O poveste buclucașă

Sfântul Sisoe

Rând pe rând, membrii Asociației Traducătorilor de Film din România luară loc la masa de ședințe, unul mai deprimat ca altul.

Doar președintele, care veni ultimul, își menținea atitudinea optimistă care nu-l părăsea niciodată.

”Deci, cum merge studiul nostru?”, intră acesta direct în pâine.

”De câte ori ați auzit sintagmele «Sfinte Sisoe», «buclucaș» și «trăsnit» folosite în limbajul de zi cu zi de la ultima noastră întâlnire?”.

Membrii asociației rămaseră cu capetele plecate, mâzgălind figuri abstracte pe agendele deschise. După o pauză destul de lungă, răspunsurile începură să curgă.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Tunete și fulgere”, exclamă președintele Asociației. ”Trebuie să le folosim mai des în traducerile noastre. Este o chestiune ce ține de tradiție și cultura națională”.

Tăcerea membrilor se prelungi. Într-un final, unul dintre ei îndrăzni să deschidă gura.

”Știți, sunt 25 de ani de când răspunsul este în mod constant «zero ori». Poate că ar trebui să facem opusul și să renunțăm la aceste sintagme”.

Președintele Asociației înăbuși în fașă acest început de rebeliune.

„Fir-ai tu să fii, ticălosule! Dacă persiști în atitudinea asta o să-ți fac fundul arșice”!

Anunțuri

Poveste de Anul Nou VIII. George Ion și bunele sale intenții

În dimineața zilei de 31 decembrie, George Ion coborî din bloc îmbrăcat cu o salopetă trendy și se apucă să-și vopsească Toyota portocalie în galben.

Execută această operațiune cu o neglijență asumată, ca unul care nu mai dă doi bani pe automobilul personal.

La final, după ce Toyota căpătă o nunață de galben palid, cu tușe groase, vangoghiene, luă o ștampilă pătrată și începu să aplice pe aripă modelul tablei de șah.

Apoi, cu un marker negru, inscripționă următorul mesaj lângă: ”Preț: moka”.

Până spre seară lăsă mașina să se usuce, apoi coborî din nou, de data asta în șlapi, pantaloni de trening și un maiou și purtând cu el o rangă și o poșetă chic, dar cam roasă, umplută până la refuz de ceva ce forma cocoloașe dinamice.

Folosi ranga pentru a deschide portbagajul (George Ion fusese tamponat de două ori într-un interval mai mic de două luni), puse poșeta în interior, trânti capota, apoi se urcă la volan și își aprinse o țigară tușind de parcă era prima din care trăgea într-un deceniu sau ceva.

…….

Era ora 20.36 când George Ion își parcă taximetrul improvizat pe o alee din Drumul Taberei și, coborând, își turnă o sticlă de apă minerală în ochi.

Dan-Alexandru Radu, ieșit din negura prafului de pocnitori care acoperise cartierul, se apropie de el cu veșnica lui atitudine posacă, prefăcându-se că manifestă un interes vag referitor la motivele din spatele comportamentului ieșit din comun al amicului său burghez.

”Când mi-ai zis că vrei să-ți petreci noaptea de Anul Nou făcând pe taximetristul benevol pentru prietenii tăi și orice alți cetățeni de treabă ai urbei, din spirit civic și din ură față de taximetriștii reali, nu mi-am imaginat că o să mergi atât de departe cu aparențele”, zise Dan-Alexandru Radu.

„Ce ai pățit la ochi, ți s-au spart lentilele de contact?”, adăugă acesta.

George Ion îl privi tulbure, din spatele unor cornee puternic vascularizate.

”Aparent bucureștenii au devenit cinici”, spuse George Ion. ”Cum le zic că cursa e moca, se reped să dea cu spray iritant la figură”.

După această constatare, George Ion scoase din nou markerul, tăie mesajul ”moka” din dreptul mesajului ”preț” și scrise în schimb: ”cât vă lasă inima”.

Toyota de un galben hepatic porni spre cartierul Militari, unde pasagerul Dan-Alexandru Radu avea treabă la cumpăna dintre ani.

George Ion își aprinse o nouă țigară.

”Ca să par un taximetrist autentic, să nu fie șocul cultural prea brusc”, horcăi George Ion la întrebarea nepusă de Dan-Alexandru Radu.

”Ce-ți mai face pisica, v-ați împăcat?”, întrebă Dan-Alexandru Radu după o porțiune parcursă în tăcere.

”De ce întrebi, o vrei?”, se entuziasmă George Ion. Apoi își aminti că Dan-Alexandru Radu este un veritabil ninja când vine vorba de evitarea implicării emoționale și a responsabilităților așa că entuziasmul îi reveni în matcă.

”Ne-am împăcat”, spuse George Ion.

Pe măsură ce luminițele sărăcăcioase de sărbători ale Sectorului 6 al Capitalei se reflectau în parbrizul crăpat al Toyotei gălbui hepatic, gândurile lui George Ion făceau o regresie în timp, evocând momentele petrecute alături de pisica flocoasă și neagră ca dracul pe care o primise în căminul său cu doi ani în urmă.

Fu răscolit de duioșie rememorând giumbușlucurile fiarei în perioada în care era pisoi, fu străbătut de valuri de pufoșenie amintindu-și de momentele ei de tandrețe, simți fiorii preinfarctului accesând trauma provocată de primul cablu Apple ros de animal…

…și al doilea…
…și al treilea…
…și al patrulea…
…și canapeaua…
…și HDMI-urile alea…
…și pantofii…
…și poșeta chic a jumătății mai bune…

”Ne-am împăcat”, repetă George Ion cu glasul sugrumat.

….

”Ca să vă spun drept, mă bucur că am scăpat de guvernul ăsta de tehnocrați, futu-l în Paști și-n Tată”, replică George Ion primului client al serii din afara sferei sale de prieteni.

Îl luase din Militari, după ce îl vărsase pe Dan-Alexandru Radu în natură. Acceptase fără nazuri prețul propus de 5 lei pentru o cursă de 15, înainte să fie angajat de client într-o conversație convențională despre politică.

”Personal am votat cu UDMR în ideea că dacă iau ungurii suficient cât să conteze în Parlament ies românii în stradă și se obișnuiesc cu procedeul revoluției. Dar altceva voiam să vă întreb. Nu vreți o pisică?”.

”Am o pisică – s-o iei și s-o pui pe rană”, continuă George Ion. ”Unde o pui acolo stă și îi place. Din păcate eu emigrez mâine în Cambodgia și nu vreau să risc să o facă careva pe-acolo supă”.

Clientul se scuză însă că e alergic și rămase mut pentru restul călătoriei.

Până la ora 23.48, George Ion mai luă trei clienți, încercând să-l abordeze pe fiecare pe limba lui pentru a le plasa pisica personală, adevăratul motiv pentru care făcea pe taximetristul în noaptea de Anul Nou.

Discută despre fotbal cu un rapidist asmatic căruia îi sugeră că îi trebuie o pisică în viață pentru a suplini lipsa echipei intrate în faliment. Aproape îl convinsese când făcu gafa de a menționa că pisica are blana neagră ca pana corbului.

Luă apoi în Toyotă un amator de documentare National Geographic cu care discută amical despre găuri negre, amintindu-i într-un final că teoria stringurilor sugerează că orizontul evenimentului nu e altceva decât o pădure de capete de stringuri care arată cam ca blana unei pisici.

Motherfuckerul se dovedi, însă, a fi genul care preferă analogia cu blana de câine.

”Nu-mi trebuie”, îl refuză din scurt viitorul client, un domn meditativ cu mustață care agrease să nu plătească nimic.

”Ăsta nu e un criteriu”, insistă George Ion. ”După cum zicea și renumitul filosof congolez Ernest Wamba dia Wamba, menirea pisicilor este să ne învețe că nu totul pe lume are o funcțiune anume”.

Domnul cu mustață, însă, se dovedi un fan Wittgenstein și insistă că îl interesează doar lucruri care au sens, nu mieunături.

La ora 23.48, George Ion își recunoscu înfrângerea și trase Toyota gălbui-hepatic pe marginea Dâmboviței.

Deschise portbagajul cu ranga și scoase geanta chic, dar roasă, care continua să facă cocoloașe dinamice.

Mieunatul sfâșietor de dinăuntru fu acoperit repede de clipocitul apei.

….

George Ion se trezi fericit în prima zi a Anului Nou. În locul rezoluțiilor de a fi un om mai bun, reușise să se împace cu ideea că e genul ăla de om practic, care rezolvă problemele cu mijloace care nu sunt la îndemâna oricărui agarici.

Avea să pună dispariția pisicii pe seama pocnitorilor de Anul Nou, care o speriaseră și o făcuseră să fugă.

Onestitatea lui nu avea cum să fie contestată, în fond, era omul care făcuse pe taximetristul benevol la cumpăna dintre ani.

În timp ce concepea postarea pe Facebook prin care să deplângă dispariția pisicii, cineva sună la ușă.

Deschise și văzu mai întâi privirea plină de reproș a cotârlei norvegiene și abia apoi bărbatul care i-o adusese înapoi.

Află că are în față un taximetrist iubitor de animale care se aruncase în Dâmbovița auzind mieunatul de ajutor al diavoliței flocoase.

Acesta refuza să fie rambursat pentru costurile cu veterinarul, unde, după microcip, aflase și adresa proprietarului.

În lacrimi îi mai mărturisi că fusese cât pe-aci să păstreze mâța pentru el, dar emigra a doua zi în Cambodgia și nu voia să o expună pericolului de a ajunge într-o oală de supă.

Pe lângă pisică îi dăruia și niște Purina DeLuxe ca de la iubitor de pisici la iubitor de pisici.

Câteva zile, George Ion trăi cu remușcări și angoase. Își răsfăță pisica, își jură să devină un om mai bun și mai tolerant, însă în privirea felinei se putea citi pericolul iminent.

Apoi decise că 2017 e prea târziu ca să mai încerce o schimbare de caracter. În prima zi de ninsori abundente scoase pisica în lesă la plimbare, în ideea că poate dezvoltă o pneumonie mai repede decât planul suprem de răzbunare.

Cum se face mâncare de săraci – Chapati

Bucătarul flegmatic recomandă Chapati în vremuri de criză

Să luăm în calcul următoarea situație ipotetică plauzibilă. Ești un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul pe bune, nu ca ăia care se dau mizantropi pe Facebook, dar în realitate dorm cu bradul în pat.

În perioada Crăciunului ai parte de niște zile libere, ceea ce înseamnă că cât timp stai în casă mistuit de sictir, ești nevoit măcar o dată pe zi să îți asiguri nutriția.

Aici intervine o luptă internă între a alege dintre mai multe opțiuni dezagreabile:

1) Să ieși în lume ca să te hrănești;

2) Să comanzi ceva;

3) Să gătești ceva tu însuți.

Partea cu ieșitul în lume e nasoală în perioada aceasta, pentru că în mod sigur toate șaormeriile, gogoșeriile, covrigăriile și alte fast-food-uri sunt înconjurate de vânzători de brazi, portocale și sisteme de iluminat decorativ, ca să nu mai spunem că sigur vei auzi minimum un colind.

Partea cu comandatul e iarăși nasoală, pentru că trebuie să spargi minimum 50 de lei ca să ți se ia comanda în considerare.

Deci va trebui să gătești tu ceva.

Ce căcat să gătești?

În frigider dai de două mere și un cartof bubos, însă mai păstrezi o speranță știind că în dulapul de bucătărie ai niște chestii de bază.

Dacă când ai deschis dulapul vezi o pungă de făină, o sticlă de ulei (rămase de când ai făcut clătite) și niște sare, ești salvat. Poți să faci Chapati.

Chapati este, chipurile, un fel de mâncare indian, renumit pentru beneficiile pe care le aduce sănătății grație aportului mic de calorii.

În realitate e mâncarea universală a săracilor sau a oamenilor leneși. Apare și în Biblie, unde rețeta este dată de însuși Dumnezeu evereilor în deșert, pe lângă alte sfaturi utile gen: ce culoare să aibă corturile în care stau, cum să ucizi copiii care suferă de ADHD ori cum să eviți să fiebri iedul în laptele mamei sale.

Faza e că pentru a găti Chapati îți trebuie doar:

făină
apă
sare
și ulei.

Mod de preparare

Bagi un pahar sau o cană în punga de făină și torni făina excavată în felul acesta într-un castron. Nu te stresa prea tare cu cantitatea exactă, poți să mai adaugi după, dacă ai luat prea puțin.

Pe urmă umpli paharul sau cana aia o treime cu apă și torni peste făină. Sare se pune cam între un sfert de linguriță sau o linguriță întreagă – proporțional cu cât de împăcat ești cu gândul unui infarct timpuriu.

Apoi se ia o lingură și se amestecă compoziția. Ideea e ca aluatul care rezultă să fie cât de cât moale, dar dincolo de stadiul de a fi vâscos. Dacă iese vâscos, mai torni făină. Dacă e prea tare, mai torni apă. Dacă vrei infarct azi, mai torni și sare.

După ce a ieșit cam ca plastilina, așa, la textură, ieși pe balcon și fumezi vreo două țigări.

Ideea e că trebuie să aștepți vreo 10 minute pentru ca entropia internă a aluatului să îi dea acestuia un gust mai bun decât ar avea preparatul dacă te-ai apuca direct să-l găstești (desfid iubitorii gramaticii să analizeze sintactic și morfologic această frază).

După ce ai fumat țigările alea, te întorci, presari niște făină pe un fund de lemn sau direct pe masa de bucătărie, după care mai iei niște făină și îți tapetezi și mâinile, ca halterofilii la Olimpiadă.

Apoi iei aluatul și îl împarți în guguloaie egale. Dacă ai pus o cană de făină, ar trebui să iasă cam șase guguloaie.

În continuare pot interveni dificultăți.

Ideal ar fi să iei un făcăleț sau un sucitor sau un meșteleu pentru a aplatiza guguloaiele alea. Evident că dacă ești un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul n-ai așa ceva în casă, așa că va trebui să improvizezi.

În disperare de cauză poți folosi coada ciocanului de bătut șnițele. Altă variantă e să turtești dracului guguloaiele alea de aluat cu mâinile goale.

Ideea e că trebuie să iasă niște discuri de aluat cu o grosime de aproximativ 2 milimetri.

Metoda care ți-ar face bunica să plângă

Aluatul se va lipi de mâni și de masă, așa că fă ca halterofilii și mai pune făină ca să se dezlipească.

Odată realizat discul de aluat, acesta se ia și se pune într-o tigaie lăsată să se închingă puțin pe ochiul aragazului.

Amintește-ți că nu faci clătite, deci nu trebuie să torni ulei în tigaie. În schimb, după 40 de secunde de copot întorci discul de aluat pe partea cealaltă și abia atunci iei o pensulă și ungi suprafața expusă a chapatiului cu o peliculă fină de ulei.

Apoi, după alte 35 de secunde, întorci chapatiul din nou și ungi cu ulei și partea cealaltă.

După încă 30 de secunde îl scoți din tigaie și repeți operațiunea cu celelalte discuri de aluat.

Sunt conștient de angoasele voastre.

Normal că dacă sunteți un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul nu aveți o pensulă în casă care să nu fie deja murdară de vopsea. Dar și aici se poate improviza.

Un guguloi de vată îmbibat cu ulei e la fel de eficient. Vată găsiți în trusa de prim ajutor din mașină. Dacă nu aveți mașină, puteți face gluma aia proastă și să-i cereți unei vecine. În fine, și o cârpă îmbibată în ulei funcționează.

Și cu asta, gata, ați făcut Chapati!

Este recomandabil să nu vă repeziți ca țăranul în Chapati de cum l-ați scos din tigaie, ci să mai așteptați puțin, până se întărește și devine crocant.

Faza nasoală e că Chapatiul merge bine cu bere, deci va trebui să ieșiți din casă after all.

După ce luați bere, treceți pe la farmacie și luați și Colebil, pentru că vă va durea burta pe urmă.

P.S. Dacă vă încadrați la descrierea de mai sus e clar că nu vă calcă nimeni pragul, însă, în eventualitatea puțin probabilă în care cineva se autoinvită la voi și trebuie să gătiți Chapati pentru oaspeți, puteți scuipa fără grijă în preparat la faza unsului cu ulei.

Poftă bună!

L’esprit de l’escalier

Pe la sfârșitul clasei a șaptea, o legendă urbană (vorba vine, ar fi putut fi la fel de bine și rurală) a început să aibă succes în rândul colegilor mei. Dacă faci zece genoflexiuni iar apoi te apucă cineva de arterele gâtului, leșini garantat. Legenda avea iz de plauzibilitate, în fond ce altceva se poate întâmpla dacă nu mai circulă sângele spre creier, deci provocarea de a te lăsa apuca de gât fusese lansată.

Momentul a venit fix când mă aflam într-o criză de identitate. Eram suficient de matur încât să înțeleg că simțul umorului, calitate pe care mizasem până atunci în relațiile cu ceilalți, nu are efectul scontat la gagici. Sigur, te aduce în preajma lor, dar mai departe de atât ești pe contul a ceea ce în mod dezolant îți este propriu. Deci trebuia să arăt că sunt și cool într-un fel sau altul.

Toate tentativele de leșinare prin această metodă eșuaseră. Cel mai aproape de pierdut cunoștința fusese colega noastră Oana, căreia, după ce îi fuseseră strânse carotidele, i se făcuse rău. Băieții mai coioși ai clasei renunțaseră și ei în primele secunde de constricție arterială sub diferite pretexte (că îi doare, că sunt ciupiți de piele etc). Era clar; culoarul meu de afirmare era larg deschis.

Eram și atunci, cum sunt și acum, un om prudent. Sigur, mersesem pe țevi, dar acolo contextul era cu totul altul. Să vă explic. Mersul pe țevi era un ritual al puștimii din Drumul Taberei. Țevile erau de fapt niște conducte cu diametrul de 30 de centimetri aflate la câțiva metri deasupra fundației unui bloc a cărui construcție fusese abandonată. Fundația era o placă de beton armat. Ce arma betonul erau niște țăruși de fier ruginit în care, dacă cădeai de pe țevi, te-ai fi înfipt ca feciorii daci în sulițe, odinioară. Ce vreau să zic e că mersesem pe țevile alea doar pentru că o făcuseră și alții înaintea mea și mi-au zis că n-am tupeu să fac și eu același lucru. Dar altfel, fiind un om prudent, nu m-aș fi băgat de capul meu într-o astfel de situație. Cum nici chef să îmi pierd cunoștința prin oprirea circulației sângelui la creier nu aveam.

Meditasem însă asupra problemei și ajunsesem la niște concluzii:

1) Starea de rău acuzată de colega mea Oana fusese cel mai probabil un efect al panicii, nu al lipsei de sânge oxigenat spre creier;

2) Pentru a opri definitiv fluxul sanguin prin constricție îți trebuie forța și precizia unui ninja, ori cei doi Ionuți din clasa noastră care se tot ofereau să-i leșine pe alții nu aveau nici una, nici alta;

3) Cu puțin sânge rece, m-aș fi putut lăsa strangulat vreo 30 de secunde și simula apoi cu succes un leșin, pentru a mă acoperi pe urmă de glorie!

Am început să aranjez meticulos momentul care avea să mă facă vedeta școlii. Pe vremea aia voiam să mă fac actor și mă consideram automat și talentat, deși nu jucasem niciodată în nimic. Plănuisem scena în cele mai mici detalii. Nu voi fi eu cel care va cere să fiu leșinat. Ar bate la ochi. Toată lumea s-ar îndoi pe urmă că am leșinat pe bune. Voi aștepta ca cei doi Ionuți să-mi propună asta. Oricum, rămăsesem printre puținii neprovocați până la ora aceea. Aveam să accept așa, într-o doară, ca și cum nu pun prea mult preț pe astfel de jocuri macho, dar nici nu accept să se spună că Dan-Alexandru Radu s-a ferit vreodată de vreo provocare. Cu genoflexiunile nu aveam să întâmpin nicio problemă. Deși eram antitalent la sport, la genoflexiuni mă descurcasem mereu de minune (și, în mod bizar, la săritura în lungime!). Deci când voi fi apucat de carotide, suflul meu nu va fi atât de precipitat pe cât vor bănui ceilalți. Plănuiam să mă las strâns de artere între 20 și 30 de
secunde. Intuiam că în astfel de clipe, când audiența va fi surescitată, li se va părea că timpul trece mult mai încet. Nu va exista, deci, nicio îndoială că fluxul sanguin a fost suficient de mult timp întrerupt pentru a mi se cauza leșinul. Eram pe vremea aceea (nu mai sunt) adeptul stilului minimalist al jocului actoricesc. Mi-am propus, deci, să nu fiu foarte dramatic în gesturi. Aveam să stau nemișcat, cu ochii închiși, cât timp sunt strâns de gât, apoi îi voi deschide brusc și-i voi da peste cap în momentul prăbușirii. Căderea am exersat-o acasă. De efect ar fi fost să mă prăvălesc pe spate cu zgomot. La repetiții mi-a ieșit asta destul de bine, însă m-am gândit că la școală voi cădea pe parchet sau ciment, nu ca acasă, pe covor. Nu voiam să risc să mă lovesc la cap și să îmi pierd cunoștința pe bune. Așa că am optat pentru altă variantă, poate chiar mai plauzibilă. Cu fluxul sanguin întrerupt, creierul meu va pierde controlul asupra restului trupului. Articulațiile genunchilor se vor îmuia, ceea ce îmi va permite să cad mai întâi în fund, amortizând șocul, și abia apoi pe spate.

Apoi, gloria!

Întins lat pe podea, voi fi admirat de cercul impresionat al colegilor. Dar mai ales al colegelor. Cea care se va dovedi a fi mai vrednică, va putea spune, în viitor oricărei rivale: ”Și ce dacă gagică-tu e înalt, brunet, cu ochi albaștri? A avut vreodată curajul de a se lăsa leșinat”?

…………….

”Da, bă, bine”, le spun a doua zi, într-o doară, celor doi Ionuți care mă provocaseră, în laboratorul de geografie. Partea aceasta a planului funcționase cum trebuia, însă nu totul mergea așa cum sperasem. Entuziasmul Ionuților la auzul acceptului meu s-a pierdut în rumoarea generală. În plus, era cam târziu în pauză. Teoretic, ora de geografie ar fi trebuit să fi început deja, însă profa întârzia. Mai mult, anunțase că dăm lucrare de control, deci mai toți erau preocupați să-și revizuiască materia sau să facă la repezeală fițuici. Aveam de-a face cu un public dezinteresat și cu o potențială întrerupere din partea profei.

Am ieșit din laboratorul de geografie pe coridor și, căcat, nu ne-a urmat nimeni, eram doar eu și cei doi Ionuți. Nici măcar elevi de la alte clase să ducă vorba mai departe… Însă nu mai puteam da înapoi. Aș fi trecut automat în rândul celor care au refuzat provocarea. Am făcut genoflexiunile alea sperând ca cei doi Ionuți să aibă măcar bunul simț de a-i chema pe ceilalți să mă vadă după ce voi leșina. Pe urmă Ionuț m-a apucat de carotide. Am trecut prin faza strangulării exact așa cum repetasem, chit că îmi venea să râd. La cât de anemic strângea Ionuț leșinai, cel mult, de plictiseală. În fine, sub strânsoarea slabă a lui Ionuț și privirea fascinată a celuilalt Ionuț, după vreun minut de constricție articulară, am dat ochii peste cap, genunchii s-au tăiat și m-am prăbușit pe cimentul coridorului, în așteptarea spectatorilor.

”Băi, l-am leșinat pe Radu!”, s-a entuziasmat celălalt Ionuț. ”Mă duc să-i chem și pe ceilalți”.

”Stai”, a zis Ionuț. ”Mai întâi să-i dăm pantalonii jos și să-l lăsăm în pula goală”!

Dacă mi s-ar fi întâmplat treaba asta în ziua de azi, aș fi deschis pur și simplu ochii și aș fi zis: ”E fix genul de mârșăvie de care te credeam capabil, Ionuț, așa că am trecut prin toată șarada asta doar ca să mă conving că ești un nenorocit”.

Dar nu ăsta e ”spiritul scării” la care fac referire în titlu. Oricum, atunci, în clasa a șaptea, când încă mai aveam orgoliu, să deschid ochii și să recunosc că mă prefăcusem era de neconceput. Preferam să mă fac de râs în pula goală decât să mă fac de râs ca un șarlatan. Tot mai speram ca celălalt Ionuț să se dovedească responsabil și să-l convingă pe Ionuț să renunțe la idee, însă pe nenorocit l-a apucat râsul auzind ideea și a început să-mi desfacă cureaua de la pantaloni în timp ce celălat trăgea.

Trebuia să găsesc repede o soluție onorabilă de a ieși din impas. Totuși, să stai în pula goală într-un cerc surescitat de colegi nu era cool. Cum nu credeam nici că profa de geografie ar fi apreciat să mă vadă așa înainte de lucrarea aia de control. Cum nu credeam nici că vreo gagică i-ar spune vreodată unei rivale: ”Și ce dacă gagică-tu e înalt, brunet, cu ochi albaștri? A avut vreodată curajul de a leșina în pula goală”?

Și-atunci mi-a venit ideea. Dacă tot voiam să mă fac actor, trebuia să știu să improvizez. Așa că am început să am convulsii! Îmi părea rău că nu știu să fac convingător spume la gură, însă tremuratul mi-a ieșit bine. Vedeți voi, când ai convulsii zvâcnești mult din picioare, ceea ce îngreunează considerabil munca cuiva care ar vrea să îți dea pantalonii jos. De-aia la Urgență au foarfece cu care îți taie pantalonii când vor să te trateze în pula goală.

Din fericire, celălalt Ionuț a intrat în panica pe care mizam până ca Ionuț cel nenorocit, care îmi descheiase șlițul, să apuce să tragă prea tare de chiloți. Apoi, au început amândoi să-mi dea palme peste față, ca să mă trezească, strigând în același timp la colegii rămași în laboratorul de geografie.

În planurile mele, trezitul din leșin trebua să fie piesa de rezistență. Aș fi așteptat să se risipească admirația cercului surescitat de colegi și să se instaleze îngrijorarea, apoi aș fi tras cu zgomot mult aer în piept și aș fi deschis ochii mari concomitent cu o scurtă tresărire. Apoi, după o pauză de efect, aș fi băgat un punch-line, gen: ”Ce, asta a fost tot?”, gata pe urmă să mă aștept la orice de la aplauze, la îmbrățișări și îngrijiri din partea colegelor emoționate.

Cei doi Ionuți nu meritau însă recitalul meu actoricesc, așa că am ieșit din leșin confuz și sictirit, așa cum o face cineva care se trezește pălmuit și cu pantalonii trași pe șolduri. Ca să nu bată la ochi, am constatat destul de târziu situația mea vestimentară și mai degrabă cu uimire, decât cu furia care mă încerca și am acceptat mâna întinsă a nenorocitului Ionuț, care m-a ajutat să mă ridic. Nu știu exact cum trăsese el de pantaloni, cert e că nu reușise să expună ceea ce-și propusese, în schimb, din spate era vizibil un mare și înfloritor zâmbet vertical. Și bineînțeles, în spatele meu, singura ființă care ieșise din laboratorul de
geografie la strigătele Ionuților, era Alina G.

(Știu că nu e ok să introduci un personaj atât de târziu într-o narațiune, dar asta e poveste reală de viață, nu chestie suptă din pix).

Alina G. a fost prima femeie care m-a făcut să plâng. Se întâmpla prin clasa a șasea, când un coleg tembel mi-a lipit pe spate un post-it pe care scrisese cu markerul ”Alina + Radu = LOVE”. Alina G. nu a apreciat gluma, mi-a smuls post-it-ul până să-mi dau seama că-l am și mi-a ars o palmă inimaginabil de nesuavă și usturătoare.

Dacă incidentul s-ar fi petrecut în ziua de azi i-aș fi tras la rândul meu un pumn în ochi, în virtutea egalității de gen în care cred cu tărie, însă nici ăsta nu e ”spiritul scării” la care fac referire în titlu. Atunci, m-am mărginit să fiu cavaler și să îmi ascund cum pot lacrimile care îmi țâșniseră din ochi. În fine, după faza aceea, n-am prea mai avut-o la inimă pe Alina G. și, cu siguranță, era ultima persoană din lume căreia aș fi vrut să-i adresez zâmbetul meu vertical.

Alina G. nu era ceea ce s-ar numi o persoană discretă. Despre leșinul meu nu s-a vorbit foarte mult după aceea. În orice caz, nici urmă de glorie. În schimb, toate colegele se uitau la mine de parcă aș fi umblat în curul gol. Iar Alina G., de câte ori ni se intersectau privirile, îmi rânjea malițios.

Pe urmă a venit vara. Era o vreme toridă (pentru anii ’90, deci cum ar veni o zi călduroasă de februarie din ziua de azi) iar moda printre gagici prevedea în vremea aia niște maiouri destul de decoltate, atât în zona bustului, cât și a mânecilor. Profa de geografie, care nu mai apăruse la ora la care leșinasem și chiulise și de la multe altele, de atunci înainte, căzuse la pace cu noi să ne treacă niște note din burtă în așa fel încât să trecem toți, iar cei care erau ceva mai competenți la materie să aibă medii similare cu cele din trimestrele anterioare.

Stăteam deci toți grămadă în jurul catedrei, aplecați ca să vedem ce se petrece în catalog, când, mi-au scăpat ochii. În decolteul Alinei G. Era primul sân pe care îl vedeam pe viu, atârnând întreg, la liber, în timp ce Alina G. se aplecase periculos de mult cu maieul ei cu două numere mai mare peste catedră. Avea un sfârc ceva mai maroniu decât ai fi bănuit la o blondă și o areolă mai mare ca o monedă de cinci lei de pe vremea lui Ceașcă. Am fost cavaler și de data aceea. N-am dat niciun cot complice colegilor de lângă mine și nici n-am povestit mai departe.

Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut azi, însă, m-aș fi dus la ea și i-aș fi zis:

”Hă, hă, ți-am văzut țâța”!

Ăsta e spiritul scării de care ziceam.

Cine cred că va lua premiul Oscar. Și cine cred că ar merita să-l ia

Pentru că mi s-a atras atenția că sunt antisocial, depresiv și complet lipsit de preocupări burgheze, am luat decizia de a mă uita la toate filmele nominalizate la Oscar, anul acesta, la categoriile importante, pentru a avea subiecte de conversație până în 2017 pe vremea asta. Pentru afirmare și like-uri o să arăt în continuare și cine cred că va lua Oscarurile și cine cred că mertită de fapt să ia Oscarurile, de parcă m-aș pricepe la filme, sau ceva. Dar să nu ne enervăm. Sunt totuși premiile Oscar, nu e un festival cu pretenții la care să trebuiască să ai și cultură cinematografică pentru a-ți da cu părerea. Așadar:

Cel mai bun film:

Cine cred că va câștiga: The Revenant – Premiul Oscar înseamnă câteva zeci de milioane de dolari în plus la încasări, deci dacă ignori casele de film care au făcut o peliculă doar în acest scop (cum e The Revenant) ai cam pus-o. Ori la cât lobby s-a făcut pentru filmul ăsta, e greu să-l tratezi cu disprețul pe care îl merită, fără să-ți faci o grămadă de dușmani în industrie.

Cine cred că ar trebui să câștige: The Big Short – E fresh, e original, e despre o chestie actuală care ne-a afectat pe toți, e bine făcut. Te distrezi în timpul în care îl urmărești și te lasă la final cu impulsul de a pune mâna pe furci și topoare.

Categoria Mențiune specială: Room – Până să văd The Big Short eram 99% decis că Room  merită premiul. Puștiul din rolul principal rupe, iar filmul mai are și calitatea că îți arată ce se întâmplă după punctul culminant, nu se oprește unde ai crede că ar trebui să se oprescă.

Categiria Noi să fim sănătoși: Spotlight – Nu-i rău, dar mai cinstit era să-l facă direct documentar, nu reconstituire cu actori.

Categoria Meh: The Martian – Distractiv, ce să zic, dar parcă aș fi vrut să mă și ia ceva, orice, prin surprindere.

Categoria Filme de televiziune: Brooklyn și The Bridge of Spies – corect făcute, dar parcă pentru BBC și pentru cardiaci – să nu cumva să se emoționeze prea tare.

Categoria Hassan bîn Sabah: Mad Max – Poate îmi lipstește mie ceva, dar nu pot să iau filmul în serios.

Cea mai bună regie:

Cine cred că va câștiga: The Big Short, deși simt vag, dar persistent în ovare că ar putea fi Mad Max.

Cine cred că ar trebui să câștige: The Big Short – Adam McKay, care a scris și scenariul, reușește o combinație de documentar și comedie pe o temă dramatică și îi iese al dracului de bine. Nu e ușor să faci un film deștept pe înțelesul proștilor, fără să pară forțat.

Categoria Muncă titanică: Mad Max – ziceam că simt în ovare că ar putea lua premiul pentru regie George Miller, pentru Mad Max. Faza e că Academia de Film știe să recunoască efortul unui regizor chiar și pentru un film pe care unii nătărăi ca mine nu îl iau în serios. Ori e clar că omul a muncit de i-au sărit capacele pentru ca cursele alea de mașini să iasă bine.

Categoria Nu-mi permite subiectul: Spotlight e despre preoți pedofili și victimele lor, deci dacă nu vrei să îl faci documentar, ci film artistic, nu poți să te joci cu subiectul cum o face Adam McKay în The Big Short. Tom McCarthy face un making-of sobru al anchetei jurnalistice care a dat preoții în vileag și aia e, ce poți să faci mai mult?

Categoria Locul doi: Room – Zău că voiam să dau Oscarul pentru regie lui Lenny Abrahamson pentru Room, până să văd The Big Short. Gagiul nu numai că reușește să scoată un rol mare dintr-un puști de 8 ani, dar știe și să accentueze fără să devină grețos fix momentele care trebuie accentuate în decursul poveștii pentru a te face să empatizezi cu personajele.

Categoria În care îmi pun în cap cititorii – The Revenant mi s-a părut un film ratat și asta din cauza regizorului Alejandro Inarritu. S-a chinuit mult să fie artist și i-a ieșit o pulă. Sau poate nu înțeleg eu demersul lui artistic de am rămas cu atâtea frustrări. Gen: 1) De ce nu a pus actorii ăia în centrul cadrului ca să poți să te uiți la ei în timp ce interpretează? Vrea să ne arate ce mic și bicisnic e omul în comparație cu natura? Peste 80% din film se petrece în mijlocul naturii, crede că nu ne prindeam de asta și dacă punea dracului actorii acolo unde să-i poți vedea? 2) Care e faza cu grosplanurile pe gurile actorilor? Filmul e făcut pentru ca surzii să citească pe buze? Are Inarritu o fixație orală? E prea main-stream să vezi ochii actorilor când exprimă trăiri extreme? 3) Am înțeles că s-a făcut mare tam-tam pe faptul că a filmat la lumină naturală. Și? I-a ieșit ceva cât de cât similar cu Barry Lyndon? Par copacii mai amenințători sau zăpada mai rece? În fine, m-aș enerva foarte tare dacă ar lua Oscar pentru filmul ăsta. Nu cred că o să ia, totuși. Nu e genul de regizor care să rupă la încasări, deci nu are mare influență la Hollywood. Și mai e și mexican.

Cel mai bun actor:

Cine cred că va câștiga: Leonardo DiCaprio – Omul a fost prea mult timp ignorat pe nedrept. Plus că e încă la vârsta la care numele lui pe un afiș înseamnă încasări de zeci de milioane, deci e un tip puternic, influent, pe care trebuie să-l gâdili. Nu mă voi enerva când va lua Oscarul, deși nu îl merită deloc pentru The Revenant. Și nu din vina lui, ci a regizorului. Adică îți omoară unul fiul în fața ta, se pișă pe tine, iar dintre toate reacțiile pe care un regizor le poate filma, acesta alege să bage un grosplan pe dinții tăi înspumați. Plus că rolul nu e foarte ofertant. Să gemi și să te târăști două ore jumate prin zăpadă nu e chiar un recital actoricesc. Dacă eram în locul lui Inarittu, pe lângă faptul că aș fi filmat dracului actorii în așa fel încât să se vadă, l-aș fi distribuit în rolul principal pe Bear Grylls. Ar fi fost mai credibil.

Cine cred că ar trebui să câștige: Eddie Redmayne – Omul joacă de rupe în The Danish Girl. Nu capătă doar rânjetul ăla suav, de femeie, după ce își descoperă identitatea, dar toată atitudinea lui – cum bea ceai, cum merge, cum se mișcă, cum vorbește – arată că s-a transformat în femeie.

Categoria Ce pot să zic?: Bryan Cranston – joacă și el foarte bine în Trumbo, dar Redmayne are un rol mai ofertant, deci na…

Categoria L-a stricat personajul: Michael Fassbender – este foarte credibil în rolul de căcănar nesimțit din Steve Jobs. Dar asta este și problema. După ce ești un căcănar nesimțit tot filmul, faza de final, în care scenariul încearcă să te spele, nu este suficientă pentru a-ți face personajul mai plăcut. Plus că nu am deținut niciodată un produs Apple, deci nu fac parte din secta în care Jobs e Dumnezeu ca să văd în rolul lui Fassbender unul de Oscar.

Categoria Știam finalul: Matt Damon e simpatic în The Martian, dar e genul ăla de film în care știi cam tot ce o să se întâmple, deci personajul lui Matt nu te surprinde cu nimic.

Cea mai bună actriță:

Cine cred că o să câștige: Brie Larson, pentru Room. Brie Larson face un foarte mișto personaj de femeie puternică care clachează la un moment dat, iar un Oscar nu i-ar sta rău deloc pentru asta. Singura obiecție e că a fost trecută la categoria greșită. Trebuia la supporting actress. Rolul principal îl joacă puștiul.

Cine cred că ar trebui să câștige: Charlotte Rampling – care face un rol de i-ar lăsa gura apă oricărei actrițe trecute de 60 de ani în 45 years. Cum reacționezi când afli că bărbatul tău încă o mai iubește pe fosta, care a murit în 1962? Nu prea știi cum, iar Charlotte Rampling interpretează chestia asta foarte bine. Mă îndoiesc, însă, că are vreo șansă la Oscar. Nu doar pentru că filmul e prea european pentru Hollywood, dar Rampling a mai făcut și declarația aia în care le-a dat actorilor negri nenominalizați cu flit, deci practic și-a smuls covorul roșu de sub picioare.

Categoria Mult prea divă – Cate Blanchett e o superactriță, dar nu și în Carol. E atât de divă și sofisticată încât nici nu știi de unde să o iei. Mai ales când i se întâmplă chestii nasoale și ai zice că ar trebui să reacționeze ceva mai visceral. Plus că e și ea la categoria greșită. Trebuia la supporting actress. Rolul principal îl joacă Rooney Mara.

Categoria Fată bună – Saoirse Ronan este o actriță foarte simpatică, doar că nu prea are nimic de oferit în Brooklyn. E povestea unei fete bune din Irlanda, care emigrează în SUA să se căpătuiască, deși, jur, nu părea deloc că o ducea rău în țara natală. I se spune că o așteaptă o slujbă în New York și, surpriză, chiar o așteaptă. Întâlnește un băiat care pare de treabă și, surpriză, chiar e de treabă. Circumstanțele o aduc înapoi în Irlanda, unde alt băiat vrea să o ia de soție. Dar, surpriză, alege să se întoarcă la primul. Cu așa rol nici Meryl Streep n-ar putea să stoarcă un Oscar.

Categoria WTF did i just watch! – Jennifer Lawrence e genul ăla de actriță nu neapărat talentată, dar la care îți face plăcere să te uiți și care fură toată atenția (ca și Mila Kunis, de exemplu). Deci nu e timpul pierdut să mai ia un Oscar, dar nu cu roluri ca cel din Joy. Joy începe ca un film independent obișnuit despre o familie disfuncțională, cu ușoare accente suprarealiste, apoi o dă în clasica poveste a eroului care crede în ceea ce face în pofida greutăților descurajatoare. Abia după o oră și ceva vine momentul ăla de WTF! Chiar s-a făcut un film în care o prezentatoare de teleshopping, care a inventat „mopul miraculos”, e zugrăvită ca o eroină? Pe DeNiro îl înțeleg că are datorii și apare în toate porcăriile, dar Jennifer Lawrence ar trebui să-și aleagă proiectele mai cu grijă.

Cel mai bun actor în rol secundar:

Cine cred că va câștiga: Sincer nu prea îmi dau seama, sunt toți foarte buni. Probabil Mark Ruffalo, în ideea de a pleca și Spotlight cu ceva acasă. Ruffalo face un rol mișto, poate cel mai mișto din film, drept ziarist tânăr care face toată munca de teren și se mai și implică emoțional în grozăvia descoperită.

Cine cred că ar trebui să câștige: Christian Bale – recunosc că omul mi-e cam nesuferit, dar când joacă, joacă. Îl ajută mult și faptul că personajul lui din The Big Short are multe de oferit – e ciudat, depresiv, oarecum genial, are un hobby cool. Oricum, se achită de rol remarcabil.

Categoria Să fim totuși corecți – Tom Hardy, spre deosebire de DiCaprio, chiar apare vizibil în cadrele din The Revenant și interpretează rolul de ticălos cu multă sinceritate – îmi amintesc că în sala de cinema îmi ziceam că și eu aș fi făcut în situaţia aia același lucru pe care îl face personajul lui. Bine, eram și puțin nervos că dădusem bani pentru o așa porcărie de film. În fine, Tom Hardy e sculă!

Categoria Bun, dar puțin – Mark Rylance interpretează un spion KGB foarte simpatic și uman în The Bridge of Spies. Însă nu știu dacă apare mai mult de 10 minute în film. Cam puțin pentru un Oscar.

Categoria Dacă te premiem, încetezi? – Sylvester Stallone îl interpretează iar pe Rocky în Creed și e la fel de bun ca în Rocky I, II și III, oricum mult mai bun ca în Rocky IV și V. Totuși e cam aceeași chestie pe care am mai văzut-o, iar un eventual premiu Oscar ar veni poate doar ca un îndemn să se lase dracului de personaj.  Oricum, în Creed dă semnale că seria s-ar putea încheia cu Rocky VII.

Cea mai bună actriță în rol secundar:

Cine cred că va câștiga: Alicia Vikander, care probabil va lua premiul de consolare pentru The Danish Girl, pentru că la cel mai bun actor i-l vor da lui DiCaprio și nu lui Redmayne, cum ar fi normal. N-ar fi un Oscar chiar nemeritat, Alicia joacă bine, dar performanța ei e cam umbrită de scenariu. În film, personajul Aliciei nu este o lesbiană care are un mariaj de fațadă cu soțul ei, ca în viața reală, ci o soție heterosexuală care vrea ca soțul ei să-și îndeplinească obligațiile conjugale. Chiar și așa, însă, începe să-l îmbrace în femeie, apoi regretă că acesta vrea să rămână femeie. Cam nerezolvat aspectul ăsta…

Cine cred că ar trebui să câștige: Jennifer Jason Leigh – E o scenă la începutul lui The Hateful Eight în care personajul lui Jennifer îi aruncă o ocheadă personajului lui Samuel L. Jackson în care poți citi viclenie, nebunie, sălbăticie, inteligență etc. Și nu te lasă neterminat, dă dovadă de toate astea mai târziu. S-a zis că Tarantino e cam misogin în filmul ăsta, însă Jennifer Jason Leigh are cel mai tare rol dintre toate personajele, până la urmă.

Categoria Nu m-ar deranja nici așa: Rooney Mara are de fapt rolul principal în Carol și, spre deosebire de Cate Blanchett, care e prea divă în film ca să exprime și altceva, te face să intri în pielea ei și să îi simți angoasele. Nu m-ar deranja dacă ar primi ea Oscarul și nu Jennifer Jason Leigh.

Categoria, Nu prea s-a văzut – Rachel McAdams face în Spotlight cam același tip de rol ca Mark Ruffalo, doar că mai slab. Nu prea se vede, nu prea sare în ochi. Părerea mea, gen.

Categoria Quasimodo – Kate Winslet e mâna dreaptă a labagiului Steve Jobs, în filmul cu același nume și face un rol credibil și oarecum simpatic. Dar e atât de în umbra lui Fassbender încât e greu de văzut un Oscar de-acolo.

Cel mai bun scenariu original:

Cine cred că va câștiga: E posibil să se facă o mârlănie și să se dea Oscarul fraților Coen, pentru că sunt frații Coen, pentru The Bridge of Spies. Plus că l-ar mulțumi în felul ăsta și pe regizorul Steven Spielberg. Scenariul e ok și, cum ziceam mai sus, numai bun pentru un film de televiziune. Însă e pur și simplu o dare de seamă a unui eveniment istoric. Orice student la Istorie cu un seminar de scriere creativă în CV putea face unul la fel de bun.

Cine cred că ar trebui să câștige: Alex Garland, care a scris și regizat Ex Machina. De fapt, mi se pare rușinos că Ex Machina nu a prins măcar o nominalizare la Cel mai bun film (se putea renunța lejer la Brooklyn ca să i se facă loc) sau la Cea mai bună regie (în locul lui Inarritu), dar așa e când ești britanic și faci film independent. Scenariul îmbină foarte deștept partea științifică a SF-ului cu gradația necesară pentru a face un thriller bun. Și pune și o problemă de etică la bătaie, mă rog, veche de câteva decenii, dar pe cale de a deveni actuală.

Categoria Bunul documentarist: Tom McCarthy a și scris, nu doar regizat Spotlight și, cum mai ziceam, filmul e un making-of al unei anchete jurnalistice. McCarthy e un bun documentarist, dar aici se cuvine un Pulitzer pentru echipa de ziariști, nu un Oscar pentru film.

Categoria A stricat Disney toată treaba – Pete Docter și Jonas Rivera au scris un scenariu de ți-e mai mare dragul pentru Inside Out. Sentimentele dominante ale personalității unei fetițe de 11 ani sunt transformate în personaje, treaba lor fiind să gestioneze procesele care au loc în creierul ei. Scenariul este original și duios, dar se văd foarte clar în film momentele în care producătorii de la Disney iau decizia că nu sunt suficient de multe poante și mai trântesc cât se poate de gratuit câte una.

Categoria Las-o-n pula mea: Jonathan Herman, Andrea Berloff, Leigh Savidge și Alan Wenkus au scris cel mai slab scenariu al tuturor filmelor nominalizate anul acesta la Oscar – Straight Outta Compton. E vorba de niște limbi grețoase în cur pentru Dr. Dre și Ice Cube și modul în care au devenit ei cei mai de seamă reprezentanți ai gangsta rap-ului (menționez că sunt rapper). Mai de căcat ca povestea sunt dialogurile; poți citi frustrarea în ochii actorilor în timp ce dau replicile alea găunoase.

Cea mai bună coloană sonoră:

Cine cred că va câștiga: John Williams, pentru Războiul Stelelor. Disney nu poate fi neglijat de Academie, a băgat aproape 5 miliarde în franciza asta. Lăsând sforăriile la o parte, coloana sonoră a lui John Williams este chiar foarte tare. Îmi amintesc că gândeam asta chiar în timp ce vedeam filmul în sala de cinema și, mă rog, nu mă treceau fiorii, dar încercam un vag sentiment epic.

Cine cred că ar merita să câștige: Ennio Morricone, pentru The Hatefull Eight. E drept că coloana lui sonoră originală e folosită doar în primele minute ale filmului și că John Williams a făcut un efort mult mai mare pentru Războiul Stelelor, dar faza e că pur și simplu coloana lui Morricone se pupă mai bine cu filmul, chiar și așa de scurtă durată cum e. Și mie, cel puțin, mi-a rămas în cap multe zile după ce am văzut filmul.

Categoria Aproape ce trebuie: Jóhann Jóhannsson vine cu ceva cât de cât modern în Sicario. Însă mizează mai mult pe crearea unei atmosfere (amenințătoare) nu e propriu-zis o coloană de sine stătătoare.

Categoria Mă lași: Thomas Newman a compus o coloană sonoră complet lipsită de farmec și originalitate pentru The Bridge of Spies. Aceleași trompete răsuflate menite să evoce patriotismul și armata americană pe care le-ai mai auzit în 1.000 de filme despre patriotism american și armată.

Categoria Muzică de lift: Carter Burwell a făcut o coloană sonoră excesiv de banală pentru Carol. Niște ciupituri sensibile de pian fără nicio direcție, bune doar de pus în lifturi de clădiri pentru snobi.

Cel mai bun cântec original:

Cine cred că o să câștige: Lady Gaga pentru Til It Happens to You.

Cine cred că ar trebui să câștige: Lady Gaga pentru Til It Happens to You. Acum pe bune, e singurul cântec cu coaie dintre toate cele nominalizate. E cântat cu nerv și subiectul e de băgat la cap.

Categoria pe-acolo: Manta Ray de J. Ralph & Antony se apropie cât de cât de ceva care ar merita ascultat într-un film, dar e un cântec lung și devine enervant pe parcurs.

Categoria Să nu ne obosim: Mai sunt trei cântece nominalizate, dar sunt atât de proaste (par cântate de formații de nuntă) încât mi-e și jenă să amintesc de ele.

Alte precizări:

La categoria Cel mai bun scenariu adaptat nu mă pronunț, pentru că nu am citit cărțile după care au fost adaptate scenariile.

La categoria Cel mai bun film străin n-am reușit să văd niciunul până acum. Filmele străine se piratează mai greu, din păcate.

La celelalte categorii chiar nu mă pricep. Dar aș da ori mixaj sonor, ori editare de sunet (nu știu care e diferența) pentru The Revenant. La sunet filmul a fost țuț!

Cum se gătesc melcii de grădină pentru o cină romantică în trei

Să luăm următoarea situație ipotetică plauzibilă: esti litera „A” dintr-un menage a trois în care ai intrat mai mult pentru litera „B”, litera „C” fiind departe de a reprezenta pentru tine o treime ideală. Eşti deja suficient de matur ca să ştii că nu vei câştiga puncte în faţa literei B vorbind litera C de rău, aşa că singurul lucru cu cap pe care îl poţi face pentru a înlătura litera „C” din alfabet este să îi arăţi literei „B” cât de superior şi rafinat eşti tu în comparaţie cu inutilul terţ a cărui prezenţă te irită atât de mult.

Exceptând cazul în care eşti milionar, nu există metodă mai bună pe lumea asta să impresionezi treimea preferată şi să dai ruşini treimii de care ţi s-a acrit decât ocupându-te personal de prepararea unei cine romantice.

Faptul că habar nu ai să gătești nu trebuie să te intimideze, căci partea cea mai bună a unei cine romantice tocmai asta este – nu contează că e de cacat atâta timp cât e exotică şi necesită multă muncă în procesul de preparare. Cu alte cuvinte, niciun alt fel de mâncare nu se califică mai mult pentru ce ai tu în gând decât melcii de grădină pane!

Cel mai probabil, nici „B” nici „C” nu au mai mâncat melci pana acum, iar dat fiind că melcii sunt recunoscuţi pe întreg mapamondul drept o mâncare rafinată îi va face pe „B” şi „C” să-şi lingă degetele oricât de mult le-ar veni de fapt să şi le bage pe gât.

Cum se fac efectiv melcii de grădină pane

Sigur că ai putea pur şi simplu să cumperi melcii ăia din comerţ, însă scopul tău nu este să-ţi simplifici munca, ci dimpotrivă, să le scoţi ochii celor două treimi cu eforturile pe care le depui. Prin urmare, ca să faci rost de melcii ăia va trebui să aştepţi ploile abundente de primăvară – vară şi să ieşi în grădina blocului ca să-i culegi cu mâna ta. Nu te gândi că te faci de căcat în faţa vecinilor care te vor vedea de la ferestre. În fond, trăieşti în România şi o arzi într-un menage a trois, n-ai cum să urci mai mult de-atât pe lista lor neagră.

Pentru trei portii de melci de grădină pane este nevoie de vreo 72 de melci, aşa că probabil va trebui să te faci de căcat şi prin grădinile altor blocuri. Ţine însă minte că totul este pentru un scop bun – să dai ruşini literei „C”.

După ce ai capturat melcii, prepararea lor durează între 10 zile şi două săptămâni. Melcii trebuie puşi la îngrăşat. Din fericire, deşi au gust de carne de pui, melcii sunt ca nişte porci, mănâncă cam orice. Ideea e să-i ţii într-o cutie în care să le laşi nişte frunze de salată sau de varză, precum şi un castron cu apă. Ar trebui să le ajungă. Cam o săptămână mai târziu, după ce s-au făcut graşi, zemoşi si apetisanti, este timpul să îi bagi în post. Timp de două zile nu au voie să mănânce nimic, pentru a se elibera de toxine, fecale şi pofta de viaţă. Dacă ai probleme etice legate de tratamentul la care îi supui, intră pe Wikipedia şi citeşte în ce constă ritualul lor de împerechere. Vei vedea că melcii sunt în esenţă masochişti şi, cel mai probabil, chiar le place tratamentul la care îi supui.

Acum, în sfârșit, poţi să te apuci efectiv de gătitul melcilor de grădină pane! Pe lângă melci mai ai nevoie de trei ouă, sare, piper, pesmet, ceapă verde, lămâi şi nişte ulei de măsline. Operaţiunea se începe prin spălarea melcilor cu apă de la chiuvetă şi punerea lor la fiert. Dacă te macină iar problemele alea etice, aminteşte-ţi că melcii au sânge rece, deci dacă nu îi arunci direct în apa clocotită, ci îi laşi să se încălzească odată cu apa, nu vor simţi nicio durere (mă rog, decât atunci când o să moară asfixiaţi).

Melcii se lasă cam cinci minute la fiert (cinci minute după ce au apărut bulele alea la suprafaţă) după care se stinge focul şi se lasă la răcit odată cu apa. În felul acesta, mucozităţile se vor scurge natural, fiind nevoie doar să îi clătiţi cu un jet de apă după ce îi scoateţi din oală.

Abia acum urmează partea cea mai delicată – scoaterea melcilor din cochilii! Experţii culinari recomandă smulgerea melcilor din cochilie cu furculița, însă, dacă nu eşti un expert culinar, ai toate şansele să compromiți melcul prin stroflocire (a strofloci este un regionalism din Drumul Taberei care descrie mărunţirea haotică a unui material moale în aşa fel încât rezultatul se aseamănă cu sensul incert al distribuţiei firelor de păr pubian).

O metodă mai simplă este să azvârli melcul din cochilie utilizând efectul de inerție. Pur şi simplu iei melcul în mână şi te prefaci că arunci cu el în perete. Atâta timp cât nu îi dai drumul, iar gaura cochiliei nu este obstrucționată, partea cărnoasă a melcului va fi expulzată cât se poate de integră şi nestroflocită. Ai grijă totuși ca melcul să aterizeze pe un prosop sau altceva moale, nu să se izbească de pereţi.

Acum totul este simplu. Baţi alea trei ouă, pui sare şi piper în ele, nişte făină până când compoziţia devine păstoasă, după care iei fiecare dintre cei 72 de melci şi îi dai mai întâi prin acest amestec, apoi prin pesmet. Apoi pui niste ceapă verde tocată la călit în ulei de măsline, adăugând şi melcii timp de un minut sau două.

Şi cu asta gata, ai gătit melci de grădină pane! Melcii de grădină pane se servesc cu lămâie, pentru că sunt greţoşi.

Dacă eşti cu adevărat machiavelic, lasă un singur melc neclătit şi mai neprăjit şi, ţinându-l de un ochi, serveşte-l cu mâna ta literei „C” înainte de cină, drept gustare.

Dacă litera „C” e suficient de naivă încât să creadă că sinceritatea şi comunicarea sunt baza unui menage a trois sănătos, aceasta va zice în timpul cinei că melcii sunt cam râncezi şi cleioşi, punând astfel piatra de temelie la părerea proastă pe care litera „B” va începe să şi-o facă despre ea.

Astfel, având deja asigurată mai mult de 33% din afecţiunea literei „B”, nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să fii de acord cu expulzarea literei „C” din relaţie şi eventual să începi să faci lobby pentru litera „D” pe care ai pus ochii de ceva vreme.

Poftă bună!

Povestea Cătălinei, fata care a intrat în Club 33

Cândva după prânz, când fotonii lăptoşi ai zilei de 10 ianuarie o forţară pe Cătălina Miciu să deschidă ochii, un al treilea motiv al amorţelii pe care o resimţea în tot corpul îşi făcu loc în lista de cauze la care se putea gândi dintr-un foc. Primele două erau cele logice – îşi petrecuse noaptea stând în picioare, discutând cu invitaţii petrecerii de ziua ei şi cu ocazia aceasta băuse mai multe pahare de vin decât îşi putea aminti. A treia cauză, însă, îşi făcu loc ca un invitat nepoftit – a doua zi urma să împlinească 33 de ani.

„Sigur, oamenii nu îmbătrânesc peste noapte, însă, inevitabil, vine o vreme în care îmbătrânirea începe”, îşi zise Cătălina Miciu în timp ce medita dacă nu cumva cofeina cafelei pe care începuse s-o prepare îi face rău şi rememorând evenimentele din seara precedentă. Toate se înscriau, parcă, în panta înaintării în vârstă în care prudenţa ia locul aventurii. Cu zece ani în urmă ar fi petrecut în club, cu ochii după bărbaţi şi dând pe gât shoturi de alcool ce putea cauza orbire. Aseară îşi serbase în avans ziua într-o librărie, cu ochii la cărţi, sorbind din vin bătrânesc, din gama prestige. În locul unei grămezi dezordonate de petrecăreţi sălbatici avusese ca invitaţi grupuleţe calme de ochelarişti. În loc să danseze pe mese, îşi petrecuseră seara învârtindu-se unii în jurul altora ca nişte pinguini, cerându-şi scuze unul altuia ori de câte ori se atingeau cu cotul şi având grijă ca nu cumva să verse vin pe preţioasele cărţi de pe rafturi.

Cătălina Miciu privise această domoală adunare şi avusese viziunea restului vieţii care o aştepta – o călătorie lină, cu evenimente calme, neieşite din comun. Apoi apăruse şi Dan-Alexandru Radu la petrecere. Îl privise alunecând lugubru printre invitaţi, bând în tăcere, dezbrăcându-i din priviri prietenele ochelariste, refuzând să facă conversaţie şi cărându-se pe şestache după mai puţin de o oră, nu înainte de a-i ura bun venit în clubul celor care, ca şi el, au 33 de primăveri la activ. Dacă asta însemna Clubul 33, îşi zise Cătălina Miciu, amintindu-şi amănuntul, atunci ea nu dorea în niciun chip să facă parte din el.

Respinse amorţeala din propriu-i corp şi, după ce trase hainele de alergat pe ea, ieşi din casă cu scopul de a parcurge minimum 10 kilometri, dar ţintind spre 21.

Alergarea îi făcu bine. Îşi aminti că în urmă cu 10 ani ar fi obosit doar fugind după autobuzul special de Otopeni. Fotonii lăptoşi se mai înteţiseră, iar căldura o însufleţi puţin. Începu să fie atentă şi de sunetele oraşului. Copii mucoşi ţipau cu egosimul creaturilor care nu au cunoscut încă încercările vieţii, bătrânii icneau cu năduful celor care n-au ştiut să se întreţină, iar maşinile claxonau în draci în spatele ei o dubă Volkswagen Caravelle.

Cătălina Miciu încetini pasul, realizând brusc că duba o urmărea de cel puţin trei kilometri. Până să aibă o reacţie, vehiculul hipiot opri, de pe locul mortului coborî Dan-Alexandru Radu şi, în loc de salut, îi vârî o sticluţă de parfum sub nas.

„Iartă-mă, Cătălina Miciu, am uitat să-ţi dau ieri cadoul de ziua ta”.

„Dan-Alexandru Radu, nenorocitule”, apucă să mai spună Cătălina Miciu, recunoscând mirosul de cloroform şi simţind cum este aruncată în dubă, înainte să se instaleze profundul somnic chimic.

 

…

 

„Dan-Alexandru Radu, nenorocitule”, îşi continuă Cătălina Miciu gândul, imediat ce se trezi. În loc de Dan-Alexandru Radu, însă, ochii îi căzură pe un june blond, bărbos, de 1,90, cu muşchii clar definiţi puşi în evidenţă de costumul ce consta în slip şi sandale, aplecat deasupra ei. Junele îi făcu semn să se liniştească, îi masă fruntea cu o compresă, apoi dispăru după o draperie.

Cătălina Miciu îşi dădu seama că stă pe o otomană, sprijinită pe un vraf de perne Lori Shinal. Pe o măsuţă Baccarat din apropiere, o duzină multicoloră de macaroons îi făcea cu ochiul dintr-un bol Lily Juliet.

Când Dan-Alexandru Radu intră de după aceeaşi draperie, pufăind dintr-o pipă şi târşâindu-şi halatul de casă Ralph Lauren peste covorul persan, vehemenţa Cătălinei Miciu se mai domolise. Scuipând firimituri de macaroons, îi zise acestuia cu reproş moderat:

„Kidnapingul nu e o crimă care trece neobservată, Dan-Alexandru Radu! Sunt oameni care îmi vor remarca absenţa”!

„Nu e cazul, Cătălina Miciu”, zise Dan-Alexandru Radu. „Ne-am permis să îţi luăm telefonul şi să intrăm în contul tău de Facebook. Toţi cunoscuţii tăi trăiesc acum cu impresia că ai plecat într-o călătorie de plăcere cu trenul undeva în Vaslui. N-ai de-a face cu amatori. Suntem o organizaţie riguroasă”.

„De ce vorbeşti la plural”, se enervă Cătălina. „Cine sunteţi voi”?

„Clubul 33, desigur”, răspunse Dan-Alexandru Radu, trăgând draperia.

O cameră vastă, mobilată cu un bun gust deşănţat, se dezvălui privirilor Cătălinei Miciu. Oameni trecuţi de prima tinereţe, care mai de care mai obişnuiţi, erau răspândiţi prin toate colţurile, fiind asistaţi la fiecare mişcare de bunăciuni de ambele sexe croite pe tiparul tânărului bărbos iubitor de sală care o îngrijise.

Din pereţi ieşeau mai multe ţevi aurite, fiecare cu câte o etichetă care desemna băutura ce curgea de acolo. Din loc în loc, în boluri de cristal zăceau felurite soiuri de mâncare: trufe, cozi de sparanghel, iahnie de fasole.

Pe măsură ce Dan-Alexandru Radu îi făcea Cătălinei turul stabilimentului, tineri bărboşi în togi romane îi urmau în suită murmurând cu cărţile în faţă citate din Truman Capote, asigurând astfel un ambient sonor special.

„Când lumea spune că viaţa începe după 30 de ani, lumea nu mănâncă căcat, Cătălina Miciu. Face doar referire la un secret milenar, pe care noi, cei trecuţi de prima treime a existenţei, îl păstrăm cu evlavie. Ştiu, şocul e mare. Faza aia cu Moş Crăciun e doar un antrenament de disimulare pentru noi, cei care trebuie să învăţăm să respectăm convenţia de a le ascunde tinerilor adevărul. Vezi tu, dacă lumea ar şti de la început cât de mişto e după ce ai împlinit 33-ul, nimeni n-ar mai face nimic util cât e tânăr”.

Cătălina Miciu află în următoarea oră lucruri fabuloase de la colegul ei de vârstă. Încă din zorii umanităţii, oamenii iritaţi de înaintarea în vârstă creaseră un fel de organizaţie de într-ajutorare pentru a se sprijini reciproc.

“La început bătrânii Homo sapiens sapiens se sprijineau cu sfaturi, iar adunările lor erau doar un prilej de a se face muci cu fructe fermentate. Ulterior, însă, au apărut şi oameni cu spirit practic care au realizat un lucru elementar: la ce se pricep mai bine ăştia de peste 30 decât ăia de 20? La acumulare de resurse, desigur! Cu vreo 40 de milenii în urmă s-a creat un fond de protocol care a crescut neîncetat de atunci. De când au apărut băncile şi fondurile de investiţii, bugetul Clubului 33 a început să crească exponenţial cu fiecare generaţie. Acum organizaţia noastră dispune de resurse aproape nelimitate, iar cluburi de relaxare precum cel prin care ne plimbăm acum există în orice localitate de peste 5.000 de locuitori. Poţi să fii un tiriplici în lumea ta din afară, aici vei fi tratat ca un rege. Orice poftă ai avea, poate deveni realitate, singurul tău merit fiind faptul că ai supravieţuit până la acest punct de cotitură. Viaţa de după 33 e bună, Cătălina Miciu. Nu trebuie decât să te bucuri de ea respectând codul discreţiei şi să profiţi de rentele pe care le datorăm înaintaşilor”.

Cătălina Miciu încetase să mai facă feţe-feţe sceptice la ceea ce spunea Dan-Alexandru Radu şi dădea semne că e pe cale să accepte situaţia în care intrase. Junii care recitaseră din Capote până atunci lepădaseră togile, iar acum se lansaseră într-o partidă de dans contemporan pentru a-şi impresiona invitata.

“Şi vrei să zici că toată lumea care împlineşte 33 intră automat în clubul ăsta”, întrebă după ce îşi recăpătă concentrarea.

“Nu chiar toată lumea”, se strâmbă Dan-Alexandru Radu. “Încercăm să evităm căcănarii. Dacă cineva a fost din cale afară de dezagreabil în prima tinereţe, îi dăm ignore, chiar cu riscul ca frustrările pe care le acumulează trăind în afara clubului să dăuneze societăţii. Vezi Hitler, Stalin, Puric”.

Cătălina Miciu se aşeză pe o sofa William Blake, lăsând junii să-i maseze tălpile în timp ce continua să pună întrebări.

“Cum de s-a putut ţine secretă toată treaba asta până acum”?

Dan-Alexandru Radu rânji autosuficient.

“Suntem oameni de peste 30 de ani. Ştim să ţinem un secret. Plus că avem o echipă de PR cu multă experienţă în a răstălmăci informaţiile care răsuflă. Vezi Noul Testament”…

 

…..

 

În zilele care urmară, prima dintre ele fiind chiar ziua în care împlinea 33, cine se uita pe pagina de Facebook a Cătălinei Miciu era lăsat să creadă că aceasta se plimbă cu trenul ba prin Mizil, ba prin Cluj, ba prin Braşov. Reveni în cele din urmă în Bucureşti cu ochii roşii de nesomn şi un zâmbet înţelept întipărit pe chip. După ritualul de iniţiere în Clubul 33, la care Dan-Alexandru Radu nu participase ca să nu o inhibe, fusese eliberată în lumea mare cu indicaţii clare despre cum trebuie să se comporte.

“Un membru al Clubului 33, cu acces nelimitat la o lume de plăceri nebănuite generaţiei următoare, trebuie să se ferească să-şi arate satisfacţia, pentru a nu da de bănuit”, i se spusese.

“Fii posacă şi sictirită în public ori de câte ori ai ocazia. Plânge-te necontenit când sunt urechi de auzit în jurul tău”, fusese învăţată.

“Lasă impresia că respingi tot ce e nou, că eşti rigidă în vederi, atitudini şi valori”, i se mai recomandase.

Cătălina, însă, ignoră toate aceste sfaturi, lăsându-l pe Dan-Alexandru Radu şi pe alţii ca el să-şi asume acest rol de îndelungată tradiţie. În cercurile în care se învârtea, Cătălina Miciu deveni cunoscută drept tipa aia care arată de 15 are 33 şi se comportă de parcă ar avea 21. Singura ciudăţenie care putea fi văzută ca o dovadă a înaintării în vârstă era obiceiul ei tot mai des de a călători cu trenul prin ţară zile la rând.