L’esprit de l’escalier

Pe la sfârșitul clasei a șaptea, o legendă urbană (vorba vine, ar fi putut fi la fel de bine și rurală) a început să aibă succes în rândul colegilor mei. Dacă faci zece genoflexiuni iar apoi te apucă cineva de arterele gâtului, leșini garantat. Legenda avea iz de plauzibilitate, în fond ce altceva se poate întâmpla dacă nu mai circulă sângele spre creier, deci provocarea de a te lăsa apuca de gât fusese lansată.

Momentul a venit fix când mă aflam într-o criză de identitate. Eram suficient de matur încât să înțeleg că simțul umorului, calitate pe care mizasem până atunci în relațiile cu ceilalți, nu are efectul scontat la gagici. Sigur, te aduce în preajma lor, dar mai departe de atât ești pe contul a ceea ce în mod dezolant îți este propriu. Deci trebuia să arăt că sunt și cool într-un fel sau altul.

Toate tentativele de leșinare prin această metodă eșuaseră. Cel mai aproape de pierdut cunoștința fusese colega noastră Oana, căreia, după ce îi fuseseră strânse carotidele, i se făcuse rău. Băieții mai coioși ai clasei renunțaseră și ei în primele secunde de constricție arterială sub diferite pretexte (că îi doare, că sunt ciupiți de piele etc). Era clar; culoarul meu de afirmare era larg deschis.

Eram și atunci, cum sunt și acum, un om prudent. Sigur, mersesem pe țevi, dar acolo contextul era cu totul altul. Să vă explic. Mersul pe țevi era un ritual al puștimii din Drumul Taberei. Țevile erau de fapt niște conducte cu diametrul de 30 de centimetri aflate la câțiva metri deasupra fundației unui bloc a cărui construcție fusese abandonată. Fundația era o placă de beton armat. Ce arma betonul erau niște țăruși de fier ruginit în care, dacă cădeai de pe țevi, te-ai fi înfipt ca feciorii daci în sulițe, odinioară. Ce vreau să zic e că mersesem pe țevile alea doar pentru că o făcuseră și alții înaintea mea și mi-au zis că n-am tupeu să fac și eu același lucru. Dar altfel, fiind un om prudent, nu m-aș fi băgat de capul meu într-o astfel de situație. Cum nici chef să îmi pierd cunoștința prin oprirea circulației sângelui la creier nu aveam.

Meditasem însă asupra problemei și ajunsesem la niște concluzii:

1) Starea de rău acuzată de colega mea Oana fusese cel mai probabil un efect al panicii, nu al lipsei de sânge oxigenat spre creier;

2) Pentru a opri definitiv fluxul sanguin prin constricție îți trebuie forța și precizia unui ninja, ori cei doi Ionuți din clasa noastră care se tot ofereau să-i leșine pe alții nu aveau nici una, nici alta;

3) Cu puțin sânge rece, m-aș fi putut lăsa strangulat vreo 30 de secunde și simula apoi cu succes un leșin, pentru a mă acoperi pe urmă de glorie!

Am început să aranjez meticulos momentul care avea să mă facă vedeta școlii. Pe vremea aia voiam să mă fac actor și mă consideram automat și talentat, deși nu jucasem niciodată în nimic. Plănuisem scena în cele mai mici detalii. Nu voi fi eu cel care va cere să fiu leșinat. Ar bate la ochi. Toată lumea s-ar îndoi pe urmă că am leșinat pe bune. Voi aștepta ca cei doi Ionuți să-mi propună asta. Oricum, rămăsesem printre puținii neprovocați până la ora aceea. Aveam să accept așa, într-o doară, ca și cum nu pun prea mult preț pe astfel de jocuri macho, dar nici nu accept să se spună că Dan-Alexandru Radu s-a ferit vreodată de vreo provocare. Cu genoflexiunile nu aveam să întâmpin nicio problemă. Deși eram antitalent la sport, la genoflexiuni mă descurcasem mereu de minune (și, în mod bizar, la săritura în lungime!). Deci când voi fi apucat de carotide, suflul meu nu va fi atât de precipitat pe cât vor bănui ceilalți. Plănuiam să mă las strâns de artere între 20 și 30 de
secunde. Intuiam că în astfel de clipe, când audiența va fi surescitată, li se va părea că timpul trece mult mai încet. Nu va exista, deci, nicio îndoială că fluxul sanguin a fost suficient de mult timp întrerupt pentru a mi se cauza leșinul. Eram pe vremea aceea (nu mai sunt) adeptul stilului minimalist al jocului actoricesc. Mi-am propus, deci, să nu fiu foarte dramatic în gesturi. Aveam să stau nemișcat, cu ochii închiși, cât timp sunt strâns de gât, apoi îi voi deschide brusc și-i voi da peste cap în momentul prăbușirii. Căderea am exersat-o acasă. De efect ar fi fost să mă prăvălesc pe spate cu zgomot. La repetiții mi-a ieșit asta destul de bine, însă m-am gândit că la școală voi cădea pe parchet sau ciment, nu ca acasă, pe covor. Nu voiam să risc să mă lovesc la cap și să îmi pierd cunoștința pe bune. Așa că am optat pentru altă variantă, poate chiar mai plauzibilă. Cu fluxul sanguin întrerupt, creierul meu va pierde controlul asupra restului trupului. Articulațiile genunchilor se vor îmuia, ceea ce îmi va permite să cad mai întâi în fund, amortizând șocul, și abia apoi pe spate.

Apoi, gloria!

Întins lat pe podea, voi fi admirat de cercul impresionat al colegilor. Dar mai ales al colegelor. Cea care se va dovedi a fi mai vrednică, va putea spune, în viitor oricărei rivale: ”Și ce dacă gagică-tu e înalt, brunet, cu ochi albaștri? A avut vreodată curajul de a se lăsa leșinat”?

…………….

”Da, bă, bine”, le spun a doua zi, într-o doară, celor doi Ionuți care mă provocaseră, în laboratorul de geografie. Partea aceasta a planului funcționase cum trebuia, însă nu totul mergea așa cum sperasem. Entuziasmul Ionuților la auzul acceptului meu s-a pierdut în rumoarea generală. În plus, era cam târziu în pauză. Teoretic, ora de geografie ar fi trebuit să fi început deja, însă profa întârzia. Mai mult, anunțase că dăm lucrare de control, deci mai toți erau preocupați să-și revizuiască materia sau să facă la repezeală fițuici. Aveam de-a face cu un public dezinteresat și cu o potențială întrerupere din partea profei.

Am ieșit din laboratorul de geografie pe coridor și, căcat, nu ne-a urmat nimeni, eram doar eu și cei doi Ionuți. Nici măcar elevi de la alte clase să ducă vorba mai departe… Însă nu mai puteam da înapoi. Aș fi trecut automat în rândul celor care au refuzat provocarea. Am făcut genoflexiunile alea sperând ca cei doi Ionuți să aibă măcar bunul simț de a-i chema pe ceilalți să mă vadă după ce voi leșina. Pe urmă Ionuț m-a apucat de carotide. Am trecut prin faza strangulării exact așa cum repetasem, chit că îmi venea să râd. La cât de anemic strângea Ionuț leșinai, cel mult, de plictiseală. În fine, sub strânsoarea slabă a lui Ionuț și privirea fascinată a celuilalt Ionuț, după vreun minut de constricție articulară, am dat ochii peste cap, genunchii s-au tăiat și m-am prăbușit pe cimentul coridorului, în așteptarea spectatorilor.

”Băi, l-am leșinat pe Radu!”, s-a entuziasmat celălalt Ionuț. ”Mă duc să-i chem și pe ceilalți”.

”Stai”, a zis Ionuț. ”Mai întâi să-i dăm pantalonii jos și să-l lăsăm în pula goală”!

Dacă mi s-ar fi întâmplat treaba asta în ziua de azi, aș fi deschis pur și simplu ochii și aș fi zis: ”E fix genul de mârșăvie de care te credeam capabil, Ionuț, așa că am trecut prin toată șarada asta doar ca să mă conving că ești un nenorocit”.

Dar nu ăsta e ”spiritul scării” la care fac referire în titlu. Oricum, atunci, în clasa a șaptea, când încă mai aveam orgoliu, să deschid ochii și să recunosc că mă prefăcusem era de neconceput. Preferam să mă fac de râs în pula goală decât să mă fac de râs ca un șarlatan. Tot mai speram ca celălalt Ionuț să se dovedească responsabil și să-l convingă pe Ionuț să renunțe la idee, însă pe nenorocit l-a apucat râsul auzind ideea și a început să-mi desfacă cureaua de la pantaloni în timp ce celălat trăgea.

Trebuia să găsesc repede o soluție onorabilă de a ieși din impas. Totuși, să stai în pula goală într-un cerc surescitat de colegi nu era cool. Cum nu credeam nici că profa de geografie ar fi apreciat să mă vadă așa înainte de lucrarea aia de control. Cum nu credeam nici că vreo gagică i-ar spune vreodată unei rivale: ”Și ce dacă gagică-tu e înalt, brunet, cu ochi albaștri? A avut vreodată curajul de a leșina în pula goală”?

Și-atunci mi-a venit ideea. Dacă tot voiam să mă fac actor, trebuia să știu să improvizez. Așa că am început să am convulsii! Îmi părea rău că nu știu să fac convingător spume la gură, însă tremuratul mi-a ieșit bine. Vedeți voi, când ai convulsii zvâcnești mult din picioare, ceea ce îngreunează considerabil munca cuiva care ar vrea să îți dea pantalonii jos. De-aia la Urgență au foarfece cu care îți taie pantalonii când vor să te trateze în pula goală.

Din fericire, celălalt Ionuț a intrat în panica pe care mizam până ca Ionuț cel nenorocit, care îmi descheiase șlițul, să apuce să tragă prea tare de chiloți. Apoi, au început amândoi să-mi dea palme peste față, ca să mă trezească, strigând în același timp la colegii rămași în laboratorul de geografie.

În planurile mele, trezitul din leșin trebua să fie piesa de rezistență. Aș fi așteptat să se risipească admirația cercului surescitat de colegi și să se instaleze îngrijorarea, apoi aș fi tras cu zgomot mult aer în piept și aș fi deschis ochii mari concomitent cu o scurtă tresărire. Apoi, după o pauză de efect, aș fi băgat un punch-line, gen: ”Ce, asta a fost tot?”, gata pe urmă să mă aștept la orice de la aplauze, la îmbrățișări și îngrijiri din partea colegelor emoționate.

Cei doi Ionuți nu meritau însă recitalul meu actoricesc, așa că am ieșit din leșin confuz și sictirit, așa cum o face cineva care se trezește pălmuit și cu pantalonii trași pe șolduri. Ca să nu bată la ochi, am constatat destul de târziu situația mea vestimentară și mai degrabă cu uimire, decât cu furia care mă încerca și am acceptat mâna întinsă a nenorocitului Ionuț, care m-a ajutat să mă ridic. Nu știu exact cum trăsese el de pantaloni, cert e că nu reușise să expună ceea ce-și propusese, în schimb, din spate era vizibil un mare și înfloritor zâmbet vertical. Și bineînțeles, în spatele meu, singura ființă care ieșise din laboratorul de
geografie la strigătele Ionuților, era Alina G.

(Știu că nu e ok să introduci un personaj atât de târziu într-o narațiune, dar asta e poveste reală de viață, nu chestie suptă din pix).

Alina G. a fost prima femeie care m-a făcut să plâng. Se întâmpla prin clasa a șasea, când un coleg tembel mi-a lipit pe spate un post-it pe care scrisese cu markerul ”Alina + Radu = LOVE”. Alina G. nu a apreciat gluma, mi-a smuls post-it-ul până să-mi dau seama că-l am și mi-a ars o palmă inimaginabil de nesuavă și usturătoare.

Dacă incidentul s-ar fi petrecut în ziua de azi i-aș fi tras la rândul meu un pumn în ochi, în virtutea egalității de gen în care cred cu tărie, însă nici ăsta nu e ”spiritul scării” la care fac referire în titlu. Atunci, m-am mărginit să fiu cavaler și să îmi ascund cum pot lacrimile care îmi țâșniseră din ochi. În fine, după faza aceea, n-am prea mai avut-o la inimă pe Alina G. și, cu siguranță, era ultima persoană din lume căreia aș fi vrut să-i adresez zâmbetul meu vertical.

Alina G. nu era ceea ce s-ar numi o persoană discretă. Despre leșinul meu nu s-a vorbit foarte mult după aceea. În orice caz, nici urmă de glorie. În schimb, toate colegele se uitau la mine de parcă aș fi umblat în curul gol. Iar Alina G., de câte ori ni se intersectau privirile, îmi rânjea malițios.

Pe urmă a venit vara. Era o vreme toridă (pentru anii ’90, deci cum ar veni o zi călduroasă de februarie din ziua de azi) iar moda printre gagici prevedea în vremea aia niște maiouri destul de decoltate, atât în zona bustului, cât și a mânecilor. Profa de geografie, care nu mai apăruse la ora la care leșinasem și chiulise și de la multe altele, de atunci înainte, căzuse la pace cu noi să ne treacă niște note din burtă în așa fel încât să trecem toți, iar cei care erau ceva mai competenți la materie să aibă medii similare cu cele din trimestrele anterioare.

Stăteam deci toți grămadă în jurul catedrei, aplecați ca să vedem ce se petrece în catalog, când, mi-au scăpat ochii. În decolteul Alinei G. Era primul sân pe care îl vedeam pe viu, atârnând întreg, la liber, în timp ce Alina G. se aplecase periculos de mult cu maieul ei cu două numere mai mare peste catedră. Avea un sfârc ceva mai maroniu decât ai fi bănuit la o blondă și o areolă mai mare ca o monedă de cinci lei de pe vremea lui Ceașcă. Am fost cavaler și de data aceea. N-am dat niciun cot complice colegilor de lângă mine și nici n-am povestit mai departe.

Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut azi, însă, m-aș fi dus la ea și i-aș fi zis:

”Hă, hă, ți-am văzut țâța”!

Ăsta e spiritul scării de care ziceam.