colindul, un uruit ca de tramvai umplu liniştea cartierului. Dan-Alexandru Radu nu îşi amintea ca vreun tramvai să treacă prin zonă. Apoi i se păru că mai aude pocnete de bici, urmate de o voce entuziasmată care hăulea: „Giddy-up, bitches!”.

Se gândi că e vreun colind nou al unei cete rivale, aşa că se grăbi să sune la uşi. De obicei dura o jumătate de oră minimum până să-i deschidă cineva (exceptând cazurile în care uşile de deschideau pentru ca cei de dincolo de ele să poată ieşi să-l ia la şuturi) însă acum avu surpriza să fie primit pe uşa primei case la care încercase.

În obscuritatea holului, pe măsură de Dan-Alexandru Radu pornise deja să îngâne un „Dom’, dom’ să-nălţăm”, se dezvălui conturul unei dudui trendy, cu ochelari de hipsteriţă, îmbrăcată într-o rochie argintie cu volănaşe şi cu o tiară pe capul decorat, de asemenea, cu un coc princiar. Aceasta îi ascultă colindul ca o stană de piartă, după care, la „La anul şi la mulţ ean-ul” lui Dan-Alexandru Radu îi întinse acestuia mâna pentru a fi pupată.

După consumarea faptului, aceasta intră în bucătărie, apoi se întoarse cu o piramidă de brioşe pe o farfurie albă.

„Vă mulţumesc, domnişoară”, zise Dan-Alexandru Radu, înhăţând două bucăţi.

„Spune-mi Princess. International Baking Princess”, îi replică aceasta.

Dan-Alexandru Radu se retrase trecând cu spatele prin cadrul uşii în timp ce stătea prudent cu ochii pe prinţesă ca să se asigure că nu e din genul celor agresive.

Grăbi paşii apoi prin noaptea ceţoasă de Anul Nou, împovărat de presentimente negre. Uruitul ca de tramvai, de data asta însoţit de chicoteli şi chiuituri pe lângă pocnituri de bici părea să-l urmărească.

Un sfert de oră mai târziu bătea la altă uşă şi avea din nou surpriza de a i se deschide imediat. „Moş Crăciun, cu plete dalbe” atacă Dan-Alexandru Radu din start. Colindata, o jună costumată în haine Windia, pufni în râs în timp ce muşcă dintr-un baton de Snickers apoi îi spuse de la obraz:

„Ştim amândoi foarte bine că nu există Moş Crăciun. Dar există ceva mai magic de atât; ciocolata!”.

De data asta, Dan-Alexandru Radu nu mai scăpă atât de ieftin. Colindata se dovedi a fi din genul celor agresive şi refuză să-l lase pe Dan-Alexandru Radu să plece până nu se glazurează complet în ciocolată topită. Când acesta fugi, îl urmări până în stradă, aruncând după el cu bomboanele de pom pe care le ţinea într-o gentuţă Clutch Paree.

O clipă, Dan-Alexandru Radu avu impresia că scăpase de urmăritoare, pentru ca aceasta să îi apară apoi din faţă, după ce o luase pe o scurtătură. Îl trânti la pământ, luă o mână de bomboane şi îl frecă cu ele pe faţă cum se freacă de obicei fetele cu zăpadă.

„Doar nu credeai că joc după reguli”, îi zise aceasta după ce îl mânji până şi în albul ochilor.

Îi luă lui Dan-Alexandru Radu 10 minute să se cureţe cu şerveţele umede, înainte să pornească din nou la drum. Era atât de ameţit încât i se păru că vede o sanie trasă de cerbi antropomorfi traversând o stradă perpendiculară. În urechi îi ţiuia acelaşi uruit de tramvai.

În orele care urmară avu acelaşi succes de 100% la uşi deschise, dar şi experienţe una mai bizară ca alta. O jună pe care o abordase cu „Steaua sus răsare” îl apucase de guler şi îl ridicase în aer prin stilul smuls, apoi făcuse 15 genoflexiuni cu el în cârcă strigându-i să mai cânte un colind pentru cea mai puternică fată.

În altă parte, o blondă veselă cu ochelari cu rame groase îl somă s-o bată la fund cu sorcova pe masa din bucătărie, înştiinţându-l că în bucătărie se plămădesc fundurile măreţe.

La o altă casă, gazda pe care o abordase cu „Deschide uşa creştine” îl întâmpină goală puşcă, zicându-i că asta este postura care o avantajează cel mai tare.

Dan-Alexandru Radu era prea speriat ca să profite de situaţie şi bătu în retragere chiar şi la casa următoare, unde gazda, care îl întâmpinase cu pull-apart bread cu usturoi, caşcaval, mărar şi pătrunjel, îi aduse la cunoştinţă că, înainte de o masă are mereu prioritate o porţie bună de sex.

Lui Dan-Alexandru Radu îi plăcea să se considere un om raţional, aşa că, în momentul în care ieşi din păienjenişul de străduţe şi ajunse pe bulevardul Magheru, puse toate întâmplările prin care trecuse pe seama unui şir rar, dar plauzibil de coincidenţe.

„În fond, noaptea de Anul Nou este momentul în care toată lumea trage la măsea sau trage în general, deci e predispusă la comportamente ieşite din comun”, îşi zise. Îşi aminti că în mai toate casele în care intrase văzuse farfurii albe, concluzionând că acestea trebuie să fi servit mai mult ca suport de tras pe nas, decât de depozitat alimente.

Se opri la coloanele de la Romană, cu gândul să aştepte un autobuz de noapte care să-l ducă acasă. Din apartamentele din zonă începu să se audă o rumoare de oameni surescitaţi, apoi numărătoarea inversă şi pocnetele de artificii şi sticle de şampanie depresurizate.

Anul Nou sosise. Dan-Alexandru Radu îşi aruncă sorcova la un coş de gunoi, după care ciuli urechea. Uruitul de tramvai care îl urmărise toată seara se auzea cât se poate de clar şi în creştere. Cu ochii holbaţi, văzu acum făcând ocolul rondului Pieţei Romane cel mai bizar vehicul pe care îi fusese dat să-l vadă vreodată. Douăsprezece june în pantofi roşii cu tocuri, fiecare purtând o bentiţă cu coarne de ren, trăgeau o sanie pe tălpile căreia, din lipsa zăpezii, fuseseră montate mai multe şiruri de role. Urcată pe capră, cu hăţurile într-o mână şi o sticlă de şampanie şi un bici în alta, o tânără cu păr blond-cenuşiu râdea cu poftă şi pufăia un trabuc.

Sania opri în dreptul lui Dan-Alexandru Radu. Acesta se uită o vreme cu gura căscată la arătare, apoi pufni a reproş:

„Oana Titică!… Puteam să jur!”

„Hai sus să te fac o tură”, zise Oana Titică. Dan-Alexandru Radu se urcă cu grijă, fiind dat apoi pe spate de demarajul brusc al celor douăsprezece june în hăţuri.

„E măcar legal ceea ce facem?”, întrebă.

„Legal…”, pufni la rândul ei Oana Titică. „E Anul Nou, cine o să ne prindă”?

Dan-Alexandru Radu se lăsă hâţânat de sanie în tăcere vreme de un minut întrebându-se dacă nu cumva e el cel care a luat-o razna. O ştia pe Oana Titică de ceva vreme, dar, în ciuda naturii ei poznaşe, o considerase mereu un om cu capul pe umeri, cel mult cu înclinaţii extravagante, dar nu tiranice.

„Şi ele ce părere au despre ceea ce facem?”, întrebă într-un trâziu, uitându-se peste bentiţele încornorate ale alergătoarelor.

„E cea mai frumoasă noapte a vieţii lor”, spuse Oana Titică, pasându-i şampania lui Dan-Alexandru Radu.

„Mulţumesc”, zise acesta. „Îmi dai şi o explicaţie mai amănunţită”?

„De ce nu”, zise Oana Titică, pocnind din bici şi mărind viteza atelajului. „Ştii ce e un golem, Dan-Alexandru Radu?”, îl întrebă în momentul în care sania pe role făcu un viraj de 90 de grade, intrând de pe Elisabeta pe Calea Victoriei.

„Un personaj din mitologia ebraică, de regulă construit din lut, care poate fi controlat de făuritor prin strecurarea în diverse orificii a unui bileţel ce conţine un ordin”, răspunse Dan-Alexandru Radu. „Dar ce legătură are una cu alta”?

„Muhahahaha”, răspunse Oana Titică. „Cunoşti nivelul meu de modestie, Dan-Alexandru Radu?”, întrebă apoi.

„Tinde spre zero, Oana Titică”, răspunse Dan-Alexandru Radu.

„Perfect, atunci o să las greţurile de salon la o parte şi o să fiu concisă. Nu orice fraier care frământă lutul poate crea un golem. La fel cum niciun tiriplici care frământă coca în chicineta personală nu poate face un cozonac de succes. Îţi spun asta de la înălţimea unei audienţe la care puţini speră, în materie de sfaturi culinare. Îmi cunoşti blogul, nu-i aşa? Ştiu că îl citeşti cu religiozitate. Alte mii mai bune ca tine fac acelaşi lucru şi au făcut-o în mod constant tot anul. Ce n-am ştiut, până de curând, e că odată cu aluaturile mele am reuşit să frământ şi să modelez în Chicinetă şi pasiunile cititorilor mei. Plămada era gata. Tot ce mai trebuia pentru a-mi construi o armată de golemi erau câteva mesaje bine plasate, care să le întărâte voinţa şi să le arate calea. Asta s-a întâmplat, fără să o fi plănuit, după ce mi-am lansat colecţia de farfurii. Iniţial le-am conceput ca pe nişte farfurii simple, albe, elegante, cu mesaje menite să ridice stima de sine a femeilor vulnerabile. Mesajele erau spuse în glumă, dar aparent le-au luat în serios. Mi-am dat seama de asta colindând oraşul în ultima lună ca să fac livrări sau lăsând doritoarele de marfă să vină la mine. Nu doar că le plăceau mesajele alea, le trăiau efectiv. Atunci am făcut asocierea cu golemii, dar am zis că până să trag o concluzie atât de radicală aş face mai bine să testez ipoteza mai temeinic. Aşa că, pe lângă colecţia oficială de farfurii cu mesaje pentru prinţese, femei puternice sau senzuale am mai făcut una secretă, pentru femei care să pună osul la treabă. Aşa s-a ajuns la faptul că sunt acum zeci de posesoare de farfurii în oraşul ăsta care n-au altă plăcere mai mare în viaţă decât să plătească facturi, să calce rufe, să repare prize sau să omoare gândaci. Totul pentru mama lor, fireşte! Deci iată-ţi şi explicaţia. Ceea ce vezi tropăind în faţa ta sunt posesoarele unor minunate farfurii cu mesaje inspiraţionale despre ingineria săniuţelor şi a maratonului în echipă. Nu-i aşa că viaţa e mişto? Giddy-up!”, hăuli Oana Titică, pocnind din bici şi grăbind ritmul duzinei de alergătoare din faţa ei.

Dan-Alexandru Radu o privi cu invidie şi oroare.

„Să zicem că te cred, Oana Titică, dar comportarea asta a ta ţi se pare etică?”

„Etică, şmetică”, zise Oana Titică. „Nimic nu-i face mai multă plăcere golemului decât să-şi îndeplinească datoria. Şi-apoi de ce să-ţi refuzi o extravaganţă doar pentru că intră în conflict cu politicile pe care unii le cred corecte. Parcă ai fi George Ion”!

Şi în momentul în care Oana Titică rosti aceste cuvinte, gemete sugrumate acompaniate de nişte bufnituri înfundate se auziră din portbagajul saniei. Dan-Alexandru Radu ciuli urechea, apoi alese să ignore ce auzise.

Sania ajunsese în dreptul Pasajului Victoria.

„O să cobor aici, Oana Titică. Tramvaiul 1 circulă toată noaptea şi mă va duce acasă. Promite-mi însă, înainte să ne despărţim, că vei folosi noile tale abilităţi pentru a face bine. Ţine mine, odată cu puterile sporite se cere un simţ sporit al responsabilităţii”.

„Da, da, sigur”, îl asigură Oana Titică, vărsându-l din sanie şi continuându-şi drumul prin negura oraşului. Dan-Alexandru Radu renunţă la tramvai şi o luă pe jos, cuprins de fiori şi prevestiri sumbre pentru anul care tocmai începuse.

Înapoi pe capra saniei, Oana Titică puse alergătoarele pe viteză de croazieră, apoi începu să frunzărească un catalog cu mesajele colecţiei oficiale de farfurii din primăvara lui 2016. “International bank robber”, era unul dintre ele. “Titică’s bank account is xxx”, suna un altul. “Oana Titică for president”, însă, era preferatul ei.

Un râs dominator, ca un tunet pe fundal de uruit de tramvai şi pocnituri de bici umplu străzile Bucureştiului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: