Cum se face supă țărănească de praz

Preambul

Cu câțiva ani în urmă scriam știri de televiziune. Reporterul filma, filmarea ajungea la mine și din filmare storceam de câte o știre. Nu cu subiecte de dărâmat Guvernul, ci de-alea mai de-a doua parte a jurnalului, când, după ce violentasei telespectatorul cu întâmplările dure ale zilei, îl mai mângâiai puțin arătându-i că pe lume nu sunt doar molime, războaie și crize politice ci și chestiuni mai relaxate precum: „Festivalul recoltei de la Spermezeu”, „Dansuri și tradiții în Măciuca, Vâlcea” , „Eco-brunch la Frecăței” etc.

Știrile astea conțineau, de obicei, și câte o rețetă de mâncare, la modul: „După ce și-au rupt opincile la horă, flăcăii și mândrele satului s-au adunat în jurul ceaunului ca să-și pună burțile la cale”, mă rog, știți voi. Culegeam din zecile de minute de filmare de la eveniment câte un bucătar sau bucataresă locală care ne explica rețeta și băgăm în știre. Ori, dacă bucătarului îi lua prea mult să se exprime, descriem eu mai pe scurt cum se prepară toată treaba în timp ce pe ecran rulau imagini sugestive cu legume tocate și bulbuci în diverse recipiente.

Erau de preferat rețetele mai obscure, ca să ieși în față cu ceva inedit, dar de cele mai multe ori oamenii de pe filmare găteau numai chestii de moartea ratingului.

Mă scotea însă din rahat ingredientul secret. Adică da, toată rețeta consta în faptul că arunca cineva o ciupercă pe grătar, dar mai punea și un ingredient secret, demn de dat la televizor.

Țin minte că într-o zi chiar intrasem în impas, scriind despre al 100-lea festival câmpenesc al anului. Bucătareasa de pe filmare făcea o banală ciorbă de legume sau ceva, de simțeam că nu doar eu, dar și reporterul care mersese la fața locului voia să se lase de meserie. La un moment dat chiar o întreabă pe cucoana care gătea: „Dar nu aveți și un ingredient secret la rețetă?” Am ciulit urechile, decis ca dacă zice: „dragostea”, să-mi dau demisia cu strigături. Însă femeia chiar avea un ingredient secret, pe care l-a destăinuit în fața camerei fără jenă.

Preliminarii

Supa țărănească de praz este un lucru serios, așa că, înainte să te apuci de ea, este necesar să faci puțină meditație. Șezi binișor unde ți-e ție mai comod și repetă aceste mantre:

1) „Nu mai ești copil. Nu tot ce se întâmplă în viața ta trebuie să fie magic. Acceptă și apariția unor chestii de căcat”.

Apoi inspiră adânc și continuă:

2) „Curentul hipsteresc a fost frumos, dar a murit. Rade chiar azi barba aia. Pune pe foc colanții Inocența. Recunoaște că varza kale e furaj pentru vaci, nu un prânz pentru oameni”.

Apoi inspiră și mai adânc și continuă:

3) „Bio și organic e pentru naivii optimiști. Chestii și mai bune de mâncat s-au făcut prin mutageneză radioactivă. Oricum, o viață lungă nu este neapărat una împlinită”.

Gata! Acum poți să te apuci efectiv de supa țărănească de praz.

Ingrediente și cantități

Pentru o supă țărănească de praz ai nevoie de:

  • un praz
  • doi cartofi de dimensiune medie
  • un litru de apă de la chiuvetă
  • o lingură de ulei
  • o linguriță de faină
  • ingredientul ăla secret

Mod de preparare

Iei prazul și, după ce te joci cu el ca și cum ar fi o sabie jedi (în contradicție cu mantra numărul 1) te apuci să îl cureți. Tai moțul cu firicele de păr vegetal din capătul alb, la fel și părțile veștejite din capătul cu frunze verzi și le arunci la gunoi.

Apoi iei un cuțit și injunghii prazul cât să treacă jumate de cuțit prin el la vreo trei centimetri mai jos de capătul alb. Apoi, cu o mișcare fermă, faci: „harști” și despici prazul de unde e înfipt cuțitul și până jos (la frunzele alea verzi). Apoi răsucești circular prazul cu 90 de grade, înfigi iar cuțitul după aceleași coordonate descrise mai sus și: „harști” din nou, de sus până jos. Prazul până atunci bățos se va desface într-un fel de buchet, care poate fi pus cu ușurință sub jetul de apă de la chiuvetă întru spălare temeinică. După ce ai scos tot cernoziomul dintre frunze, pui prazul pe fundul de lemn și îl toci în bucăți de câte doi centimetri lungime.

Apoi iei cartofii, îi cureți și îi tai și pe ei în cuburi cu latura de un centimetru. Cuburile rezultate nu se pun în apă, pentru clătire. Vrem ca sucul ăla cu amidon rezultat din tăiere să ajungă în cratiță, nu în canalizare.

Apoi, torni o lingură de ulei în cratiță (de floarea soarelui, nu de măsline, că nu ne izmenim aici) și, la foc mic, pui amestecul de praz și cartofi la călit.

Separat, într-o altă cratiță, pui litrul de apă de la chiuvetă la fiert, la foc mare, în combinație cu ingredientul secret.

Când apa dă în fiert (apar bulele alea) e semn că și prazul și cartofii s-au călit suficient. Nu îți mai rămâne decât să presari o linguriță de făină peste praz și cartofi, să amesteci bine și apoi să torni și apa fiartă în care ai pus ingredientul secret.

Supa se mai lasă la fiert, la foc mic, vreo 20 – 35 de minute. După ce ai stins focul, iei un pisălău de-ăla de zdrobit cartofii la piure și mătrășești combinația de praz și cartofi din cratiță cu grijă să nu te opărești excesiv.

Supa va căpăta o consistență grosieră și o culoare tulbure, destul de inestetică. De-aia îi zice supă țărănească. Dacă era orășenească foloseai doar albul prazului și dădeai chestia prin blender și apoi prin sită, dar cine are timp de așa ceva?

Și cu asta, gata! Ai făcut supă țărănească de praz.

Dacă vă numărați printre cititorul care n-a dat-o în TLDR când a văzut blocul acesta de text, probabil că aveți acum o nelămurire: care mama dracului e ingredientul ăla secret până la urmă? Păi același pe care femeia din preambul l-a spus cu ani în urmă, fără niciun fel de jenă, în fața camerei de luat vederi: „Vegeta!”

Dacă nu aveți Vegeta merge și Maggi sau Knorr. Sau orice concentrat de legume vă iese vouă în cale, la supermarket.

Ce, te ia cu rău, ești oripilat, credeai că ingredientul este dragostea? Nu concepi ideea chimicalelor în mâncare?

Amintește-ți mantra numărul 1. Nu mai ești copil, trebuie să înveți să accepți și chestii de căcat. Crezi că părinții tăi nu pun Vegeta în mâncarea care îți place atât de mult când mergi în vizită?

Sau te gândeai că dacă supei îi zice țărănească, o să fie totul autentic și natural la ea?

Păi ia aminte la mantra numărul 2. Fără concentratul ăla, preparatul nu ar avea gust de supă, ci de fiertură de varză kale, or tu nu ești vacă să mănânci furaje.

Sau te gândești la E-urile din concentrat și lipsa studiilor concludente privind efectele asupra sănătății când vine vorba de consumul pe termen lung?

Atunci amintește-ți de mantra numărul 3: O viață lungă e ca o ciorbă diluată, mai bine una scurtă și concentrată. Cu vagi arome de praz.

P.S. Dacă gătești supă țărănească de praz pentru musafiri nepoftiți, poți scuipa în ea relaxat cât de mult dorești și în orice etapă a procesului de preparare. Consistența vâscoasă și culoarea tulbure vor ascunde orice urmă.

Poftă bună!

Povestea unui gest foarte improbabil

I

Era o zi frumoasă de primăvară, în 1955, când Hugh Everett, în timp ce se grăbea spre Princeton, evită în ultima clipă să calce într-un căcat.

„Ce noroc că l-am văzut la timp”, își zise. Avea o întâlnire cu John Wheeler pentru a stabili subiectul tezei sale de doctorat și voia, firește, să lase cea mai bună impresie. Asta i-ar mai fi lipsit, să intre în biroul coordonatorului mirosind ca un sconcs. Grăbindu-se spre universitate, tânărul fizician ochelarist, ce dădea deja semne de calviție, se lasă pradă bogatei sale imaginații.

„Ce curios că am zis: «ce noroc». Oare norocul există cu adevărat ca proprietate a universului?”

Toate instinctele sale îi ziceau că răspunsul este nu. Încă de mic copil, pe când coresponda cu Einstein și devora cărți SF, învățase să îndrăgească determinismul. Dar acum studia mecanica cuantică și se simțea dator să vadă totul printr-o prismă probabilistică, chit că interpretarea de la Copenhaga îi cam stătea în gât.

„Ia să vedem”, își zise, „o interacțiune la nivel molecular dintre un axon și un neuron a dus la o decoerență cuantică care s-a tradus în realitate prin faptul că am văzut căcatul ăla la timp și am putut, astfel, să îl evit. Ăsta e norocul. Însă înainte de decoerența cuantică, moleculele alea neuronale erau într-o superpoziție în care exista potențialul unui număr aproape infinit de alternative. Dacă decoerența ar fi avut loc infinitezimal mai hacaná, aș fi călcat în căcatul ăla. Ăsta ar fi fost ghinionul”.

Chicotind, Everett își imagină un număr aproape infinit de universuri paralele în care același Everett și-ar fi târșâit pantoful pe gazonul campusului universitar în loc să își vadă liniștit de drum.

Brusc, junele se opri din mers și își trase o palmă peste fruntea pleșuvă. Își dădu seama că, dacă universurile paralele ar fi existat cu adevărat, toate probabilitățile alea greu de explicat din mecanica cuantică ar fi putut fi eliminate. Nu exista un singur rezultat arbitrar din triliarde posibile. Tot ce se putea întâmpla chiar se întâmpla, doar că fiecare deznodământ avea loc în tot atâtea lumi diferite care se ramificau la fiecare interacțiune cuantică. Nu exista noroc sau ghinion. Și totul putea fi determinat, exact așa cum insista și tataia Einstein.

Dădu buzna în biroul lui Wheeler și îi expuse ipoteza, omițând, desigur, partea cu căcatul. Îndrumătorul de teză strâmbă din nas când auzi ideea, dar se lăsă cucerit de entuziasmul junelui. În aceeași seară, Everett se apucă de primul draft al „Mecanicii undelor fără probabilitate” care avea să devină teza sa de doctorat.

Lucrarea stârni un hohot unanim de râs, un an mai târziu, printre fizicieni. Lui Everett i se recomandă, malițios, să se rezume la cărți SF, așa că junele își băgă picioarele în ea de carieră academică. Se angajă, în schimb, în armata americană unde puse umărul la dezvoltarea bombelor termonucleare.

Muri, într-un final, de inimă rea, la 51 de ani, când deja era alcoolic, fuma câte trei pachete de țigări pe zi și suferea de obezitate morbidă. În testament ceru ca cenușa sa să fie aruncată la gunoi, convins că acesta este un sfârșit potrivit pentru viața pe care a dus-o în cea mai rea dintre lumile posibile și consolându-se cu ideea că alți Everett, care arată că Brad Pitt și sunt stimați ca niște zei ai fizicii, încă duc o viață de huzur în alte lumi paralele.

II

40 de ani mai târziu, Dan-Alexandru Radu, momentan doar chelios, obez și fumător, scrâșnea din măsele în timp ce traversa în pas de pinguin pasajul stației de metrou de la Unirii. Citi pe un panou electronic că mai sunt două minute până când trenul de Preciziei va trage în stație și realiză că există o probabilitate de 99% să îl rateze din cauza mulțimii care se deplasează atât de încet. Se strecură totuși cu o abilitate de elefant printre partenerii de trafic pedestru, agățându-se de procentul ăla improbabil. Dădu, însă, de alt blocaj format din trupuri umane. Lungi gâtul și văzu că mai în față era loc căcălău ca lumea să grăbească pasul, însă toată mulțimea era ținută în loc de un lache care mergea ca melcul pentru că stătea cu ochii la telefon.

Dan-Alexandru Radu se imagină smulgându-i telefonul și strivindu-l de un perete. Știa însă că nu o va face. Era un om naiv și încă de mic pusese botul la faza aia cu importanța comportamentului civilizat. Scrâșni din nou din măsele, rașchetând câțiva micrometri buni de smalț și ajunse resemnat pe peron fix când se închideau ușile trenului de Preciziei.

Timp de opt minute, până îi veni următorul tren, se uită cu nara încrețită a dispreț pe sub mască la ceilalți oameni din stație, făcându-și planul de bătaie. Pe doamna grasă, care mânca covrigi cu masca pe gușă, avea să o arunce pe șine. N-ar mai fi putut, oricum, să se urce înapoi pe peron, deci Dan-Alexandru Radu s-ar fi putut concentra apoi asupra celorlalți.

Pe cei doi adolescenți care nu purtau mască deloc avea să-i dea cap în cap.

Rămâneau cei 10 – 15 indivizi din imediata apropiere care stăteau cu nasurile peste marginea de sus a măștii. Pentru ei, o serie de dosuri de palmă.

Pe gardianul cu mască de plastic, în caz că ar fi intervenit, l-ar fi dezarmat de pulan și ciomăgit, apoi, în combinație cu o serie de admonestări educative.

Însă Dan-Alexandru Radu știa că nu va face asta niciodată, așa că continuă să-și facă sânge rău în tăcere. Nici măcar nu-i mai păsa de virus, îl enerva mai mult că e singurul fraier care încă respectă niște reguli care sunt inutile dacă nu le respectă toată lumea.

După zece minute veni și trenul. Se urcă și reuși să ocupe colțul ăla bun, de lângă burduf, unde putea să se sprijine cu spatele de peretele garniturii, fără să fie nevoit să pună mâna pe vreo bară.

Călători în liniște două stații, până la Eroilor, când un alt individ cu masca sub nas se urcă și se sprijini la 10 centimetri de el, deși ar fi avut loc suficient în altă parte a vagonului.

În următoarele patru stații cântări serios opțiunea de a se preface că s-a dezechilibrat pentru a-i trage năsosului liber un vârf de bocanc la glezne.

Se stăpâni, totuși, cu prețul încă unui strat de smalț sănătos al molarilor. Coborî la Păcii, scoase sticluța cu dezinfectant din poșetă și se frecă îndelung pe mâinile-i deja solzoase. Era de fapt o tragere de timp, pentru ca grosul mulțimii să iasă din stație și să nu prindă aglomerația de pe scările rulante.

În cele din urmă urcă spre suprafață, având grijă să lase patru trepte distanță între el și persoana din față. Nu putea controla însă ce se întâmpla în spatele lui. Simți în tălpi vibrația cauzată de cineva care urcă scările rulante și se oprește fix pe treapta din spatele său. Auzi apoi susurul neînfundat al unor muci trași de un nas neacoperit.

„Aș putea să mă întorc și să-i zic ceva despre respectul pentru spațiul intim, nu doar în context pandemic, dar în general, în orice situație socială”, își zise Dan-Alexandru Radu. Însă nu era genul care să antagonizeze mârlanii. Își adresă un ultim apel la calm, și, ieșit în stradă, se îndepărtă cu pași rapizi.

Mai avea de făcut o oprire la Mega și putea apoi să se baricadeze între cei patru pereți ai garsonierei sale cu două camere, departe de lumea care îl irita din ce în ce mai tare.

Magazinul nu era aglomerat, așa că se mișcă repede. Pierdu însă mult timp când ajunse la casă. În fața lui era o doamnă care refuzase punga și insista să își bage acum singură marfa în propria-i sacoșă, și aia tot de plastic. Dan-Alexandru Radu numără fiecare produs pe măsură ce era introdus în plasă.

„15, 14, 13, 12, 11, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1.”

Însă operațiunea nu dură 15 secunde, ci cinci minute.

Apoi doamna mai zăbovi tot atât ca să scoată portofelul din geantă. Dan-Alexandru Radu se rugă să existe un card de credit contactless pe-acolo. Nu exista.

Urmă operațiunea numărării bancnotelor. Când doamna scoase și monedele și avu pretenția ca casierița să îi pescuiască din palmă suma exactă, Dan-Alexandru Radu aproape își pierdu cumpătul, fiind la un pas să o întrebe dacă nu cumva e din Ardeal. Se stăpâni, totuși, grație unui efort supraomenesc al voinței.

Apoi simți aburii unei expirații în ceafă.

Se întoarse, văzu doar o gușă acoperită de mască și îi futu celui care se așezase la zece centimetri în spatele său un pumn în vârful nasului neprotejat.

III

Urmările gestului lui Dan-Alexandru Radu fură mult mai severe decât acesta anticipase. Magazinul făcuse publice filmările de pe camerele de supraveghere ca să fie clar pentru toată lumea că paznicii n-ar fi avut cum să reacționeze la timp.

Imaginile fură rulate săptămâni întregi la televiziunile de știri, alături de detalii tot mai compromițătoare despre agresor. Triplu vaccinat, cu Facebook-ul plin de comentarii negative la adresa taximetriștilor sau a simplilor călători din metrou care nu poartă mască, omul era clar un vigilante conformist periculos.

De altfel, manechine cu chipul acestuia împodobit cu botnițe gen Hannibal Lecter fură purtate într-un cor de huiduieli în toate marșurile de protest coordonate de AUR și organizațiile prietene în care oamenii se plângeau nu doar de tirania restricțiilor, dar și de faptul că, iată, li se punea pumnul în gură, la propriu.

Sub presiunea străzii, procurorii se mișcară necaracteristic de rapid. La fel și judecătorii, care strâmbară din nasurile neacoperite la orice atenuantă adusă în discuție de avocatul apărării.

Lucruri mult mai grave se întâmplau, însă, în universurile paralele în care Dan-Alexandru Radu se stăpânise până la capăt și nu îl pocnise pe omul care îi suflase în ceafă, la coadă.

Invariabil, în toate aceste lumi, năsosul devenea pacientul zero al celei mai mizerabile variante de COVID posibile. Mai contagioasă ca rujeola și mai periculoasă ca turbarea, noua molimă extermina umanitate după umanitate.

Însă pentru că nasul bandajat, pacientul zero din universul acesta nu mai avu ocazia de a transmite tulpina sa mutantă și altora.

Mângâiat împotriva voinței sale doar de colegii de celulă, Dan-Alexandru Radu își regreta în continuare fapta în închisoare, fără să știe că, datorită lui, toată lumea rămasă trăia acum în cea mai bună lume dintre lumile posibile.

Poveste de Anul Nou XI. Cornițe și năsucuri

I

Era pe final de 2021 când Dan-Alexandru Radu, într-un moment de insomnie și împotriva instinctelor sale care îi doreau binele, începu să arunce un ochi pe sugestiile video de pe rețelele sale sociale ignorate. Ajunse la un testimonial unde o femeie în ochii căreia se putea citi un caracter puternic, îl mesmeriză instant cu vocea ei gravă:

„Măi, oameni buni! Eu m-am vaccinat. Johnson”.

Dan-Alexandru Radu distinse un fior tragic în vocea femeii, ceea ce-l făcu să ciulească și mai tare urechile.

„Ce-o vrea Dumnezeu! Ori să mor, ori să nu mor! Odată și odată tot o să murim!”.

O lacrimă fierbinte începu să se scurgă pe obrazul proaspăt bărbierit al lui Dan-Alexandru Radu. O șterse repede cu emoție, pentru a vedea fără blur și restul mesajului. Însă acesta fu scurtat brusc. Un cățel surescitat sări pe umerii femeii încercând să o lingă pe față.

„Ce-ai, mă, ce-i?! Ai înnebunit?!”, mai apucă să răcnească femeia, concluzionând apoi apocaliptic: „Odată și odată tot o să murim.”

Clipul se termină brusc, lăsându-l pe Dan-Alexandru Radu cu o dorință aprigă de a ști mai mult.

Din fericire, doamna respectivă își lăsase și numărul de telefon la detaliile de contact ale contului de TikTok, așa că Dan-Alexandru Radu trecu peste timiditate și o sună imediat ce se făcu o oră mai acceptabilă pentru demersuri sociale. Ceva vrăjeală mai știa și el, așa că obținu o primă întâlnire chiar în seara aceea.

Urmară zile în care Dan-Alexandru Radu și duduia, care se recomandase Floarea, fură de nedespărțit. Bunii cetățeni ai Bucureștiului îi puteau vedea ba plimbându-se mână în mână prin ploaia măruntă de decembrie, ea cu un metru mai în față, el chinuindu-se să țină pasul pe străzile noroioase, ba la mall, el pe o băncuță cu poșeta ei în poală, ea frunzărind colecțiile cele mai noi de lenjerie Cătălin Botezatu, ba la târgul de Crăciun, ciugulind împreună vata de zahăr de pe un băț, el cu vată și în urechi, dând din cap aprobator la tot ceea ce ea îi striga de aproape.

Probabil că formau un cuplu fascinant, pentru că lumea se oprea deseori în loc să le facă poze.

Abia când văzu o fotografie cu ei doi în CanCan, Dan-Alexandru Radu păru să realizeze că Floarea lui e de fapt Floricica Dansatoarea, una dintre cele mai celebre infuencerițe din țară.

Peste noapte se trezi bombardat de cereri de interviuri de la diverse publicații și emisiuni TV mondene.

II

„Femeia chiar credea că poate să moară de la vaccin, înțelegi. Astea erau opțiunile, ori te omoară serul, ori te omoară virusul. Tu îți dai seama că la fel ca ea sunt, probabil, milioane? Asta m-a impresionat cel mai tare…”

George Ion se frecă iritat la ochi cu podurile palmelor. Îl aprecia mai mult pe vechiul său amic, Dan-Alexandru Radu, pe vremea când era mai tăcut și mai cinic. Luă o înghițitură de whisky, deja cald de la lămpile de încălzire exterioare ale terasei în care se aflau și i-o tăie interlocutorului scurt.

„Bun, lasă feelenggeala. Altceva voiam să îți spun. Tu îți dai seama că faci fata asta de rușine? Ai pe mână o infuenceriță de asemena talie și tu încă mai ai slujba aia de doi lei. Ar trebui să ai un minimum de bun simț și să te faci om de afaceri. Toate femeile faimoase ies cu oameni de afaceri. În cazul tău există și un avantaj major față de concurență. Ești actualul Floricicăi, nu trebuie să mai lucrezi ani de zile ca să clădești un brand. Trebuie doar să decizi în ce vrei să te bagi. Pentru un procent simbolic, să zicem 35 la sută din venituri, pot să te ajut la partea de site și marketing online indiferent de domeniu”.

Dan-Alexandru Radu luă o înghițitură de bere și se uită uimit la vechiul său amic.

„Auzi, tu nu te făcusei socialist sau ceva?”

„Am susținut mereu capitalismul etic. Dar acum trec printr-o criză morală. În astfel de situații e bine să te agăți de principii de bază. Cum ar fi banul gros. Deci ce să fie? Un site de pornache, pariuri online? Filmări 3D la nunți?”

„Aș vrea ceva care să aducă mai multă bucurie oamenilor”, zise Dan-Alexandru Radu.

III

O luminiță bizară, în forma simbolului €, străluci în ochii directorului de filială bancară atunci când Dan-Alexandru Radu și George Ion se înființară cu tot cu Floricica Dansatoarea pentru a cere un împrumut. Cei trei putură jura că auziră și un Ka-Ching de undeva. Omul nici nu mai luă în seamă prezentarea planului de afaceri, care era cam firav – un import masiv de coarne și nasuri de ren pentru decorarea mașinilor. Ceru doar instalarea unui mecanism audio în nasurile de reni, ca atunci când va fi avut loc vreo tamponare, să emită fraza: „Să vă fie rușine!”.

Dan-Alexandru Radu și George Ion se puseră pe treabă imediat ce încasară creditul. Cu acordul tacit al băncii se concentrară în special pe șpăgile care trebuiau date în diferite vămi pentru ca marfa să ajungă la timp în țară, înainte de sfintele sărbători. Pentru promovare, Dan-Alexandru Radu acceptă mai multe invitații la diferite emisiuni mondene din day-time.

„Trebuie să apuci taurul de coarne”, răspunse nonșalant Dan-Alexandru Radu la întrebarea: „Cum ai avut curajul, ca un neica nimeni ce ești, să abordezi o infuenceriță așa inabordabilală”. Se acomodase cu aparițiile TV, multă lume îl considera deja noul Viorel.

„Dacă am învățat ceva de la sufletul meu pereche, Floricica”, și Dan-Alexandru Radu o privea drăgăstos în ochi, arătând obrazul ăla care ar fi oferit o simetrie mai bună la cameră, „este sublima luptă a omului cu precaritatea. Cum zicea și ea, atât de bine, odată și odată tot o să murim”.

„Carpe diem”, îl completa moderatoarea.

„Că oricum decalotezi cariciul mai devreme sau mai târziu”, completa Dan-Alexandru Radu completarea. „Bate omicronul la ușă. Pornesc de la premisa că nu scap. Chiar dacă scap, am băgat până acum trei doze de vaccin, cine știe cu ce mutație mă aleg în curând. De-aia îngrămădesc cât mai multe experiențe în puținul timp care mi-a mai rămas”.

Iar în momentul acela, pe wall-ul platoului apăreau o serie de fotografii cu experiențele antemenționate; Dan-Alexandru Radu făcând bungee jumping sau skydiving în tandem cu Floricica, ea cu gura până la urechi, el cu mâinile peste casca care îi acoperea urechile.

„Stoarceți tot ce puteți din fiecare zi…”

„Precum un coș despre care știi oricum că nu o să se mai vindece.”

„Și ce planuri de viitor aveți?”

„De Crăciun un kilogram de șorici challenge. Iar de Anul Nou, dat fiind că mă îndoiesc că mai apuc mult din el, ceva mai nebunesc.”

„Mai nebunesc decât un kilogram de șorici challenge?”

„Da. Mi-aș băga în venă. Mă gândesc să-mi bag în venă”, zise Dan-Alexandru Radu.

O lumină ciudată sclipi în ochii moderatoarei, luând la un moment dat forma simbolului $. Totuși, de undeva din regie se auzi un Ka-Ching în gamă minoră, semn că cineva calculase și amenda de la CNA. Se trecu la pauza de publicitate, nu înainte ca Dan-Alexandru Radu să fie făcut cu ou și cu oțet.

IV

În online, însă, rezoluția de Anul Nou a lui Dan-Alexandru Radu se rostogoli ca un tsunami. Prieteni apropiați de-ai acestuia, sub anonimat, spuneau că omul fusese mereu prudent și cu capul pe umeri, iar dacă era dispus să facă așa ceva, înseamnă că sigur știa el ce știa. Ca la un semnal, o profeție uitată a Babei Vanga anunță sfârșitul lumii pentru 1 ianuarie 2022.

Nu trecu mult și Dan-Alexandru Radu se trezi cu mesaje încurajatoare de la necunoscuți. „Frate, nu știu ce fumezi, adică bagi în venă, dar vreau și eu.”

Când îi dădu și lui George Ion să citească, reflexia ecranului în lentilele lui de contact luă pentru o secundă forma simbolului ¥.

„Ka-Ching!”, exclamă acesta. „Hai cu TIR-urile în port!”

Nava Cosco Shipping Panama tocmai trăgea în dana 120 a portului Constanța, încărcată cu 9.000 de containere pline cu nasuri și coarne de ren.

„Uite aici, să ai și matale pentru pocnitori, de Anul Nou”, îi înfundă George Ion plicul în buzunar lucrătorului vamal. Acesta refuză vexat. Luă în schimb un vraf de nasuri și coarne de ren care, odată aruncate într-o sacoșă de rafie, scoaseră un sunet sec, ca de saci cu nisip. Agentul plecă făcându-le cu ochiul și abia cărând sacoșa aia.

V

Până de Anul Nou, Floricica Impex SRL își extinse domeniul de activitate și în importul de seringi de unică folosință. Pe piața din România, dintr-un motiv sau altul, era penurie. Se dădeau deja pe sub mână mai ceva ca petardele. George Ion însuși, cu două ore înainte de numărătoarea inversă, se înființă în Piața Universității, la fântâni, cu portbagajul Mazdei lui plin. Începu să le vândă ca pâinea caldă, admirând traficul încă intens de pe Magheru, plin de mașini cu coarne și nasuri de ren.

Cu un minut înainte de Anul Nou, pe măsură ce oamenii cu probleme de continență începeau deja să dea cu artificii, liveul de pe Facebook al cuplului Floricica – Dan-Alexandru Radu cunoscu un flux de trafic fără precedent.

„Odată și odată tot o să murim”, le strigă festiv Floricica, fugărind câinele care se agita cu o seringă în dinți.

La ora 00:00, toți apăsară pistonul.

„Frăție, te lovește ca trenul”, comentară câțiva cunoscători.

VI

Anul 2022 aduse o nouă umilință pentru Baba Vanga. Sfârșitul lumii încă se lăsa așteptat. Cine urmase sfatul lui Dan-Alexandru Radu se blegise o zi-două, iar apoi își văzuse de viață. Apoi veni valul cinci al pandemiei, cu un minim istoric de spitalizări.

„Ce-mi mai place efectul Placebo”, pufăi Dan-Alexandru Radu dintr-un trabuc, cu picioarele pe masa terasei de lux la care stătea cu George Ion. „S-au tripat toți cu anticorpi monoclonali crezând că e heroină. E ca și cum ar fi băgat zece boostere”.

„Plus nanoboți”, zise George Ion. „Să nu uităm de nanoboții ăia chinezești care zburdă acum prin corpurile clienților noștri mulți, sănătoși și gata să cumpere chestii”.

Dan-Alexandru Radu își aminti că nu știa nici acum cu ce se ocupă exact vechiul său amic.

„Deci nano-boții aia mapează în timp real sistemul neuronal, iar această informație e prețioasă pentru advertiserii tăi pentru că…”

„…nici nu apuci să te gândești la ce ai vrea să cumperi, că deja ți-a și apărut reclama pe telefon. Dar nu-ți bate tu capul. Zi-mi mai bine cum merge relația cu Floricica?”

„E pe butuci. Am uitat laptopul deschis și mi-a citit toate conversațiile cu Olivia Steer.”

Poveste de Crăciun I. Sărbători liniștite

‘Twas the night before Christmas, when all through the house, not a creature was stirring, not even a mouse…

Liderul cetei de colindători pași curajos prin frunzișul uscat care se adunase în fața imundului imobil de pe strada neasfaltată a Belșugului. Ceva formă un fel de cocoașă printre frunzele moarte și dispăru țopăind într-un boschet plantat lângă intrarea din bloc. I se păru că e o broască, dar ce mama dracului, era Ajun de Crăciun, iar temperaturile sub limita înghețului. Se liniști zicându-și că e doar un șobolan și făcu semn cetei de colindători să intre în scara blocului. Apoi, ca la un semnal, deschise bluetooth-ul și din boxa portabilă începu să răsune: „Deschide ușa, creștine!”.

Dăduse de atâtea ori colindul pe repeat încât centrii auditivi ai creierului său nu-l mai percepeau decât ca pe zgomot alb. Ciulea însă urechile la ce se auzea de dincolo de ușile apartamentelor. Știa din start că toți se vor preface că nu sunt acasă. Însă unde auzea un fâșâit de papuc pe parchet, o bătaie de gene pe sticla vizorului sau un: „Ssst, dă YouTube-ul mai încet”, dacă insista, se putea alege cu niște lei strecurați din vină prin crăpătura ușii.

Însă locatarii de aici ori erau cu adevărat plecați, ori aveau abilități de ninja pe măsura caliciei. Nu răzbătea nimic de după ușile metalice ieftine și pereții pătați de noroi și urme de anvelope de bicicletă.

Îl cuprinse un sentiment straniu, probabil de la mirosul distinct de pișat pe care îl simțea de peste tot, dar continuă să urce urmat de ceata sa pe scările acoperite de mucuri de țigară și smocuri de păr. Ajuns la etajul 2, auzi un scârțâit de ușă deschisă cu prudență. Era de la un apartament nenumerotat. Totuși clipele treceau și niciun cap nu se ițea de dincolo.

Dădu colindul mai încet și își drese glasul: „Cucu, e cineva?”

Din apartament nu răzbătea decât țiuitul unei tăceri tenebroase. Colindătorul-șef înghiți în sec și își strecură capul prin deschizătura ușii, chit că îi trecu prin minte un gând pasager, cum că cineva i-l va tăia.

Brusc, simți că i se încolăcește cu o viteză fulgerătoare o ghirlandă de Crăciun de gât.

„Ia vino încoace, motherfuckere!”, auzi vocea strangulatorului, în timp ce era târât pe holul apartamentului.

Cu limba scoasă și ochii ieșiți din orbite apucă să studieze chipul agresorului în timp ce pete de coloraturi diverse, care se agitau în plan tridimensional, îi apăreau în câmpul vizual. Avea de-a face cu un tip posac, gras și pleșuv, de vârstă mijlocie, cu un ten precum burta broaștei, semn că purtase multă vreme barbă, dar se bărbierise recent.

„Pune boxa și zurgălăii jos”, strigă Dan-Alexandru Radu la el, continuând să îi strângă ghirlanda aia în jurul gâtului. Fără să slăbească strânsoarea, începu să le dea șuturi în cur și celorlalți colindători mai mici.

„Treceți toți în apartament”, le mai strigă, apoi, apucând ambele capete ale ghirlandei constrictoare cu o singură mână, o folosi pe cealaltă ca să-i încuie pe mucoși pe dinăuntru.

Colindatorul șef mai apucă să-și dea seama că este târât în jos, pe scările blocului, apoi își pierdu cunoștința.

And he looked like a pedler just opening his pack.
His eyes—how they twinkled! his dimples, how merry!
His cheeks were like roses, his nose like a cherry!


Dan-Alexandru Radu aruncă voios trupul inert al colindatorului-șef pe un umăr și, ieșind din scara blocului, o coti spre dreapta. Nu merse mult, doar câțiva metri până la casa vecinului spre a cărui curte avea, din nefericire, orientat balconul. Intră pe ușa descuiată, ocoli casa principală și se îndreaptă în fundul grădinii, spre noua construcție la care vecinul său lucrase toată vara – o căsuță mai mică de lemn, cu horn de cărămidă, care servea drept afumătorie. Trânti trupul colindatorului-șef lângă celelalte dosite înăuntru și îl conectă apoi la un complicat sistem de lanțuri și cătușe prins cu dibluri în pereți. În următoarea jumătate de oră, făcu aceeași operațiune și cu mucoșii rămași la el în apartament. Când și ultimii erau proțăpiți bine, presără pe jarul afumătoriei niște săruri volatile și așteptă muhăhăind ca oamenii să se trezească.

Venitul în simțiri îi lovi pe toți brusc și, câteva momente, afumătoria fu doar un zvon de interjecții, invocări de puli, zornăit de lanțuri și de clopoței. Apoi se mai calmară și începură să se studieze unii pe alții cu îngrijorare și sictir. Erau vreo zece inși, în total, colindătorii într-o parte, un grup divers de specimene femei și bărbați în cealaltă.

Colindadorul-șef fu primul care evaluă corect situația și luă măsuri de mitigație.

„Ce-ai, bossulică, de încalci articolul 205, Cod Penal?”, i se adresă lui Dan-Alexandru Radu. „Nu-ți place Hrușcă? Uite, ai acolo Fuego, Andra, Cristina Rus. Doar dă un shuffle, că e playlist-ul bogat”, și îi făcu semn din cap care iPhone și boxa portabilă.

„Aș fi preferat să te aud pe tine și pe puțoii tăi cântând”, îi răspunse Dan-Alexandru Radu. „Măcar vocea umană mai obosește și își reduce din intensitate, nu ca porcăria asta care stă la volum maxim cât o ține acumulatorul”.

„Așa e”, îl aprobă slugarnic unul dintre înlănțuiți. „Și datorită numeroaselor mele petiții la primărie domnul Ciprian Ciucu a luat decizia de a fi amendați colindătorii cu boxe. Pot să mai pun o vorbă bună să le dea ăstora maximul posibil. Asta o să-ți calmeze nervii și ne-oi da și nouă drumul să mergem acasă, ca un bun vecin”.

„Sugi pula, apartament 8!”, se enervă Dan-Alexandru Radu. „Tot timpul ești cu gura mare că faci și dregi, dar când e de dat zăpada sau întrunit cvorum la ședințele de comitet de bloc o arzi ca mortul în păpușoi!”.

„Da, sugi pula, apartament 8!”, se enervă un alt înlănțuit. „De ce îi cânți ăstuia în strună? Nu ne dă el drumul, ne dăm singuri. Crezi că diblurile astea de 6 pot să ne țină prea mult timp în lanțuri? În 15 minute ți le-am rezolvat.”

„Aș vrea s-o văd și p-asta, apartament 13”, îi zise Dan-Alexandru Radu. „Nu de alta, dar dai cu bormașina aia prin casă de vreo 6 luni. Dacă te-ai pricepe cât de cât la dibluri, în ăia 30 de metri pătrați ai tăi s-ar rezolva tot ce e de rezolvat în două-trei zile”.

„E inuman să ne țineți aici”, ridică vocea o înlănțuită. „Am căței mici acasă! O să moară de foame fără mine!”

„N-ai tu treabă, apartament 18”, o consolă Dan-Alexandru Radu. „Bichonii tăi hălăduiesc liberi, la ora asta prin ce a mai rămas din Codrii Vlăsiei. Pot să vâneze liniștiți prin pădure toată noaptea, nu trebuie să-și mai tocească ghearele pe parchetul ăla subțire al vostru și să facă ca toate visele.”

„O să țip!”, țipă altă înlănțuită. „Cineva o să ne audă și o să cheme poliția!”

„Țipă cât dorești, apartament 16”, zise Dan-Alexandru Radu. „Lumea e cu Jingle Bells la maximum, acum, nu o să te audă nimeni. Chiar dacă te aude, nu o să te creadă. Și când țipi o faci la fel de fals ca atunci când gemi. Ceea ce n-ar fi de blamat, dar gemi urât.”

„La mine în afumătorie și chiar cu lanțurile mele pentru atârnat jamboane”, îi reproșă alt înlănțuit de gabarit mai mare. „Că ai ce ai cu vecinii de bloc, mai înțeleg. De-asta m-am mutat și eu la casă. Dar cu mine ce-ai avut?”.

„În balconul cui crezi matale că ajunge tot fumul ăla cu aromă de cârnați?”, i-o întoarse Dan-Alexandru Radu și dădu să se ridice.

„Cum poți să faci așa ceva în perioada magică a Crăciunului!”, îi strigară toți în cor.

„Uite, așa bine. Pentru mine sărbătorile liniștite nu înseamnă o urare goală de conținut, ci reprezintă un scop pentru care sunt dispus să pun osul la treabă”, le răspunse Dan-Alexandru Radu ieșind și întorcându-se cu o găleată de clei și câțiva metri pătrați de burete cofrat. După ce antifonă temeinic afumătoria, conectă iPhone-ul și boxa portabilă a colindatorului-șef la o baterie de mașină cu ajutorul unor adaptori.

„Ar trebui să funcționeze până după Anul Nou, când o să mă întorc după voi. Vă las pe repeat, la volum maxim, un cântecel pe care l-am compus chiar eu. Dacă depuneți plângere, după un an de liniște, la pârnaie, o să mă întorc și o să-l pun și la boxe, seară de seară, să răsune în tot cartierul”.

Vântul bătea slab până la moderat în noaptea de Ajun, când Dan-Alexandru Radu ieșea împăcat cu sine însuși din curtea vecinului și o cotea stânga spre imundul bloc de pe strada neasfaltată unde locuia. O apucă pe aleea îngustă care dădea spre intrare. Printre frunzele moarte adunate grămadă văzu un fel de cocoașă și ceva țopăi spre boscheții din apropiere.

„Ar trebui să o las mai moale cu pișatul pe preșurile vecinilor”, își zise. „S-a umplut locul de broaște de la atâtea bălți”.

Ajuns în garsoniera lui de două camere se opri locului un minut, savurând tăcerea care se lăsase.

„În sfârșit, sărbători liniștite!”

“Happy Christmas to all, and to all a good night!”

Top 5 mâncăruri sau băuturi din filme care mi-au făcut poftă

Nu știu cum e în cazul vostru, dar mie, când văd oameni că mănâncă, beau și fumează în filme, mi se face mult mai multă poftă decât atunci când îi văd că fac asta în viața reală.

Mi s-a întâmplat de multe ori să vreau să ies din sala de cinema ori să pun pauză la film, acasă, ca să mă reped să mănânc, beau sau fumez ce mâncau, beau sau fumau personajele.

Uneori chiar am făcut-o. Ca să nu o mai lungim, iată mai jos un top 5 al filmelor care m-au făcut să înnebunesc de poftă. Ordinea e aleatorie.

1) Lasagna din Mobsters, 1991

Am văzut filmul ăsta cândva în anii ’90 și nu mai țin minte mare lucru din el. Citesc acum pe Wikipedia că ar fi fost foarte slab, nu a avut succes nici la spectatori și nici la critică. Ce îmi amintesc, totuși, e că în aproape toate scenele în care apărea Anthony Quinn, personajul lui mânca de rupea. Mai țin minte și un monolog în care Quinn (Don Masseria) zicea ceva de genul că pentru el, în viață, există două placeri: vaginul îngust și mâncarea grasă (aflu acum că a fost nominalizat la zmeura de aur pentru rolul ăsta).

În fine, am căutat scene din film pe YouTube și l-am găsit doar pe Quinn mâncând spaghete, dar țin minte că la un moment dat băga în el și lasagna.

Ce e ciudat e că până să văd filmul nu mai mâncasem niciodată lasagna, dar când l-am văzut pe Quinn înfulecând mi s-a făcut o poftă de o țin minte și acum, după aproape 30 de ani.

2) Spaghete cu fructe de mare, Analyze This, 1999

Scena memorabilă cu mâncare din Analyze This e când Billy Crystal mănâncă sushi și are o reacție alergică. Dar mai e una, cea care mi-a făcut poftă. De data asta Crystal se îndoapă cu spaghete cu fructe de mare. Țin minte că când am văzut filmul la cinema mă uităm la farfuria aia (era și niște pătrunjel presărat peste preparat, arăta ca un tablou) și înghițeam în sec. M-am jurat atunci că o să încerc și mâncarea asta. Îmi dau seama, acum, că n-am făcut-o niciodată. Am un mare scepticism când vine vorba de pește sau fructe de mare în restaurantele românești. Dar vreme de peste 20 de ani m-am tot gândit la farfuria aia. Planul e să fac eu rețeta acasă, dar n-am încredere nici în ce fructe de mare găsesc la magazin. În fine, uite, rezoluție pentru 2021. Am trăit destul, o să mă pun pe gătit zilele astea.

3) Ștrudel de mere cu frișcă, Inglourious Basterds, 2009

Sunt genul ăla de om care nu bea niciodată cafeaua cu zahăr. Dar de fiecare dată când mă uit la un film de Tarantino și văd personajele cum pun inuman de mult zahăr în cafea, mi se face poftă. Însă scena care mi-a dat reset este cea cu ștrudelul cu mere. Dacă mai țineți minte, colonelul SS, Hans Landa, rămâne, la un moment dat, singur la o masă de restaurant cu Shosanna Dreyfus, o evreică care și-a asumat o identitate falsă pentru a scăpa de persecuția nazistă. Înainte să o iscodească, Landa cere pentru amândoi niște ștrudel. După care insistă să fie adusă și niște frișcă. Orice om empatic ar gândi în momentul ăsta: „Biata Shosanna, o să îi stea ștrudelul în gât”. Numai că eu, când am vazut-o cum taie patiseria aia crocantă, după ce a uns-o în prealabil cu frișcă, am vrut să ies din sala de cinema și să mă opresc la prima cofetărie. Mă rog, n-am făcut-o, dar a doua sau a treia zi după m-am oprit la un Mega, am luat niște frișcă la tub, după care la o gogoșerie, de unde am luat un ștrudel. Estimez că am băgat în mine jumătate dintre elementele din tabloul lui Mendeleev. Gustul – așa și așa. Dar sper să ajung în viața asta într-o cofetărie mai fancy, poate chiar în Germania-Austria și să încerc the real thing.

4) Whisky, Yo soy Betty la fea, 1999

Nu știu dacă v-ați pus problema, dar, ceea ce separă Betty cea urâtă de alte telenovele este că toate personajele care ar trebui să ne fie dragi au o ținută morală cel puțin dubioasă. Betty, care devine rând pe rând secretară, asistentă a directorului și director financiar într-o fabrică de confecții/casă de modă se ocupă cu falsul în acte, evaziunea fiscală, matrapazlâcuri cu o firmă fantomă etc. Îl ajută pe directorul companiei, Don Armando, să își înșele logodnica, apoi îi devine chiar ea amantă. Iar când este numită directoare a companiei, prima măsură pe care o ia este să concedieze aproape toți angajații din magazinele de desfacere a mărfii.

Cât despre Don Armando, pe lângă fals în acte, evaziune fiscală și înșelăciune, pe parte de business acesta se mai ocupă și cu achiziția mărfurilor de contrabandă. Altfel este un șef coleric, isteric și abuziv, are obiceiul de a concedia modelele cu care face sex, pentru a nu avea probleme cu logodnica, pe cele recalcitrante le amenință cu distrugerea carierei grație influenței sale în lumea modei, iar în disperare de cauză este dispus să aibă o relație cu Betty, chiar dacă nu e atras de ea, doar pentru a se asigura de loialitatea ei.

Nu mai zic de galeria celorlalte personaje, și mă refer la alea pozitive, printre care găsim misogini abuzivi (Hermes), violatori (Nicolas), șantajiști (Bertha) etc.

Dar să revenim la ale noastre. În ciuda defectelor sale, sau tocmai din cauza lor, Don Armando începe cam după episodul 50 încolo să cedeze nervos. Motiv pentru care se refugiază în băutură. Preț de vreo 100 de episoade bea de stinge, în special Johnnie Walker, brand care bănuiesc că a sponsorizat masiv serialul. Bea whisky la birou, bea la volan (conduce băut sau beat vreo două treimi din serial, dar nu are niciun accident și nici nu-l prinde poliția), bea când ia masa de prânz, la restaurant, bea seara în club, bea vreo trei sticle doar pentru a avea curaj să facă prima oară sex cu Betty, pe urmă bea să o uite pe Betty etc.

Am revăzut serialul pe YouTube, acum câțiva ani, în stilul binge și, de pe la episodul 60 încolo n-am mai răbdat nici eu. M-am dus și mi-am luat o sticlă de whisky. Pe care l-am băut sec uitându-mă la serial (Don Armando era hardcore, nu se încurca cu gheața).

5) Ceai cu lapte, Nymphomaniac, 2014

Primele scene din Nymphomaniac mi se par foarte reconfortante, îmi dau, așa, o senzație de tihnă casnică. Plouă pe acoperișuri, apoi ninge și se așterne liniștea, Stellan Skarsgard târâie după el o sacoșă care îmi amintește de moșnegii bonomi din copilărie, iar apoi, după ce o invită pe Charlotte Gainsbourg la el acasă, îi oferă o ceașcă mare de ceai cu lapte. Țin minte că am râvnit la ceaiul ăla de când am văzut filmul la cinema Scala (era iarnă și în sală nu funcționa sistemul de încălzire). Dar cum, de obicei, nu prea beau nici ceai, nici lapte, am zis atunci că mi s-a năzărit de la frig. Am revăzut însă, ieri, filmul acasă, la căldură (am centrală). Director’s cut, varianta de 5 ore și 20 de minute. După patru ore în care Joe a tot sorbit din ceaiul ăla cu lapte n-am mai putut să rabd. Așa că am pus pauză și mi-am făcut un ceai de mușețel. Aveam și lapte în frigider, dar expira fix în ziua aia, așa că n-am vrut să risc. Dar mâine trec din nou pe la magazin. Și poate încerc cu ceai verde, nu cu mușețel.

P.S. La Peaky Blinders am renunțat să mă mai uit după două sezoane. Nu obișnuiesc să fumez în casă și ar fi însemnat să ies prea des să fumez pe balcon la cât ghes îmi dădeau oameni ăia care fumau non-stop.

Poveste de Anul Nou X. Sărmăluțe

În dimineața zilei de 31 decembrie 2020, încă pe întuneric, Dan-Alexandru Radu conchise că se zvârcolește de prea mult timp pe sub pilotă ca să se mai agațe în mod realist de ideea că va mai adormi la loc. Se ridică furios în capul oaselor, bâjbâi după telefon și îl deschise fix când ora se schimba din 5.59 în 6.00.

„Pisici, acuma asta e”, se resemnă. De când muncea de noapte își dereglare total bioritmul. În zilele libere adormea la opt seara și se trezea apoi la ore mici ale nopții.

„Până la urmă ce mare pagubă dacă adorm și diseară prea devreme și ratez trecerea în anul nou. Nu e ca și cum 2020 merită sărbătorit, iar 2021 se anunță cine știe ce promițător”.

Își aminti, însă, că ziua care începea iar enervant de devreme nu trebuia să fie neapărat una nașpa. Ultimul lucru pe care îl făcuse seara trecută, cu ochii cârpiți de somn, fusese să stingă focul care ardea molcom sub oala cu sarmale.

„Or fi încă calde? „, se întrebă în timp ce ieșea orbecăind cu mâinile întinse în față din dormitorul garsonierei sale cu două camere.

O timidă geană de lumină aruncă o strălucire tainică asupra cratiței cu sarmale atunci când ajunse în bucătărie. Puse timid o mână pe oala care licărea poznaș și o simți călâie.

Apoi ridică capacul, apucă o sarma cu două degete și o bagă pe toată în gură.

„Uuuumami! „, nu se putu abține Dan-Alexandru Radu să exclame. Un val de confort îi străbătu tot corpul cu viteza de 120 de metri pe secundă. Își dădu seama că erau, de departe, cele mai bune sarmale pe care le gustase vreodată. Foarte probabil, cele mai bune sarmale făcute vreodată.

Cu ochii umeziți de fericire, făcu o regresie în timp pe măsură ce aroma sarmalelor îi stimula în creier centrii mirosului, ai memoriei și ai revelației.

„Acum știu pentru ce am fost pus pe acest pământ”, își zise. „Nu ca să fiu un bun săritor în lungime, cum credeam în clasa a patra. Nu ca să fiu un bun actor, cum credeam în clasa a opta. Nu ca să scriu pe un blog de căcat, cum credeam în liceu. Ci ca să fac sarmale!!!”.

Bisou

Până spre orele prânzului, Dan-Alexandru Radu se plimbă încântat prin garsoniera lui de două camere. Se tot uita cu jind la frigiderul care adăpostea acum oala cu sarmale. Nu îndrăznise să o mai mănânce și pe a doua. Minunile acestei lumi trebuie păstrate pentru momente speciale, își zicea. Va avea răbdare până la miezul nopții pentru a savura o porție întreagă. Va răscumpăra, astfel, un an deplorabil și va începe sub cele mai bune auspicii unul nou, de cotitură.

Altceva îl apăsa, însă. Avea sarmale demne de un rege, dar garnituri și aperitive – ciuciu! Iar de băut, o votcă Absolut, probabil contrafăcută și puțin rose uitat pe fundul unei sticle.

„Dă-i dracu de bani”, își zise. „Încă mai am timp să ies să caut niște Moet. Sau măcar niște Armand de Brignac. Poate și o ceafă de nisetru și niște icre negre, aveau reducere la Berezka”.

Se îmbracă în grabă și ieși din casă. Străbătu atent mocirla eternă de iarnă a Drumului Belșugului, care strălucea orbitor în lumina oblică de amiază, până ieși la asfalt, pe sinistra stradă Bacriului. O haită de câini de curte lăsați liberi pe-afară, cu ocazia Sărbătorilor, îl depăși în fugă cu scheunături. Dan-Alexandru Radu se uită atent în spate să vadă ce i-a pus pe fugă, dar nu văzu decât o pisică neagră cu flocăraie ruginie în jurul pieptului, probabil o norvegiană de pădure, care își ascuțea ghearele cu limba aspră.

„Pis, pis, pis”, se făcu spre ea. Mâța era probabil de casă, pentru că acceptă indiferentă smotoceala.

„Parcă te cunosc de undeva”, îi zise Dan-Alexandru Radu, gâdilând-o la mustăți. Din senin, însă, pisica îl mușcă de un deget, apoi îl scuipă iritată și o luă la fugă printre schelele unui bloc în construcții.

Dan-Alexandru Radu bagă repede degetul în gură, încercând să prevină o hemoragie prea puternică și blestemele care îi umflau gâtul. Cu ochii după pisică mai avu la dispoziție doar opt sutimi de secundă să sară din calea unei Mazde care intrase scârțâind cu 90 la oră pe drumul cu limitare de viteză de 30.

„Bisou!!! Unde ești, cotârlă!!!”, îl auzi pe șofer răcnind agresiv prin geamul deschis.

Reni

Dan-Alexandru Radu găsise aglomerat mai peste tot la rafturile magazinelor de lux, așa că nu stătu să ia ce își propusese. Acum, după lăsarea întunericului, se uita nemulțumit la fileul de hering vopsit în roz ca să pară de somon și la sticla de Robby Bubble din frigider. Se consolă că măcar are sarmale, dar tot nu se simțea bine.

Ieși pe balcon să fumeze o țigară și dădu într-o tuse violentă, chit că afară erau temperaturi de primăvară. Intră nervos în garsoniera de două camere și își șterse transpirația de pe frunte cu un șervețel de bucătărie. Se plimbă apoi febril și somnolent prin casă sperând să nu adoarmă până la miezul nopții.

La 11.40 puse sarmalele la încălzit, iar la 12 fără două minute umplu o cupă de șampanie cu vodcă.

„10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, poftă bună!”, își ură de unul singur la miezul nopții, iluminat de focul de artificii de pe cerul de deasupra Militari Residence și zgâriat pe urechi de crizele de nervi ale câinilor din cartier și chiotele tembele ale vecinilor.

Se aruncă asupra sarmalelor cu ferocitatra unui pește abisal. Țeapă, însă. Sarmalele alea nu mai aveau niciun gust. Contrariat, făcu mai multe drumuri între aragaz și frigider ca să se asigure că nu cursese nimic în sarmale pentru a le face brusc atât de fade. Nu găsi niciun indiciu.

Rumoarea petardelor și a urărilor de la mulț eani din cartier fu depășită în decibeli de o litanie de înjurături care răzbătea din garsoniera de două camere a lui Dan-Alexandru Radu.

„După un an în care am stat izolat ca un pustnic în peșteră n-am nici măcar satisfacția unei porții de sarmale”, se văită acesta privind crunt dârele de zeamă de varză de pe faianță rămase după ce dăduse cu cratița de pereți.

Simți imperios nevoia să se răcorească și să-și ia câmpii. Se îmbracă în grabă și doar când era cu mâna pe clanță avu un moment de ezitare:

„Să completez oare o declarație în care să zic că merg la farmacie să-mi iau niște Xanax?”.

Dădu însă din mână a lehamite și ieși din casă nejustificat. Înotă o vreme furios prin băltoacele străzii neasfaltate a Belșugului, apoi ieși scrâșnind din dinți pe bulevard.

„Masca, țărane!”, îi strigă un șofer din goana mașinii.

Dan-Alexandru Radu aleargă după el pe carosabil, fâlfâind degete mijlocii până își pierdu răsuflarea. În timp ce gâfâia, se trezi scăldat într-o lumină stroboscopică.

„Gaborii”, își zise, dar când se întoarse observă că era doar o mașină decorată de Sărbători care îi dădea flashuri.

Cu spume la gură, Dan-Alexandru Radu văzu în coarnele alea de ren montate pe plafonul automobilului o provocare. Își luă avânt și se repezi cu capul înainte spre nasul roșu de pe grilă. În saltul său simți cum vibrează ca o săgeată în zbor spre bullseye. Pe urmă blackout.

Diagnostic

„Vezi că s-a trezit ăla”, auzi Dan-Alexandru Radu, printre propriile gemete, vocea indiferentă a unei asistente. Reuși cu mult efort să deschidă ochii și desluși un salon de spital, o asistentă care se juca pe telefon, într-un colț, și o doamnă doctor care se apropia de el cu o agendă în mână. Dădu să se ridice, dar un junghi acut între omoplați îl făcu să se culce imediat la loc.

„Alo, domnu’, mai știi cum te cheamă?”, îl întreabă doctorița.

„Dan-Alexandru Radu”, zise Dan-Alexandru Radu.

„Care e numele de familie”, plescăi nemulțumită doctorița.

„Care vreți dumneavoastră”.

„Nu, zău, domnu’ Dan? Auziți? Dar de ce ați ajuns aici vă mai amintiți?”

„Voi face acest exercițiu de memorie doar în prezența unui avocat”.

„Aha! Dar că v-ați rupt gâtul când v-ați repezit ca berbecul în mașina aia vă mai amintiți?”, zise doctorița și scoase o radiografie a coloanei din care Dan-Alexandru Radu nu înțelese nimic.

„Vedeți, domnu’ Alexe, aveți o fisură frumi la C8. Nu e foarte grav, dar veți rămâne cu sechele permanente”.

„Cum ar fi?”, se impacientă Dan-Alexandru Radu.

„A, nu mai sunteți șmecher acum, domnu’ Radu? Nimic serios. O reducere a dexterității. Nu veți mai putea curăța cartofi, rezolva cuburi Rubik, răsuci jointuri ori sarmale”…

Două lacrimi mari umplură ochii lui Dan-Alexandru Radu.

„Hai, gata, domnu’ Rădulescu”, îl consolă doctorița. „Auziți, vedeți că aveți și COVID”.

„La bafta mea, sincer, nu mă miră”.

„Da, dar e de-ăla mai special”.

„Cu mutație”?

„Nu, cu simbioză… Auziți, domnu’ Daniel? V-a mușcat recent vreo pisică?”.

„Da”.

„Una neagră, blănoasă?”.

„Da”.

„Vedeți că avea COVID. Dar și toxoplasmoză. De fapt o combinație simbiotică între SARS-CoV-2 și Toxoplasma Gondii”.

„Ce e aia Toxoplazma Ghandi”?

„E un microb care se transmite de la șobolan la pisică și de la pisică la om. Cauzează infecții minore, dar afectează și creierul. Cică te face să îți asumi mai multe riscuri, să fii mai imprudent. Auziți, domnu’ Răducanu? Cunoașteți vreun domn Chira?”.

„Nu cred…”

„Zic niște vecini de-ai lui că ar fi proprietarul pisicii. Că de trei zile o tot fugărește prin oraș, după ce a scăpat din apartament pentru că a lăsat-o singură de Anul Nou. În trei zile a mușcat vreo 24 de oameni. De care știm noi”…

„Ați avut deja 24 de cazuri de COVID combinat cu toxoblastoză”?

„Nu, 24 de mușcați. Infectări cu noul virus simbiotic vreo 540. Ăștia cu varianta combinată își asumă mai multe riscuri și răspândesc mai mult.”

„O întrebare, doamna doctor, de fapt două. Unu, când și dacă mă externez, pot să vă invit în oraș la un Cico? Și doi, dumneavoastră de ce nu purtați combinezon sau măcar mască de protecție?”

„Unu, mai vedem, doi, ce te freacă pe dumneata grija? Ia uite aici!”, și doctorița își suflecă o mânecă lăsând să se vadă cicatricea minusculă a unei injecții. „Alaltăieri m-am vaccinat”.

„Păi nu era vorba că produce efecte abia după 14 zile?”.

„Bine că ești dumneata deștept”, mai zise doctorița, întorcându-i spatele pacientului. Scăpără un chibrit pe un tub de oxigen, apoi își aprinse o țigară și suflă fumul pe geamul pe care îl crăpă 10 centimetri.

Jos, în stradă, românii se claxonau parcă și mai vârtos ca de obicei, înjurându-se și flegmându-se reciproc din mașinile cu coarne de ren.

Povestea unei termometrizări fără consimțământ



Când îndreptase termometrul de tip pistol spre fruntea primului client, Mihăiță aproape că se aşteptase să izbucnească de undeva o piesă surf rock, ca în filmele lui Tarantino. Îi veni să-i spună omului cu mască şi ochelari aburiți din fața sa şi un: „Mâinile sus!”, dar se abținu la timp. Știa că atunci când ai 2 metri și 140 de kilograme, e bine să eviți anumite glume.

Oamenilor le lua ceva timp până să se prindă că Mihăiță e de fapt un suflet blajin închis într-un trup de matahală. Pățise la fel și când se angajase paznic la hipermarket. La început, toți colegii păstraseră față de el o distanță prudentă. Însă obișnuit cu un astfel de tratament, Mihăiță nu pusese nimic la inimă, ci își dezvăluise, treptat, adevărata personalitate. Luase în fiecare dimineață covrigi pentru toată tura, pusese umărul la descărcat și stivuit, chit că nu erau sarcini prevăzute în fișa postului său și spărsese definitiv gheața, când, într-o pauză de ceai, le arătase noilor săi colegi poze pe telefon cu cele 7 pisici alături de care împărțea o garsonieră în cartierul Militari. Acum toată lumea de la hipermarket știa că Mihăiță e de fapt pâinea lui Dumnezeu, omul care ar face orice să îți pună un zâmbet e buze și care, la nevoie, îți poate oferi gratis, prin îmbrățișările sale de urs Grizley, 140 de kilograme de empatie pură.

„36 cu 1, zece cu felicitări! Poftiți înăuntru!”, îi zise Mihăiță măștii cu ochelari aburiți în loc de „mâinile sus”. Masca nu aprecie însă gluma și năvăli furioasă în magazin.

Mihăiță oftă dezarmat. Primise cu entuziasm vestea că, mai nou, în atribuțiile sale de serviciu va intra și termometrizarea clienților. De la începutul epidemiei de coronavirus se mărginise să doneze 2 euro aici, 2 euro acolo, dar acum, chit că n-ar fi zis-o nimănui cu voce tare, se simțea chemat și el în prima linie a luptei cu molima. În fond, dacă îți iei în serios vocația de paznic, să păzești însăși sănătatea comunității e cel mai nobil lucru pe care îl poți face. Însă bunele sale intenții se izbeau de un zid de ostilitate.

„Nu îndrepta chestia aia spre mine!”

„Dar nu muşcă, doamnă!”

„Dumneavoastră nu sunteți calificat să luați temperatura! Sunteți cadru medical?”

Mihăiță oftă adânc. Ura situațiile conflictuale, iar ora de vârf nici nu începuse bine.

                                                                                     ***

„Mihăiță, ocrotitorul comunității”, se apostrofă sarcastic în fața oglinzii, în brațe cu o pisică deja exasperată de atâtea mângâieri. Se culcă mâhnit și epuizat. „Căpoşi, hapsâni, vampiri energetici”, își ocărî clienții înainte să adoarmă.

Trecuseră zile bune de când regulile stării de alertă impuseseră măsurarea temperaturii clienților la intrarea în magazine. Însă prea puțini oameni păreau împăcați cu ideea. Din „matahală”, „brută”, „vândut intereselor” şi „Iudă” nu-l scotea nimeni atunci când încerca să-şi facă datoria. Dacă încerca să explice cu frumosul rațiunea din spatele acțiunilor i se dădea imediat peste nas cu GDPR și dreptul la secret medical, iar când încerca să fie ferm, clienții strigau ca din gură de șarpe, speriați nu doar de termometru, dar și de statura altfel blândului bodyguard.

În pragul somnului, însă, Mihăiță cel cătrănit redeveni trepat Mihăiță cel înțelegător. „Oamenilor le e greu să înțeleagă că le faci un bine dându-le o veste proastă, cum ar fi că au 37,4 temperatură”, își zise înainte de primul sforăit.

Pe jumătate adormit întoarse brusc problema pe altă parte. Imaginea lui îndreptând termometrul pistol către frunțile oamenilor se contopi cu fragmente de documentare istorice rătăcite în memorie: ofițeri SS cu pistolul țintit spre tâmpla prizonierilor, ofițeri NKVD cu pistolul țintit spre ceafa deținuților politici… Cum să nu se sperie lumea? „E o problemă de iconografie”, mormăi Mihăiță, alunecând în somnul REM.

Era acum un copil de 5 sau 6 ani, moleșit cu toate cele 40 de kilograme în brațele ocrotitoare ale mamei. „Ești bolnăvior, Mihăiță? Ia să vadă mama dacă ai temperatură?”. Iar în visul lui, Mihăiță simți sărutarea mamei pe frunte și diagnosticul de febră, care însemna cel puțin o zi de răsfăț, supă de găină și ceai de mușețel cu pesmeți.

                                                                                       ***

„Și ce faceți dumneavoastră cu datele astea? Ajung și la terți? Și dacă da, pe ce sumă?”

„35,9. Intrați!”

„Aparatul ăsta este certificat metrologic? Are aviz de la Agenția Națională a Medicamentului?”

„36,4. Intrați!”

„Vă bateți joc de noi, oameni bătrâni!”

Cu ochii cârpiți de somn, Mihăiță ridică privirea din termometru, pregătit, ca niciodată, să ia clienta la trei păzește. Timp de o secundă rămase însă perplex. Văzu ca prin ceață baticul, sacoșa, statura firavă, ochelarii…

„Mamă?”

Nu era maică-sa, decât dacă miracolele sunt posibile. Dar ar fi putut să-i fie. La fel cum și ceilalți clienți i-ar fi putut fi frați, surori, fii sau fiice, verișori sau verișoare. Toți speriați și dornici ca cineva să îi păzească de ce e mai rău.

„Sunt Mihăiță, ocrotitorul comunități”, zise și, apucând bătrâna din fața lui de fălcuțe, o sărută apăsat pe frunte.

„Nici măcar 36, poftiți!”

Făcu la fel și cu un domn corpolent, care se îmbujoră tot când află că are puțin peste 37, dar e ok, are din partea paznicului o îmbrățișare și permisiunea să intre.

Cu buzele crăpate deja de sare, Mihăiță pupă, termometriză și îmbrățișă toți clienții care trecură pragul hipermarketului; adulți perplecşi, bătrâni confuzi, copii zbuciumați, tineri blazați și tinere care, imediat după, scoaseră telefoanele și începură să scrie mesaje.

Până după-amiază primi înștiințarea desfacerii contractului de muncă şi interdicția pe viață de a mai călca în vreunul din hipermarketurile din lanț. Iar pe seară fu vizitat și de Poliție și reținut pentru agresiune sexuală.

Procesul se amână după ce fu testat pozitiv pentru Covid-19, iar în carantină află că s-a ales cu un dosar penal și pentru zădărnicirea combaterii bolilor. Fu judecat prin Zoom, pentru că, între timp, sutele de clienți pe care îi contaminase apucaseră să se fâțâie peste tot prin țară, iar odată cu creșterea spectaculoasă de cazuri se reinstituise starea de urgență cu măsuri restrictive mult mai dure ca cele de dinainte.

Cu o pungă plină de covrigi cumpărați de la magazinul închisorii, Mihăiță își salută timid viitorii colegi de celulă. Când unul dintre ei îi făcu însă cu ochiul și își țuguie buzele a sărut, bărbatul de 2 metri și 140 de kilograme nu se mai ținu cu firea şi izbucni cât era de mare în plâns.

Needucație sexuală

Era o zi ploioasă din primăvara lui 1997 sau, cum aveam să aflu în scurt timp că se spune, de fapt, era „anotimpul pulilor sculate”. Ok, e posibil să fi fost de fapt toamnă, nu mai știu. Tot ce țin minte e că, împreună cu colegii mei triști de liceu, stăteam adunați în fața fabricii de bere Rahova, sub stricta supraveghere a lui Flash.

Flash, dacă nu mai țineți minte, era personajul inspirat de benzi desenate al unui serial care se difuza pe vremea aia la Tele7 ABC. Adică un tip a cărui superputere era să alerge şi să se mişte foarte repede.

Noi îi spuneam Flash profesorului nostru de practică, un tip pe la 80 sau 90 de ani. Moșul era foarte ager sau cel puțin așa lăsa impresia. În timp real îi lua vreo cinci minute doar să se pună în mișcare, dacă voia să se deplaseze din punctul A în punctul B, dar i se citea atâta determinare pe chip când dădea să pășească, încât te așteptai să decoleze la un moment dat.

În ciuda vârstei, Flash rămăsese un idealist. Înainte să începem stagiul de practică la fabrica de bere Rahova (învățăm la un liceu tehnologic din domeniul alimentației), ne-a adunat în cerc și ne-a ținut un discurs:

”Fabrica de bere Rahova e acum societate pe acțiuni”, ne-a zis cu emfaza unuia care prinsese capitalismul de dinainte de război şi are proprietatea termenilor.

”Iar o parte din acțiunile alea au fost distribuite fiecărui muncitor în parte din această fabrică. Toți sunt atât angajați, cât și patroni ai fabricii, deci veți fi martorii unui model nou de organizare. Pentru muncitorii de aici, spre deosebire de muncitorii de la stat, este de neconceput să fure, pentru că e ca și cum s-ar fura singuri. Deci să nu vă prind să băgați măcar un capac de bere în buzunar, că dați de dracu’”.

Ne-a luat vreo cinci minute să ne dăm seama că Flash nu era doar naiv, dar și senil. În fabrică se fura ca în codru. Cine nu era încă beat la 8 dimineața strângea cu sârg fier vechi și îl dosea în niște butoaie vechi, din curte, restul făcea stoc de sticle. Dacă ridicai o găleată, dădeai de 5-6 sticle, dacă ridicai o salopetă de pe o masă clincăiau sticlele în buzunare, dacă dădeai un colț fără să te uiți, dărâmai alt vraf de sticle. De pe la 10.00 încolo era periculos să mai manevrezi sticle, așa că oamenii furau bere în bidoane de plastic, să nu se accidenteze.

În fine, dacă majoritatea colegilor mei au fost băgați la practică în linia de producție și au cunoscut în următoarele zile primii fiori ai comei alcoolice, eu am tras paiul mai scurt; m-au repartizat la atelierul de sudură.

Secția sudură consta într-un singur om, nea Paulică, care, după ce mi-a dat să sudez ceva de probă și a văzut că riscam să dau foc întreprinderii, mi-a zis să uit de meseria asta, să-mi deschid o bere și să-mi trag sufletul.

Și-a deschis și el una și a oftat prelung.

”E frumoasă şi sudura, dacă te pricepi”, mi-a zis, ”dar adevărata mea pasiune e pizda!”

După care a tras vreo cinci-şase înghițituri succesive, s-a holbat la mine cântărindu-mă din ochi și m-a întrebat:

”Tu câți ani ai?”

”15.”

”Şi ai dat la pizdă, nu?…”

Faza e că n-am răspuns imediat. Am stat prea mult să cântăresc ce răspuns stereotip să livrez, dat fiind că nu stăteam de vorbă cu un coleg credul de liceu, ci cu un bărbat însurat de 40 şi ceva de ani, cu mustață, care, vorba aia, avea experiență de viață și știa să citească sufletul omului. Am oscilat între: „dacă am dat azi, sau ce?, „n-ai tu fire de păr pe piept câte am bulănit eu” sau un prudent „în București nu, dar am o gagică în Brăila, care n-are telefon…”

Și pentru că am întârziat prea mult cu răspunsul, mi-am dat seama că orice aș spune ar fi sunat fals, așa că am ales să zic adevărul, în speranța că o să creadă că mint.

N-a părut chiar atât de şocat să audă că eram virgin. Ba chiar i-am dat apă la moară cu chestia asta și a început să-mi povestească despre vitejiile lui sexuale cu elanul unui rocker bătrân care îl pune pe un puțoi să asculte Metallica pentru prima dată.

Omul nu era cine ştie ce Panait Istrati, nu știa să te gâdile cu detalii, dar avea o temă centrală de la care nu se abătea:

„Am făcut armata la Timișoara, mamă câtă pulă am dat la Timișoara! Am lucrat un an și pe la Iași, mamă câtă pulă am dat în Iași! Voi pe unde aveți liceul?”.

„Pe Spătaru Preda”…

„Lângă căminul de fete, acolo? Mamă câtă pulă am dat și acolo!”.

Recunosc că toată tirada asta m-a cam demoralizat. Mă uitam la el – nea Paulică era un tip crăcănat, cam de un metru cincizeci și cinci – și mă gândeam: „Frate, câtă pulă a mai dat și ăsta, numai eu o țin doar pentru mine”…

Adevărul trist era că trăsesem paiul scurt nu doar când ajunsesem la atelierul de sudură, dar și când intrasem la liceul tehnologic cu profil alimentar. Aveam doar patru fete în clasă și erau toate inabordabile. Pe una o știam doar după numele din catalog, nu venise niciodată la ore; alta făcea parte din clanul Toboşarilor sau cel puțin așa se lăuda: ”care face figuri cu mine, chem toboşarii să îl taie”, așa că nu merita să riști.  A treia era boccie și timidă pe deasupra, iar a patra era Camelia…

O să pășesc cu grijă, în continuare, căci e dubios ca la aproape 40 de ani să rememorezi cât de bunăciune era o fată de 15, așa că o să vă zic doar atât; umbla vorba prin liceu că ea nu își calcă niciodată hainele, doar le pune pe ea și acestea se netezesc ca prin minune – atât era de hot!

Dar tocmai pentru că arăta atât de bine, nimeni dintre noi, pulifricii din clasă, nu avea tupeul să o abordeze în vreun fel.

Că Camelia juca în cu totul altă ligă deveni clar când orele de practică se mutară în fabrica de ulei Muntenia.

Colegii mei picau ca muștele de la atâta bere Rahova, așa că direcțiunea decisese că e mai sigur să ne trimită într-un loc unde, cel mult, riscam să facem indigestie de la spart semințe de floarea soarelui.

Ceva mai puțin matoli, angajații de aici începură să roiască imediat în jurul Cameliei, de la muncitori simpli, până la ingineri. Ba chiar și eu am fost abordat de un maistru, care mi-a promis 50.000 de lei, dacă fac în așa fel încât să rămână singur cu Camelia într-un vestiar.

Flash se pensionase între timp, sau murise, așa că responsabilitatea de a uşui violatorii și de a ne învăța tehnologie îi reveni noului nostru profesor, domnul Mănescu.

Într-un subsol lugubru al fabricii, Mănescu ne ținu prima și singura lecție despre ce înseamnă munca într-o fabrică:

„Electromotorul! Aproape toate utilajele din industria alimentară au un electromotor. Când se strică electromotorul, ne ducem și îl mirosim. Dacă miroase a ars, înseamnă că s-a topit bobina și trebuie să rebobinăm. Dacă nu miroase a ars, chemăm pe cineva care se pricepe”.

Însă Mănescu trecu repede de la electromotor la subiectul care îl pasiona cu adevărat: el însuși.

Ne povesti cum se ridicase de la coada vacii și, cu ajutorul Partidului Comunist, care nu a fost ce credeam noi, intrase la școala de subingineri; cum fusese şi încă mai era un devorator de teatru şi nu trecea săptămâna fără să  își ducă soția la Constantin Tănase. Şi mai ales cum, în tinerețea lui, fusese un cuceritor irezistibil, fără teamă sau complexe în fața domnișoarelor, indiferent de statutul lor social.

În zile chinuitoare, succesive de povestiri nesolicitate, un tipar evident al domnișoarelor nefericite care trecuseră prin patul lui Mănescu începu să prindă contur: balerine sau studente, oricum niște intelectuale delicate și manierate, care fără excepție se dovediseră a fi niște perverse odată băgate între cearșafuri.

Când eram deja scoși din minți de plictiseală și Mănescu își dădu seama că riscă să piardă sala, sexagenarul privi nostalgic înspre tavan, chelia acoperită de la stânga la dreapta cu trei fire de păr alb îi luci melancolic, iar proful ne destăinui singurul și durerosul său eșec amoros din tinerețe.

O balerină, desigur, cea mai frumoasă, inteligentă, timidă și greu de convins dintre toate. Junele Mănescu trebuise să o amenințe cu sinuciderea ca să o bage în pat, iar odată ajunsă acolo, chiar dacă era dornică, tânăra își păstrase reținerile.

Vocea lui Mănescu deveni tragică atunci când explică motivul. Oricât s-ar fi străduit, nu intra. Atât era domnișoara de strâmtă! După o noapte chinuitoare, pentru că cunilingusul nu se inventase încă în anii ’50, Mănescu primise permisiunea să se despartă fără reproşuri de balerina visurilor sale.

Chiar dacă eram nişte puțoi de 15 ani, pricepurăm pe loc că adevăratul tâlc al relatării. Nu îngustimea junei era problema, ci supradotarea junelui pulărău Mănescu în legătură cu care sexagenarul de acum ne făcea complice cu ochiul.

Am început să râdem toți mânzeşte. Povești similare tot auzisem unii de la alții de când deveniserăm colegi. Nu știu cum se nimerise, dar, dacă te luai după noi, toți duceam încă de pe atunci povara unor organe de 20 de centimetri, plus temerea că, până ajungem la majorat, nu o să mai avem loc pe crac pentru a gestiona blestemul.

În timp ce ne amenințam unii pe alții că o să le punem pe masă, însă, două lacrimi mari izvorâră din ochii Cameliei, care părăsi aglomerarea de pulifrici și se retrase într-un vestiar din apropiere.

Am fost singurul care s-a dus după ea să se asigure că e bine. După ce a mai plâns o tură, a renunțat la jenă și a trecut la mărturisiri. Povestea profului o răscolise și înspăimântase în egală măsură. Și ea se afla în aceeași strâmtoare ca balerina sedusă și abandonată de Mănescu. Situația era atât de dramatică, încât se îndoia că va putea face sex vreodată.

Am încercat să o consolez cât am putut mai bine recurgând la puținele cunoștințe pe care le aveam din manualul de biologie de clasa a opta, revistele porno ale lui frati-miu și cărțile de Sandra Brown din biblioteca familiei.

”Lasă, lasă”, i-am zis, ”vaginul e un organ elasitc”.

”Important e să încerci”, am încurajat-o.

”Orice broască are cheia ei”, am mai consolat-o.

Şi-atunci lacrimile din ochii Cameliei s-au uscat și, cu o șoaptă care mi-a înghețat sângele în vene, mi-a pus întrebarea de 1.000 de puncte:

”Tu cât de mare o ai?”

Și de data asta am întârziat prea mult cu răspunsul. Știam exact ce ar fi trebuit să zic pentru a mă smulge, în sfârșit, din mlaștina virginității și a cunoaște gloria, dar niciuna dintre replicile care îmi veneau în minte nu mi se părea potrivită: ”uneori nu o găsesc nici cu lupa, păpușe”, ”rupe o riglă în două și hai să aflăm”, ”ai văzut sârmele alea cu care MacGyver desface orice încuietoare?”…

Pe urmă m-au cuprins îndoielile; dacă ar fi speriat-o chiar și cifra pe care mă gândeam să o avansez? Dacă nu obțineam nimic şi s-ar mai fi dus şi vorba prin liceu? Dar mai presus de toate mă simțeam ca un actor căruia îi este greu să iasă din pielea personajului chiar și când își termină scena. Să distrugi un mit clădit cu atâta efort doar pentru o oră jumate-două de plăcere?

N-am putut. Așa că am ridicat din umeri cu nonşalanța bărbatului nevoit să poarte blugi cu un număr mai mare și am surâs enigmatic:

”Ah, cine, io?!! Pfff! Hă-hăă!!”, și am abandonat-o cu regretul omului care în ciuda bunelor intenții nu poate face nimic pentru ea.

Un an mai târziu, Camelia a ieșit, în sfârșit, din carapace şi s-a bucurat, rând pe rând, de un lung șir de iubiți din rândul celor mai dezinvolți și apreciați băieți din liceu, plus proful de sport, dacă era să ne luăm după laudele lui. M-am gândit, atunci, ori că problema ei se rezolvase, ori că pretențiile care porneau deja de la 30 de centimetri ale pulărăilor sus-menționați erau mult exagerate.

Iar eu am rămas strivit de povara centimetrilor mei ai căror singură martoră rămăsese tot doar prietena mea fără telefon din Brăila.

Cum se face pizza cu drojdie

Pre-producție


Înainte să te apuci de pizza aia care îți hrănește momentan doar visele lacome de ființă izolată trebuie să investești timp și resurse în preproducție. Știu că stai prost cu banii, așa că va trebui să te descurci cu ce ai prin casă. Așadar, întorci casa cu susul în jos și faci rost de următoarele obiecte: o bandană, asta în cazul foarte probabil în care nu ai mască, o coală de hârtie, o sosetă fără pereche (asta sigur găsești fără probleme) și toate monedele strânse în puşculiță sau căzute pe sub canapea. Echipat astfel, îți completezi declarația pe proprie răspundere cum că trebuie să ieşi din casă ca să îți asiguri bunuri de strictă necesitate (poți scrie și pizza în paranteză, gaborii vor înțelege), pui bandana pe figură, bagi monedele alea în ciorap, ca să îți fie mai ușor și cu asta, gata, ai tot ce îți trebuie ca să ieși până la primul Mega.

Odată ajuns la Mega e timpul să dai tot ce e mai rău din tine! Începe cu niște rafale de tuse seacă fix unde este mai aglomerat, apoi remarcă ca pentru tine, dar suficient de tare încât să te audă lumea că, de când ai trecut la tehnologia 5G, nu prea mai ești în apele tale. Continuă să tușești și să îți tragi nasul până când toți clienții au fugit din magazin. Dacă ai ghinion de un bodyguard zelos, bagă și un horcăit agresiv până să-i vină ideea să te abordeze, apoi uită-te fix la un neon ca să capeți privirea aia iritată a omului pe cale să strănute. În felul ăsta, sigur va fugi și paznicul.

Nu te culca pe o ureche, însă, partea mai grea abia acum urmează. Te faci spre casierița sau casierul rămas blocat după tejghea și începi să-l bați cu şoseta aia plină cu monede urlând în tot acest timp obsesiv ca DeNiro:

Unde e drojdia aia, ştiu că ai drojdie dosită, scoate toată drojdia pe care o ai!”.

Ține cont că drojdia e marfă prețioasă, deci va trebui să bați ceva vreme ca să îți impui punctul de vedere. Dacă simți că îți tremură mâna, gândește-te la pizza aia din poza de mai sus și continuă să dai. Cel mai probabil casierul va ceda până să vină ăstia să te ia cu izoleta. După ce scoate marfa din seif, adu-ți totuși aminte că suntem în pandemie și trebuie să fim solidari. Nu e timpul să fii lacom tocmai acum, așa că ia doar două plicuri de drojdie praf. Mai lasă plicuri și pentru alți tâlhari, au și ei dreptul să se bucure de o pizza ca și tine.

După ce ai băgat plicurile în buzunarul cel mai sigur, mai aruncă în coșul de cumpărături niște făină (mai nou se găsește și la raft), o cutie cu sare, un borcan de sos pentru paste bologneze, ceapă, ardei gras, măsline, ulei de măsline şi, dacă nu ești vegan, bacon, salam, şuncă presată, brânză telemea şi cașcaval. Şi cu asta, gata, partea de preproducție a luat sfârșit.

Producție



Dacă nu te-au săltat gaborii până ai ajuns acasă, poți să te apuci de pizza aia imediat. Torni într-un castron 166 de grame de făină, o treime de linguriță de sare și o treime din primul plic de drojdie praf. Dacă îți place să te izmeneşti, poți să pui și o lingură de ulei de măsline, cică pentru savoare. Apoi, torni peste amestec 110 mililitri de apă caldă, de la chiuvetă și începi să frămânți aluatul cu mâna aia deja antrenată de la bătutul casierului. Când coca arată mai mult a cocă și mai puțin a plastilină, înseamnă că poți să iei o pauză. Pui bandana aia peste castronul cu aluat și aștepți între una și șase ore. Ideea e ca coca să își dubleze volumul. Dacă ai fi pus toată drojdia din plic, probabil că procesul ar fi fost mai rapid, dar plm, e drojdie, nu bitcoin, să faci risipă.

Important! Nu pune botul la vrăjeala aia cu aluatul aruncat în aer și aplatizat de forța centrifugală. Riști să dai cu coca de tavan și e păcat de alea 2,33 de grame de drojdie. Mai prudent e să iei aluatul din castron și să îl presezi cu palmele pe un fund de lemn pe care ai presărat în prealabil niște pesmet. Ideea e să iasă un blat subțire, cu o formă undeva între rotund și paralelipiped.

Şi mai important!

După ce ai aplatizat blatul, îl dezlipești cu grijă de pe fundul de lemn (pesmetele ajută să nu se lipească prea tare) și îl muți în tava în care vei coace pizza. E mai simplu să faci asta acum, când ai un blat simplu și nu mai târziu, când va fi plin de chestii.


Ce chestii se pun pe pizza?


Odată pus blatul pe tavă, poți să te apuci să pui pe el chestii.

Mai întâi ungi tot blatul cu sos din ăla de paste bologneze. Adică sos de roșii cu busuioc. Apoi, indirect proporțional cu cât de dragă îți este viața, pui și restul chestiilor: ceapă tăiată rondele, ardei gras tăiat rondele, bacon în felii subțiri, salam în felii subțiri, șuncă presată, brânză telemea fărâmată, măsline tăiate rondele și, la final, cașcaval ras.

Dacă ai fost suficient de deștept să aprinzi focul la cuptor, pe treapta maximă, cu un sfert de oră înainte să ajungi în punctul ăsta, bine, dacă nu, aprinde-l acum pe treapta maximă și freac-o și tu aiurea un sfert de oră. Ideea e să fie cuptorul foarte încins când bagi pizza înăuntru.

Cât se ține pizza la copt?


12 minute.


Post-producție


După alea 12 minute stingi focul la cuptor și cu asta, gata, ai făcut pizza cu drojdie. Pizza cu drojdie se mănâncă caldă, porceşte.

Dacă gătești pizza cu drojdie pentru un neprieten, poți să scuipi pe ea liniștit în tot procesul de producție (nu-i vei da COVID inamicului, căci pizza se gătește la foc prea iute pentru coronaviruși), dar gestul contează.

Avertizare!

Pizza asta e atât de bună încât probabil vei epuiza primul plic de drojdie într-o singură zi, pentru că vei vrea să mănânci câte una şi la micul dejun şi prânz și la cină.

Cel mai important!

Dacă în urma excesului faci atac de cord, neapărat să ai la tine și al doilea plic de drojdie. În eventualitatea foarte probabilă că te vei molipsi de coronavirus în spital, plicul ăla de drojdie reprezintă șpaga care îți poate salva viața.

Poftă bună!

Povestea unui brunch servit rece



Câteva luni mai târziu, doamna Lenuța se aventură să iasă din casă, cu baticul pus ca bandiții peste gură și nas.

Se mișca greoi din cauza kilogramelor în plus, o consecință directă a alimentației bogate în carbohidrați din ultimele săptămâni.

Când începuse epidemia, profitase mai multe zile la rând de bioritmul de pensionară care o făcea să se trezească cu noaptea în cap și intrase în magazine de la prima oră. Luase suficiente pungi de făină, mălai şi orez ca să îi ajungă pentru zilele negre care se prefigurau.

Nu înghițise prea bine, însă, în timp ce stătea la coadă, reproşurile rostite ori sugerate ironic din priviri de puțoii care puneau ostentativ lângă grămada ei consistentă de provizii de pe banda rulantă grămăjoarele lor minuscule de banane bio, kale, lapte de soia şi bere Zăganu.

„Cum adică ce fac cu atâta făină?”, îi venea să le zică. „Pâine, colaci, cornulețe, gogoși, saleuri, scoverci, lipii, covrigi, chec. Imaginație să ai!”.

Își târâse proviziile acasă și se încuiase în apartament pregătită pentru o cursă lungă.

Zile și săptămâni trecură și nu se mai sătura să tot mănânce pilafuri și mămăligi în fața televizorului. Cazurile confirmate depăşiră întâi suta, apoi mia, apoi statisticile dispărură odată cu guvernul.

Când se închise și ultimul magazin și începură revoltele, deja își raționalizase hrana la o pâinică și un risotto pe zi, cu un bulz lejer pentru cină.

Apoi, treptat, se instală mira pe toate canalele de televiziune, iar la radio se auzea doar fâşâit. Doamna Lenuța se uită în oglindă și, pe lângă kilogramele în plus, văzu că i-au apărut pete nasoale pe piele.

„Trebuia să iau mai multe lămâi, fac bine la scorbut”, își aminti cu obidă. Îi veni însă ideea salvatoare.

Pentru prima dată de când începuse deranjul, dădu draperiile la o parte și deschise fereastra. Cu o sârmă agăță craca unui corcoduş din curtea blocului și se înfruptă cu corcodelele încă verzi.

Printre crengi văzu orașul cu traficul încremenit. Doar câțiva yuppies cu hainele slim fit atârnându-le acum lălâi se mai împleticeau pe străzi uitându-se apatic la ecranele telefoanelor fără semnal. Fu semnalul că poate să iasă în sfârşit din casă.

Se plimbă îndelung pe arterele goale. Liniștea din oraș era spartă doar de ciripitul vesel al păsărilor și de muştele care bâzâiau grămezile de mileniali întinși pe trotuare în fața fiecărui 5 To Go.

Abia când ajunse în față la Simbio dădu de unul care mai mişca. Un horcăit slab ieși printre buzele crăpate de deshidratare ale junelui bărbos, cu papion și ochelari de Harry Potter:

„Brunch…”
„Canci”, replică doamna Lenuța. „Mămăligă dacă vrei.”
„Cu ouă poşate?”

Pretenția ridicată cu limbă de moarte de papițoi o făcu pe doamna Lenuța să se dea scârbită cu un pas înapoi. De ce nu își luase ouă poşate la conservă, dacă îi plăceau atât de mult?

Slobozi o flegmă plină de ură și încărcătură virală înspre hipster.

Concomitent, o coajă de sămânță de floare căzu la scurtă distanță de flegma ei. Ridică ochii și o văzu pe vecina de palier, doamna Alecta, care își lăsase masca de protecție sub bărbie şi continua să spargă jovial semințe.

„Ce faceți, doamna Lenuța”, îi zise, „ați ieșit și dumneavoastră să vedeți cum mor burghezii post-ironic de inaniție?”

%d blogeri au apreciat: