L’esprit de l’escalier

Pe la sfârșitul clasei a șaptea, o legendă urbană (vorba vine, ar fi putut fi la fel de bine și rurală) a început să aibă succes în rândul colegilor mei. Dacă faci zece genoflexiuni iar apoi te apucă cineva de arterele gâtului, leșini garantat. Legenda avea iz de plauzibilitate, în fond ce altceva se poate întâmpla dacă nu mai circulă sângele spre creier, deci provocarea de a te lăsa apuca de gât fusese lansată.

Momentul a venit fix când mă aflam într-o criză de identitate. Eram suficient de matur încât să înțeleg că simțul umorului, calitate pe care mizasem până atunci în relațiile cu ceilalți, nu are efectul scontat la gagici. Sigur, te aduce în preajma lor, dar mai departe de atât ești pe contul a ceea ce în mod dezolant îți este propriu. Deci trebuia să arăt că sunt și cool într-un fel sau altul.

Toate tentativele de leșinare prin această metodă eșuaseră. Cel mai aproape de pierdut cunoștința fusese colega noastră Oana, căreia, după ce îi fuseseră strânse carotidele, i se făcuse rău. Băieții mai coioși ai clasei renunțaseră și ei în primele secunde de constricție arterială sub diferite pretexte (că îi doare, că sunt ciupiți de piele etc). Era clar; culoarul meu de afirmare era larg deschis.

Eram și atunci, cum sunt și acum, un om prudent. Sigur, mersesem pe țevi, dar acolo contextul era cu totul altul. Să vă explic. Mersul pe țevi era un ritual al puștimii din Drumul Taberei. Țevile erau de fapt niște conducte cu diametrul de 30 de centimetri aflate la câțiva metri deasupra fundației unui bloc a cărui construcție fusese abandonată. Fundația era o placă de beton armat. Ce arma betonul erau niște țăruși de fier ruginit în care, dacă cădeai de pe țevi, te-ai fi înfipt ca feciorii daci în sulițe, odinioară. Ce vreau să zic e că mersesem pe țevile alea doar pentru că o făcuseră și alții înaintea mea și mi-au zis că n-am tupeu să fac și eu același lucru. Dar altfel, fiind un om prudent, nu m-aș fi băgat de capul meu într-o astfel de situație. Cum nici chef să îmi pierd cunoștința prin oprirea circulației sângelui la creier nu aveam.

Meditasem însă asupra problemei și ajunsesem la niște concluzii:

1) Starea de rău acuzată de colega mea Oana fusese cel mai probabil un efect al panicii, nu al lipsei de sânge oxigenat spre creier;

2) Pentru a opri definitiv fluxul sanguin prin constricție îți trebuie forța și precizia unui ninja, ori cei doi Ionuți din clasa noastră care se tot ofereau să-i leșine pe alții nu aveau nici una, nici alta;

3) Cu puțin sânge rece, m-aș fi putut lăsa strangulat vreo 30 de secunde și simula apoi cu succes un leșin, pentru a mă acoperi pe urmă de glorie!

Am început să aranjez meticulos momentul care avea să mă facă vedeta școlii. Pe vremea aia voiam să mă fac actor și mă consideram automat și talentat, deși nu jucasem niciodată în nimic. Plănuisem scena în cele mai mici detalii. Nu voi fi eu cel care va cere să fiu leșinat. Ar bate la ochi. Toată lumea s-ar îndoi pe urmă că am leșinat pe bune. Voi aștepta ca cei doi Ionuți să-mi propună asta. Oricum, rămăsesem printre puținii neprovocați până la ora aceea. Aveam să accept așa, într-o doară, ca și cum nu pun prea mult preț pe astfel de jocuri macho, dar nici nu accept să se spună că Dan-Alexandru Radu s-a ferit vreodată de vreo provocare. Cu genoflexiunile nu aveam să întâmpin nicio problemă. Deși eram antitalent la sport, la genoflexiuni mă descurcasem mereu de minune (și, în mod bizar, la săritura în lungime!). Deci când voi fi apucat de carotide, suflul meu nu va fi atât de precipitat pe cât vor bănui ceilalți. Plănuiam să mă las strâns de artere între 20 și 30 de
secunde. Intuiam că în astfel de clipe, când audiența va fi surescitată, li se va părea că timpul trece mult mai încet. Nu va exista, deci, nicio îndoială că fluxul sanguin a fost suficient de mult timp întrerupt pentru a mi se cauza leșinul. Eram pe vremea aceea (nu mai sunt) adeptul stilului minimalist al jocului actoricesc. Mi-am propus, deci, să nu fiu foarte dramatic în gesturi. Aveam să stau nemișcat, cu ochii închiși, cât timp sunt strâns de gât, apoi îi voi deschide brusc și-i voi da peste cap în momentul prăbușirii. Căderea am exersat-o acasă. De efect ar fi fost să mă prăvălesc pe spate cu zgomot. La repetiții mi-a ieșit asta destul de bine, însă m-am gândit că la școală voi cădea pe parchet sau ciment, nu ca acasă, pe covor. Nu voiam să risc să mă lovesc la cap și să îmi pierd cunoștința pe bune. Așa că am optat pentru altă variantă, poate chiar mai plauzibilă. Cu fluxul sanguin întrerupt, creierul meu va pierde controlul asupra restului trupului. Articulațiile genunchilor se vor îmuia, ceea ce îmi va permite să cad mai întâi în fund, amortizând șocul, și abia apoi pe spate.

Apoi, gloria!

Întins lat pe podea, voi fi admirat de cercul impresionat al colegilor. Dar mai ales al colegelor. Cea care se va dovedi a fi mai vrednică, va putea spune, în viitor oricărei rivale: ”Și ce dacă gagică-tu e înalt, brunet, cu ochi albaștri? A avut vreodată curajul de a se lăsa leșinat”?

…………….

”Da, bă, bine”, le spun a doua zi, într-o doară, celor doi Ionuți care mă provocaseră, în laboratorul de geografie. Partea aceasta a planului funcționase cum trebuia, însă nu totul mergea așa cum sperasem. Entuziasmul Ionuților la auzul acceptului meu s-a pierdut în rumoarea generală. În plus, era cam târziu în pauză. Teoretic, ora de geografie ar fi trebuit să fi început deja, însă profa întârzia. Mai mult, anunțase că dăm lucrare de control, deci mai toți erau preocupați să-și revizuiască materia sau să facă la repezeală fițuici. Aveam de-a face cu un public dezinteresat și cu o potențială întrerupere din partea profei.

Am ieșit din laboratorul de geografie pe coridor și, căcat, nu ne-a urmat nimeni, eram doar eu și cei doi Ionuți. Nici măcar elevi de la alte clase să ducă vorba mai departe… Însă nu mai puteam da înapoi. Aș fi trecut automat în rândul celor care au refuzat provocarea. Am făcut genoflexiunile alea sperând ca cei doi Ionuți să aibă măcar bunul simț de a-i chema pe ceilalți să mă vadă după ce voi leșina. Pe urmă Ionuț m-a apucat de carotide. Am trecut prin faza strangulării exact așa cum repetasem, chit că îmi venea să râd. La cât de anemic strângea Ionuț leșinai, cel mult, de plictiseală. În fine, sub strânsoarea slabă a lui Ionuț și privirea fascinată a celuilalt Ionuț, după vreun minut de constricție articulară, am dat ochii peste cap, genunchii s-au tăiat și m-am prăbușit pe cimentul coridorului, în așteptarea spectatorilor.

”Băi, l-am leșinat pe Radu!”, s-a entuziasmat celălalt Ionuț. ”Mă duc să-i chem și pe ceilalți”.

”Stai”, a zis Ionuț. ”Mai întâi să-i dăm pantalonii jos și să-l lăsăm în pula goală”!

Dacă mi s-ar fi întâmplat treaba asta în ziua de azi, aș fi deschis pur și simplu ochii și aș fi zis: ”E fix genul de mârșăvie de care te credeam capabil, Ionuț, așa că am trecut prin toată șarada asta doar ca să mă conving că ești un nenorocit”.

Dar nu ăsta e ”spiritul scării” la care fac referire în titlu. Oricum, atunci, în clasa a șaptea, când încă mai aveam orgoliu, să deschid ochii și să recunosc că mă prefăcusem era de neconceput. Preferam să mă fac de râs în pula goală decât să mă fac de râs ca un șarlatan. Tot mai speram ca celălalt Ionuț să se dovedească responsabil și să-l convingă pe Ionuț să renunțe la idee, însă pe nenorocit l-a apucat râsul auzind ideea și a început să-mi desfacă cureaua de la pantaloni în timp ce celălat trăgea.

Trebuia să găsesc repede o soluție onorabilă de a ieși din impas. Totuși, să stai în pula goală într-un cerc surescitat de colegi nu era cool. Cum nu credeam nici că profa de geografie ar fi apreciat să mă vadă așa înainte de lucrarea aia de control. Cum nu credeam nici că vreo gagică i-ar spune vreodată unei rivale: ”Și ce dacă gagică-tu e înalt, brunet, cu ochi albaștri? A avut vreodată curajul de a leșina în pula goală”?

Și-atunci mi-a venit ideea. Dacă tot voiam să mă fac actor, trebuia să știu să improvizez. Așa că am început să am convulsii! Îmi părea rău că nu știu să fac convingător spume la gură, însă tremuratul mi-a ieșit bine. Vedeți voi, când ai convulsii zvâcnești mult din picioare, ceea ce îngreunează considerabil munca cuiva care ar vrea să îți dea pantalonii jos. De-aia la Urgență au foarfece cu care îți taie pantalonii când vor să te trateze în pula goală.

Din fericire, celălalt Ionuț a intrat în panica pe care mizam până ca Ionuț cel nenorocit, care îmi descheiase șlițul, să apuce să tragă prea tare de chiloți. Apoi, au început amândoi să-mi dea palme peste față, ca să mă trezească, strigând în același timp la colegii rămași în laboratorul de geografie.

În planurile mele, trezitul din leșin trebua să fie piesa de rezistență. Aș fi așteptat să se risipească admirația cercului surescitat de colegi și să se instaleze îngrijorarea, apoi aș fi tras cu zgomot mult aer în piept și aș fi deschis ochii mari concomitent cu o scurtă tresărire. Apoi, după o pauză de efect, aș fi băgat un punch-line, gen: ”Ce, asta a fost tot?”, gata pe urmă să mă aștept la orice de la aplauze, la îmbrățișări și îngrijiri din partea colegelor emoționate.

Cei doi Ionuți nu meritau însă recitalul meu actoricesc, așa că am ieșit din leșin confuz și sictirit, așa cum o face cineva care se trezește pălmuit și cu pantalonii trași pe șolduri. Ca să nu bată la ochi, am constatat destul de târziu situația mea vestimentară și mai degrabă cu uimire, decât cu furia care mă încerca și am acceptat mâna întinsă a nenorocitului Ionuț, care m-a ajutat să mă ridic. Nu știu exact cum trăsese el de pantaloni, cert e că nu reușise să expună ceea ce-și propusese, în schimb, din spate era vizibil un mare și înfloritor zâmbet vertical. Și bineînțeles, în spatele meu, singura ființă care ieșise din laboratorul de
geografie la strigătele Ionuților, era Alina G.

(Știu că nu e ok să introduci un personaj atât de târziu într-o narațiune, dar asta e poveste reală de viață, nu chestie suptă din pix).

Alina G. a fost prima femeie care m-a făcut să plâng. Se întâmpla prin clasa a șasea, când un coleg tembel mi-a lipit pe spate un post-it pe care scrisese cu markerul ”Alina + Radu = LOVE”. Alina G. nu a apreciat gluma, mi-a smuls post-it-ul până să-mi dau seama că-l am și mi-a ars o palmă inimaginabil de nesuavă și usturătoare.

Dacă incidentul s-ar fi petrecut în ziua de azi i-aș fi tras la rândul meu un pumn în ochi, în virtutea egalității de gen în care cred cu tărie, însă nici ăsta nu e ”spiritul scării” la care fac referire în titlu. Atunci, m-am mărginit să fiu cavaler și să îmi ascund cum pot lacrimile care îmi țâșniseră din ochi. În fine, după faza aceea, n-am prea mai avut-o la inimă pe Alina G. și, cu siguranță, era ultima persoană din lume căreia aș fi vrut să-i adresez zâmbetul meu vertical.

Alina G. nu era ceea ce s-ar numi o persoană discretă. Despre leșinul meu nu s-a vorbit foarte mult după aceea. În orice caz, nici urmă de glorie. În schimb, toate colegele se uitau la mine de parcă aș fi umblat în curul gol. Iar Alina G., de câte ori ni se intersectau privirile, îmi rânjea malițios.

Pe urmă a venit vara. Era o vreme toridă (pentru anii ’90, deci cum ar veni o zi călduroasă de februarie din ziua de azi) iar moda printre gagici prevedea în vremea aia niște maiouri destul de decoltate, atât în zona bustului, cât și a mânecilor. Profa de geografie, care nu mai apăruse la ora la care leșinasem și chiulise și de la multe altele, de atunci înainte, căzuse la pace cu noi să ne treacă niște note din burtă în așa fel încât să trecem toți, iar cei care erau ceva mai competenți la materie să aibă medii similare cu cele din trimestrele anterioare.

Stăteam deci toți grămadă în jurul catedrei, aplecați ca să vedem ce se petrece în catalog, când, mi-au scăpat ochii. În decolteul Alinei G. Era primul sân pe care îl vedeam pe viu, atârnând întreg, la liber, în timp ce Alina G. se aplecase periculos de mult cu maieul ei cu două numere mai mare peste catedră. Avea un sfârc ceva mai maroniu decât ai fi bănuit la o blondă și o areolă mai mare ca o monedă de cinci lei de pe vremea lui Ceașcă. Am fost cavaler și de data aceea. N-am dat niciun cot complice colegilor de lângă mine și nici n-am povestit mai departe.

Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut azi, însă, m-aș fi dus la ea și i-aș fi zis:

”Hă, hă, ți-am văzut țâța”!

Ăsta e spiritul scării de care ziceam.

Cine cred că va lua premiul Oscar. Și cine cred că ar merita să-l ia

Pentru că mi s-a atras atenția că sunt antisocial, depresiv și complet lipsit de preocupări burgheze, am luat decizia de a mă uita la toate filmele nominalizate la Oscar, anul acesta, la categoriile importante, pentru a avea subiecte de conversație până în 2017 pe vremea asta. Pentru afirmare și like-uri o să arăt în continuare și cine cred că va lua Oscarurile și cine cred că mertită de fapt să ia Oscarurile, de parcă m-aș pricepe la filme, sau ceva. Dar să nu ne enervăm. Sunt totuși premiile Oscar, nu e un festival cu pretenții la care să trebuiască să ai și cultură cinematografică pentru a-ți da cu părerea. Așadar:

Cel mai bun film:

Cine cred că va câștiga: The Revenant – Premiul Oscar înseamnă câteva zeci de milioane de dolari în plus la încasări, deci dacă ignori casele de film care au făcut o peliculă doar în acest scop (cum e The Revenant) ai cam pus-o. Ori la cât lobby s-a făcut pentru filmul ăsta, e greu să-l tratezi cu disprețul pe care îl merită, fără să-ți faci o grămadă de dușmani în industrie.

Cine cred că ar trebui să câștige: The Big Short – E fresh, e original, e despre o chestie actuală care ne-a afectat pe toți, e bine făcut. Te distrezi în timpul în care îl urmărești și te lasă la final cu impulsul de a pune mâna pe furci și topoare.

Categoria Mențiune specială: Room – Până să văd The Big Short eram 99% decis că Room  merită premiul. Puștiul din rolul principal rupe, iar filmul mai are și calitatea că îți arată ce se întâmplă după punctul culminant, nu se oprește unde ai crede că ar trebui să se oprescă.

Categiria Noi să fim sănătoși: Spotlight – Nu-i rău, dar mai cinstit era să-l facă direct documentar, nu reconstituire cu actori.

Categoria Meh: The Martian – Distractiv, ce să zic, dar parcă aș fi vrut să mă și ia ceva, orice, prin surprindere.

Categoria Filme de televiziune: Brooklyn și The Bridge of Spies – corect făcute, dar parcă pentru BBC și pentru cardiaci – să nu cumva să se emoționeze prea tare.

Categoria Hassan bîn Sabah: Mad Max – Poate îmi lipstește mie ceva, dar nu pot să iau filmul în serios.

Cea mai bună regie:

Cine cred că va câștiga: The Big Short, deși simt vag, dar persistent în ovare că ar putea fi Mad Max.

Cine cred că ar trebui să câștige: The Big Short – Adam McKay, care a scris și scenariul, reușește o combinație de documentar și comedie pe o temă dramatică și îi iese al dracului de bine. Nu e ușor să faci un film deștept pe înțelesul proștilor, fără să pară forțat.

Categoria Muncă titanică: Mad Max – ziceam că simt în ovare că ar putea lua premiul pentru regie George Miller, pentru Mad Max. Faza e că Academia de Film știe să recunoască efortul unui regizor chiar și pentru un film pe care unii nătărăi ca mine nu îl iau în serios. Ori e clar că omul a muncit de i-au sărit capacele pentru ca cursele alea de mașini să iasă bine.

Categoria Nu-mi permite subiectul: Spotlight e despre preoți pedofili și victimele lor, deci dacă nu vrei să îl faci documentar, ci film artistic, nu poți să te joci cu subiectul cum o face Adam McKay în The Big Short. Tom McCarthy face un making-of sobru al anchetei jurnalistice care a dat preoții în vileag și aia e, ce poți să faci mai mult?

Categoria Locul doi: Room – Zău că voiam să dau Oscarul pentru regie lui Lenny Abrahamson pentru Room, până să văd The Big Short. Gagiul nu numai că reușește să scoată un rol mare dintr-un puști de 8 ani, dar știe și să accentueze fără să devină grețos fix momentele care trebuie accentuate în decursul poveștii pentru a te face să empatizezi cu personajele.

Categoria În care îmi pun în cap cititorii – The Revenant mi s-a părut un film ratat și asta din cauza regizorului Alejandro Inarritu. S-a chinuit mult să fie artist și i-a ieșit o pulă. Sau poate nu înțeleg eu demersul lui artistic de am rămas cu atâtea frustrări. Gen: 1) De ce nu a pus actorii ăia în centrul cadrului ca să poți să te uiți la ei în timp ce interpretează? Vrea să ne arate ce mic și bicisnic e omul în comparație cu natura? Peste 80% din film se petrece în mijlocul naturii, crede că nu ne prindeam de asta și dacă punea dracului actorii acolo unde să-i poți vedea? 2) Care e faza cu grosplanurile pe gurile actorilor? Filmul e făcut pentru ca surzii să citească pe buze? Are Inarritu o fixație orală? E prea main-stream să vezi ochii actorilor când exprimă trăiri extreme? 3) Am înțeles că s-a făcut mare tam-tam pe faptul că a filmat la lumină naturală. Și? I-a ieșit ceva cât de cât similar cu Barry Lyndon? Par copacii mai amenințători sau zăpada mai rece? În fine, m-aș enerva foarte tare dacă ar lua Oscar pentru filmul ăsta. Nu cred că o să ia, totuși. Nu e genul de regizor care să rupă la încasări, deci nu are mare influență la Hollywood. Și mai e și mexican.

Cel mai bun actor:

Cine cred că va câștiga: Leonardo DiCaprio – Omul a fost prea mult timp ignorat pe nedrept. Plus că e încă la vârsta la care numele lui pe un afiș înseamnă încasări de zeci de milioane, deci e un tip puternic, influent, pe care trebuie să-l gâdili. Nu mă voi enerva când va lua Oscarul, deși nu îl merită deloc pentru The Revenant. Și nu din vina lui, ci a regizorului. Adică îți omoară unul fiul în fața ta, se pișă pe tine, iar dintre toate reacțiile pe care un regizor le poate filma, acesta alege să bage un grosplan pe dinții tăi înspumați. Plus că rolul nu e foarte ofertant. Să gemi și să te târăști două ore jumate prin zăpadă nu e chiar un recital actoricesc. Dacă eram în locul lui Inarittu, pe lângă faptul că aș fi filmat dracului actorii în așa fel încât să se vadă, l-aș fi distribuit în rolul principal pe Bear Grylls. Ar fi fost mai credibil.

Cine cred că ar trebui să câștige: Eddie Redmayne – Omul joacă de rupe în The Danish Girl. Nu capătă doar rânjetul ăla suav, de femeie, după ce își descoperă identitatea, dar toată atitudinea lui – cum bea ceai, cum merge, cum se mișcă, cum vorbește – arată că s-a transformat în femeie.

Categoria Ce pot să zic?: Bryan Cranston – joacă și el foarte bine în Trumbo, dar Redmayne are un rol mai ofertant, deci na…

Categoria L-a stricat personajul: Michael Fassbender – este foarte credibil în rolul de căcănar nesimțit din Steve Jobs. Dar asta este și problema. După ce ești un căcănar nesimțit tot filmul, faza de final, în care scenariul încearcă să te spele, nu este suficientă pentru a-ți face personajul mai plăcut. Plus că nu am deținut niciodată un produs Apple, deci nu fac parte din secta în care Jobs e Dumnezeu ca să văd în rolul lui Fassbender unul de Oscar.

Categoria Știam finalul: Matt Damon e simpatic în The Martian, dar e genul ăla de film în care știi cam tot ce o să se întâmple, deci personajul lui Matt nu te surprinde cu nimic.

Cea mai bună actriță:

Cine cred că o să câștige: Brie Larson, pentru Room. Brie Larson face un foarte mișto personaj de femeie puternică care clachează la un moment dat, iar un Oscar nu i-ar sta rău deloc pentru asta. Singura obiecție e că a fost trecută la categoria greșită. Trebuia la supporting actress. Rolul principal îl joacă puștiul.

Cine cred că ar trebui să câștige: Charlotte Rampling – care face un rol de i-ar lăsa gura apă oricărei actrițe trecute de 60 de ani în 45 years. Cum reacționezi când afli că bărbatul tău încă o mai iubește pe fosta, care a murit în 1962? Nu prea știi cum, iar Charlotte Rampling interpretează chestia asta foarte bine. Mă îndoiesc, însă, că are vreo șansă la Oscar. Nu doar pentru că filmul e prea european pentru Hollywood, dar Rampling a mai făcut și declarația aia în care le-a dat actorilor negri nenominalizați cu flit, deci practic și-a smuls covorul roșu de sub picioare.

Categoria Mult prea divă – Cate Blanchett e o superactriță, dar nu și în Carol. E atât de divă și sofisticată încât nici nu știi de unde să o iei. Mai ales când i se întâmplă chestii nasoale și ai zice că ar trebui să reacționeze ceva mai visceral. Plus că e și ea la categoria greșită. Trebuia la supporting actress. Rolul principal îl joacă Rooney Mara.

Categoria Fată bună – Saoirse Ronan este o actriță foarte simpatică, doar că nu prea are nimic de oferit în Brooklyn. E povestea unei fete bune din Irlanda, care emigrează în SUA să se căpătuiască, deși, jur, nu părea deloc că o ducea rău în țara natală. I se spune că o așteaptă o slujbă în New York și, surpriză, chiar o așteaptă. Întâlnește un băiat care pare de treabă și, surpriză, chiar e de treabă. Circumstanțele o aduc înapoi în Irlanda, unde alt băiat vrea să o ia de soție. Dar, surpriză, alege să se întoarcă la primul. Cu așa rol nici Meryl Streep n-ar putea să stoarcă un Oscar.

Categoria WTF did i just watch! – Jennifer Lawrence e genul ăla de actriță nu neapărat talentată, dar la care îți face plăcere să te uiți și care fură toată atenția (ca și Mila Kunis, de exemplu). Deci nu e timpul pierdut să mai ia un Oscar, dar nu cu roluri ca cel din Joy. Joy începe ca un film independent obișnuit despre o familie disfuncțională, cu ușoare accente suprarealiste, apoi o dă în clasica poveste a eroului care crede în ceea ce face în pofida greutăților descurajatoare. Abia după o oră și ceva vine momentul ăla de WTF! Chiar s-a făcut un film în care o prezentatoare de teleshopping, care a inventat „mopul miraculos”, e zugrăvită ca o eroină? Pe DeNiro îl înțeleg că are datorii și apare în toate porcăriile, dar Jennifer Lawrence ar trebui să-și aleagă proiectele mai cu grijă.

Cel mai bun actor în rol secundar:

Cine cred că va câștiga: Sincer nu prea îmi dau seama, sunt toți foarte buni. Probabil Mark Ruffalo, în ideea de a pleca și Spotlight cu ceva acasă. Ruffalo face un rol mișto, poate cel mai mișto din film, drept ziarist tânăr care face toată munca de teren și se mai și implică emoțional în grozăvia descoperită.

Cine cred că ar trebui să câștige: Christian Bale – recunosc că omul mi-e cam nesuferit, dar când joacă, joacă. Îl ajută mult și faptul că personajul lui din The Big Short are multe de oferit – e ciudat, depresiv, oarecum genial, are un hobby cool. Oricum, se achită de rol remarcabil.

Categoria Să fim totuși corecți – Tom Hardy, spre deosebire de DiCaprio, chiar apare vizibil în cadrele din The Revenant și interpretează rolul de ticălos cu multă sinceritate – îmi amintesc că în sala de cinema îmi ziceam că și eu aș fi făcut în situaţia aia același lucru pe care îl face personajul lui. Bine, eram și puțin nervos că dădusem bani pentru o așa porcărie de film. În fine, Tom Hardy e sculă!

Categoria Bun, dar puțin – Mark Rylance interpretează un spion KGB foarte simpatic și uman în The Bridge of Spies. Însă nu știu dacă apare mai mult de 10 minute în film. Cam puțin pentru un Oscar.

Categoria Dacă te premiem, încetezi? – Sylvester Stallone îl interpretează iar pe Rocky în Creed și e la fel de bun ca în Rocky I, II și III, oricum mult mai bun ca în Rocky IV și V. Totuși e cam aceeași chestie pe care am mai văzut-o, iar un eventual premiu Oscar ar veni poate doar ca un îndemn să se lase dracului de personaj.  Oricum, în Creed dă semnale că seria s-ar putea încheia cu Rocky VII.

Cea mai bună actriță în rol secundar:

Cine cred că va câștiga: Alicia Vikander, care probabil va lua premiul de consolare pentru The Danish Girl, pentru că la cel mai bun actor i-l vor da lui DiCaprio și nu lui Redmayne, cum ar fi normal. N-ar fi un Oscar chiar nemeritat, Alicia joacă bine, dar performanța ei e cam umbrită de scenariu. În film, personajul Aliciei nu este o lesbiană care are un mariaj de fațadă cu soțul ei, ca în viața reală, ci o soție heterosexuală care vrea ca soțul ei să-și îndeplinească obligațiile conjugale. Chiar și așa, însă, începe să-l îmbrace în femeie, apoi regretă că acesta vrea să rămână femeie. Cam nerezolvat aspectul ăsta…

Cine cred că ar trebui să câștige: Jennifer Jason Leigh – E o scenă la începutul lui The Hateful Eight în care personajul lui Jennifer îi aruncă o ocheadă personajului lui Samuel L. Jackson în care poți citi viclenie, nebunie, sălbăticie, inteligență etc. Și nu te lasă neterminat, dă dovadă de toate astea mai târziu. S-a zis că Tarantino e cam misogin în filmul ăsta, însă Jennifer Jason Leigh are cel mai tare rol dintre toate personajele, până la urmă.

Categoria Nu m-ar deranja nici așa: Rooney Mara are de fapt rolul principal în Carol și, spre deosebire de Cate Blanchett, care e prea divă în film ca să exprime și altceva, te face să intri în pielea ei și să îi simți angoasele. Nu m-ar deranja dacă ar primi ea Oscarul și nu Jennifer Jason Leigh.

Categoria, Nu prea s-a văzut – Rachel McAdams face în Spotlight cam același tip de rol ca Mark Ruffalo, doar că mai slab. Nu prea se vede, nu prea sare în ochi. Părerea mea, gen.

Categoria Quasimodo – Kate Winslet e mâna dreaptă a labagiului Steve Jobs, în filmul cu același nume și face un rol credibil și oarecum simpatic. Dar e atât de în umbra lui Fassbender încât e greu de văzut un Oscar de-acolo.

Cel mai bun scenariu original:

Cine cred că va câștiga: E posibil să se facă o mârlănie și să se dea Oscarul fraților Coen, pentru că sunt frații Coen, pentru The Bridge of Spies. Plus că l-ar mulțumi în felul ăsta și pe regizorul Steven Spielberg. Scenariul e ok și, cum ziceam mai sus, numai bun pentru un film de televiziune. Însă e pur și simplu o dare de seamă a unui eveniment istoric. Orice student la Istorie cu un seminar de scriere creativă în CV putea face unul la fel de bun.

Cine cred că ar trebui să câștige: Alex Garland, care a scris și regizat Ex Machina. De fapt, mi se pare rușinos că Ex Machina nu a prins măcar o nominalizare la Cel mai bun film (se putea renunța lejer la Brooklyn ca să i se facă loc) sau la Cea mai bună regie (în locul lui Inarritu), dar așa e când ești britanic și faci film independent. Scenariul îmbină foarte deștept partea științifică a SF-ului cu gradația necesară pentru a face un thriller bun. Și pune și o problemă de etică la bătaie, mă rog, veche de câteva decenii, dar pe cale de a deveni actuală.

Categoria Bunul documentarist: Tom McCarthy a și scris, nu doar regizat Spotlight și, cum mai ziceam, filmul e un making-of al unei anchete jurnalistice. McCarthy e un bun documentarist, dar aici se cuvine un Pulitzer pentru echipa de ziariști, nu un Oscar pentru film.

Categoria A stricat Disney toată treaba – Pete Docter și Jonas Rivera au scris un scenariu de ți-e mai mare dragul pentru Inside Out. Sentimentele dominante ale personalității unei fetițe de 11 ani sunt transformate în personaje, treaba lor fiind să gestioneze procesele care au loc în creierul ei. Scenariul este original și duios, dar se văd foarte clar în film momentele în care producătorii de la Disney iau decizia că nu sunt suficient de multe poante și mai trântesc cât se poate de gratuit câte una.

Categoria Las-o-n pula mea: Jonathan Herman, Andrea Berloff, Leigh Savidge și Alan Wenkus au scris cel mai slab scenariu al tuturor filmelor nominalizate anul acesta la Oscar – Straight Outta Compton. E vorba de niște limbi grețoase în cur pentru Dr. Dre și Ice Cube și modul în care au devenit ei cei mai de seamă reprezentanți ai gangsta rap-ului (menționez că sunt rapper). Mai de căcat ca povestea sunt dialogurile; poți citi frustrarea în ochii actorilor în timp ce dau replicile alea găunoase.

Cea mai bună coloană sonoră:

Cine cred că va câștiga: John Williams, pentru Războiul Stelelor. Disney nu poate fi neglijat de Academie, a băgat aproape 5 miliarde în franciza asta. Lăsând sforăriile la o parte, coloana sonoră a lui John Williams este chiar foarte tare. Îmi amintesc că gândeam asta chiar în timp ce vedeam filmul în sala de cinema și, mă rog, nu mă treceau fiorii, dar încercam un vag sentiment epic.

Cine cred că ar merita să câștige: Ennio Morricone, pentru The Hatefull Eight. E drept că coloana lui sonoră originală e folosită doar în primele minute ale filmului și că John Williams a făcut un efort mult mai mare pentru Războiul Stelelor, dar faza e că pur și simplu coloana lui Morricone se pupă mai bine cu filmul, chiar și așa de scurtă durată cum e. Și mie, cel puțin, mi-a rămas în cap multe zile după ce am văzut filmul.

Categoria Aproape ce trebuie: Jóhann Jóhannsson vine cu ceva cât de cât modern în Sicario. Însă mizează mai mult pe crearea unei atmosfere (amenințătoare) nu e propriu-zis o coloană de sine stătătoare.

Categoria Mă lași: Thomas Newman a compus o coloană sonoră complet lipsită de farmec și originalitate pentru The Bridge of Spies. Aceleași trompete răsuflate menite să evoce patriotismul și armata americană pe care le-ai mai auzit în 1.000 de filme despre patriotism american și armată.

Categoria Muzică de lift: Carter Burwell a făcut o coloană sonoră excesiv de banală pentru Carol. Niște ciupituri sensibile de pian fără nicio direcție, bune doar de pus în lifturi de clădiri pentru snobi.

Cel mai bun cântec original:

Cine cred că o să câștige: Lady Gaga pentru Til It Happens to You.

Cine cred că ar trebui să câștige: Lady Gaga pentru Til It Happens to You. Acum pe bune, e singurul cântec cu coaie dintre toate cele nominalizate. E cântat cu nerv și subiectul e de băgat la cap.

Categoria pe-acolo: Manta Ray de J. Ralph & Antony se apropie cât de cât de ceva care ar merita ascultat într-un film, dar e un cântec lung și devine enervant pe parcurs.

Categoria Să nu ne obosim: Mai sunt trei cântece nominalizate, dar sunt atât de proaste (par cântate de formații de nuntă) încât mi-e și jenă să amintesc de ele.

Alte precizări:

La categoria Cel mai bun scenariu adaptat nu mă pronunț, pentru că nu am citit cărțile după care au fost adaptate scenariile.

La categoria Cel mai bun film străin n-am reușit să văd niciunul până acum. Filmele străine se piratează mai greu, din păcate.

La celelalte categorii chiar nu mă pricep. Dar aș da ori mixaj sonor, ori editare de sunet (nu știu care e diferența) pentru The Revenant. La sunet filmul a fost țuț!

Cum se gătesc melcii de grădină pentru o cină romantică în trei

Să luăm următoarea situație ipotetică plauzibilă: esti litera „A” dintr-un menage a trois în care ai intrat mai mult pentru litera „B”, litera „C” fiind departe de a reprezenta pentru tine o treime ideală. Eşti deja suficient de matur ca să ştii că nu vei câştiga puncte în faţa literei B vorbind litera C de rău, aşa că singurul lucru cu cap pe care îl poţi face pentru a înlătura litera „C” din alfabet este să îi arăţi literei „B” cât de superior şi rafinat eşti tu în comparaţie cu inutilul terţ a cărui prezenţă te irită atât de mult.

Exceptând cazul în care eşti milionar, nu există metodă mai bună pe lumea asta să impresionezi treimea preferată şi să dai ruşini treimii de care ţi s-a acrit decât ocupându-te personal de prepararea unei cine romantice.

Faptul că habar nu ai să gătești nu trebuie să te intimideze, căci partea cea mai bună a unei cine romantice tocmai asta este – nu contează că e de cacat atâta timp cât e exotică şi necesită multă muncă în procesul de preparare. Cu alte cuvinte, niciun alt fel de mâncare nu se califică mai mult pentru ce ai tu în gând decât melcii de grădină pane!

Cel mai probabil, nici „B” nici „C” nu au mai mâncat melci pana acum, iar dat fiind că melcii sunt recunoscuţi pe întreg mapamondul drept o mâncare rafinată îi va face pe „B” şi „C” să-şi lingă degetele oricât de mult le-ar veni de fapt să şi le bage pe gât.

Cum se fac efectiv melcii de grădină pane

Sigur că ai putea pur şi simplu să cumperi melcii ăia din comerţ, însă scopul tău nu este să-ţi simplifici munca, ci dimpotrivă, să le scoţi ochii celor două treimi cu eforturile pe care le depui. Prin urmare, ca să faci rost de melcii ăia va trebui să aştepţi ploile abundente de primăvară – vară şi să ieşi în grădina blocului ca să-i culegi cu mâna ta. Nu te gândi că te faci de căcat în faţa vecinilor care te vor vedea de la ferestre. În fond, trăieşti în România şi o arzi într-un menage a trois, n-ai cum să urci mai mult de-atât pe lista lor neagră.

Pentru trei portii de melci de grădină pane este nevoie de vreo 72 de melci, aşa că probabil va trebui să te faci de căcat şi prin grădinile altor blocuri. Ţine însă minte că totul este pentru un scop bun – să dai ruşini literei „C”.

După ce ai capturat melcii, prepararea lor durează între 10 zile şi două săptămâni. Melcii trebuie puşi la îngrăşat. Din fericire, deşi au gust de carne de pui, melcii sunt ca nişte porci, mănâncă cam orice. Ideea e să-i ţii într-o cutie în care să le laşi nişte frunze de salată sau de varză, precum şi un castron cu apă. Ar trebui să le ajungă. Cam o săptămână mai târziu, după ce s-au făcut graşi, zemoşi si apetisanti, este timpul să îi bagi în post. Timp de două zile nu au voie să mănânce nimic, pentru a se elibera de toxine, fecale şi pofta de viaţă. Dacă ai probleme etice legate de tratamentul la care îi supui, intră pe Wikipedia şi citeşte în ce constă ritualul lor de împerechere. Vei vedea că melcii sunt în esenţă masochişti şi, cel mai probabil, chiar le place tratamentul la care îi supui.

Acum, în sfârșit, poţi să te apuci efectiv de gătitul melcilor de grădină pane! Pe lângă melci mai ai nevoie de trei ouă, sare, piper, pesmet, ceapă verde, lămâi şi nişte ulei de măsline. Operaţiunea se începe prin spălarea melcilor cu apă de la chiuvetă şi punerea lor la fiert. Dacă te macină iar problemele alea etice, aminteşte-ţi că melcii au sânge rece, deci dacă nu îi arunci direct în apa clocotită, ci îi laşi să se încălzească odată cu apa, nu vor simţi nicio durere (mă rog, decât atunci când o să moară asfixiaţi).

Melcii se lasă cam cinci minute la fiert (cinci minute după ce au apărut bulele alea la suprafaţă) după care se stinge focul şi se lasă la răcit odată cu apa. În felul acesta, mucozităţile se vor scurge natural, fiind nevoie doar să îi clătiţi cu un jet de apă după ce îi scoateţi din oală.

Abia acum urmează partea cea mai delicată – scoaterea melcilor din cochilii! Experţii culinari recomandă smulgerea melcilor din cochilie cu furculița, însă, dacă nu eşti un expert culinar, ai toate şansele să compromiți melcul prin stroflocire (a strofloci este un regionalism din Drumul Taberei care descrie mărunţirea haotică a unui material moale în aşa fel încât rezultatul se aseamănă cu sensul incert al distribuţiei firelor de păr pubian).

O metodă mai simplă este să azvârli melcul din cochilie utilizând efectul de inerție. Pur şi simplu iei melcul în mână şi te prefaci că arunci cu el în perete. Atâta timp cât nu îi dai drumul, iar gaura cochiliei nu este obstrucționată, partea cărnoasă a melcului va fi expulzată cât se poate de integră şi nestroflocită. Ai grijă totuși ca melcul să aterizeze pe un prosop sau altceva moale, nu să se izbească de pereţi.

Acum totul este simplu. Baţi alea trei ouă, pui sare şi piper în ele, nişte făină până când compoziţia devine păstoasă, după care iei fiecare dintre cei 72 de melci şi îi dai mai întâi prin acest amestec, apoi prin pesmet. Apoi pui niste ceapă verde tocată la călit în ulei de măsline, adăugând şi melcii timp de un minut sau două.

Şi cu asta gata, ai gătit melci de grădină pane! Melcii de grădină pane se servesc cu lămâie, pentru că sunt greţoşi.

Dacă eşti cu adevărat machiavelic, lasă un singur melc neclătit şi mai neprăjit şi, ţinându-l de un ochi, serveşte-l cu mâna ta literei „C” înainte de cină, drept gustare.

Dacă litera „C” e suficient de naivă încât să creadă că sinceritatea şi comunicarea sunt baza unui menage a trois sănătos, aceasta va zice în timpul cinei că melcii sunt cam râncezi şi cleioşi, punând astfel piatra de temelie la părerea proastă pe care litera „B” va începe să şi-o facă despre ea.

Astfel, având deja asigurată mai mult de 33% din afecţiunea literei „B”, nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să fii de acord cu expulzarea literei „C” din relaţie şi eventual să începi să faci lobby pentru litera „D” pe care ai pus ochii de ceva vreme.

Poftă bună!

Povestea Cătălinei, fata care a intrat în Club 33

Cândva după prânz, când fotonii lăptoşi ai zilei de 10 ianuarie o forţară pe Cătălina Miciu să deschidă ochii, un al treilea motiv al amorţelii pe care o resimţea în tot corpul îşi făcu loc în lista de cauze la care se putea gândi dintr-un foc. Primele două erau cele logice – îşi petrecuse noaptea stând în picioare, discutând cu invitaţii petrecerii de ziua ei şi cu ocazia aceasta băuse mai multe pahare de vin decât îşi putea aminti. A treia cauză, însă, îşi făcu loc ca un invitat nepoftit – a doua zi urma să împlinească 33 de ani.

„Sigur, oamenii nu îmbătrânesc peste noapte, însă, inevitabil, vine o vreme în care îmbătrânirea începe”, îşi zise Cătălina Miciu în timp ce medita dacă nu cumva cofeina cafelei pe care începuse s-o prepare îi face rău şi rememorând evenimentele din seara precedentă. Toate se înscriau, parcă, în panta înaintării în vârstă în care prudenţa ia locul aventurii. Cu zece ani în urmă ar fi petrecut în club, cu ochii după bărbaţi şi dând pe gât shoturi de alcool ce putea cauza orbire. Aseară îşi serbase în avans ziua într-o librărie, cu ochii la cărţi, sorbind din vin bătrânesc, din gama prestige. În locul unei grămezi dezordonate de petrecăreţi sălbatici avusese ca invitaţi grupuleţe calme de ochelarişti. În loc să danseze pe mese, îşi petrecuseră seara învârtindu-se unii în jurul altora ca nişte pinguini, cerându-şi scuze unul altuia ori de câte ori se atingeau cu cotul şi având grijă ca nu cumva să verse vin pe preţioasele cărţi de pe rafturi.

Cătălina Miciu privise această domoală adunare şi avusese viziunea restului vieţii care o aştepta – o călătorie lină, cu evenimente calme, neieşite din comun. Apoi apăruse şi Dan-Alexandru Radu la petrecere. Îl privise alunecând lugubru printre invitaţi, bând în tăcere, dezbrăcându-i din priviri prietenele ochelariste, refuzând să facă conversaţie şi cărându-se pe şestache după mai puţin de o oră, nu înainte de a-i ura bun venit în clubul celor care, ca şi el, au 33 de primăveri la activ. Dacă asta însemna Clubul 33, îşi zise Cătălina Miciu, amintindu-şi amănuntul, atunci ea nu dorea în niciun chip să facă parte din el.

Respinse amorţeala din propriu-i corp şi, după ce trase hainele de alergat pe ea, ieşi din casă cu scopul de a parcurge minimum 10 kilometri, dar ţintind spre 21.

Alergarea îi făcu bine. Îşi aminti că în urmă cu 10 ani ar fi obosit doar fugind după autobuzul special de Otopeni. Fotonii lăptoşi se mai înteţiseră, iar căldura o însufleţi puţin. Începu să fie atentă şi de sunetele oraşului. Copii mucoşi ţipau cu egosimul creaturilor care nu au cunoscut încă încercările vieţii, bătrânii icneau cu năduful celor care n-au ştiut să se întreţină, iar maşinile claxonau în draci în spatele ei o dubă Volkswagen Caravelle.

Cătălina Miciu încetini pasul, realizând brusc că duba o urmărea de cel puţin trei kilometri. Până să aibă o reacţie, vehiculul hipiot opri, de pe locul mortului coborî Dan-Alexandru Radu şi, în loc de salut, îi vârî o sticluţă de parfum sub nas.

„Iartă-mă, Cătălina Miciu, am uitat să-ţi dau ieri cadoul de ziua ta”.

„Dan-Alexandru Radu, nenorocitule”, apucă să mai spună Cătălina Miciu, recunoscând mirosul de cloroform şi simţind cum este aruncată în dubă, înainte să se instaleze profundul somnic chimic.

 

…

 

„Dan-Alexandru Radu, nenorocitule”, îşi continuă Cătălina Miciu gândul, imediat ce se trezi. În loc de Dan-Alexandru Radu, însă, ochii îi căzură pe un june blond, bărbos, de 1,90, cu muşchii clar definiţi puşi în evidenţă de costumul ce consta în slip şi sandale, aplecat deasupra ei. Junele îi făcu semn să se liniştească, îi masă fruntea cu o compresă, apoi dispăru după o draperie.

Cătălina Miciu îşi dădu seama că stă pe o otomană, sprijinită pe un vraf de perne Lori Shinal. Pe o măsuţă Baccarat din apropiere, o duzină multicoloră de macaroons îi făcea cu ochiul dintr-un bol Lily Juliet.

Când Dan-Alexandru Radu intră de după aceeaşi draperie, pufăind dintr-o pipă şi târşâindu-şi halatul de casă Ralph Lauren peste covorul persan, vehemenţa Cătălinei Miciu se mai domolise. Scuipând firimituri de macaroons, îi zise acestuia cu reproş moderat:

„Kidnapingul nu e o crimă care trece neobservată, Dan-Alexandru Radu! Sunt oameni care îmi vor remarca absenţa”!

„Nu e cazul, Cătălina Miciu”, zise Dan-Alexandru Radu. „Ne-am permis să îţi luăm telefonul şi să intrăm în contul tău de Facebook. Toţi cunoscuţii tăi trăiesc acum cu impresia că ai plecat într-o călătorie de plăcere cu trenul undeva în Vaslui. N-ai de-a face cu amatori. Suntem o organizaţie riguroasă”.

„De ce vorbeşti la plural”, se enervă Cătălina. „Cine sunteţi voi”?

„Clubul 33, desigur”, răspunse Dan-Alexandru Radu, trăgând draperia.

O cameră vastă, mobilată cu un bun gust deşănţat, se dezvălui privirilor Cătălinei Miciu. Oameni trecuţi de prima tinereţe, care mai de care mai obişnuiţi, erau răspândiţi prin toate colţurile, fiind asistaţi la fiecare mişcare de bunăciuni de ambele sexe croite pe tiparul tânărului bărbos iubitor de sală care o îngrijise.

Din pereţi ieşeau mai multe ţevi aurite, fiecare cu câte o etichetă care desemna băutura ce curgea de acolo. Din loc în loc, în boluri de cristal zăceau felurite soiuri de mâncare: trufe, cozi de sparanghel, iahnie de fasole.

Pe măsură ce Dan-Alexandru Radu îi făcea Cătălinei turul stabilimentului, tineri bărboşi în togi romane îi urmau în suită murmurând cu cărţile în faţă citate din Truman Capote, asigurând astfel un ambient sonor special.

„Când lumea spune că viaţa începe după 30 de ani, lumea nu mănâncă căcat, Cătălina Miciu. Face doar referire la un secret milenar, pe care noi, cei trecuţi de prima treime a existenţei, îl păstrăm cu evlavie. Ştiu, şocul e mare. Faza aia cu Moş Crăciun e doar un antrenament de disimulare pentru noi, cei care trebuie să învăţăm să respectăm convenţia de a le ascunde tinerilor adevărul. Vezi tu, dacă lumea ar şti de la început cât de mişto e după ce ai împlinit 33-ul, nimeni n-ar mai face nimic util cât e tânăr”.

Cătălina Miciu află în următoarea oră lucruri fabuloase de la colegul ei de vârstă. Încă din zorii umanităţii, oamenii iritaţi de înaintarea în vârstă creaseră un fel de organizaţie de într-ajutorare pentru a se sprijini reciproc.

“La început bătrânii Homo sapiens sapiens se sprijineau cu sfaturi, iar adunările lor erau doar un prilej de a se face muci cu fructe fermentate. Ulterior, însă, au apărut şi oameni cu spirit practic care au realizat un lucru elementar: la ce se pricep mai bine ăştia de peste 30 decât ăia de 20? La acumulare de resurse, desigur! Cu vreo 40 de milenii în urmă s-a creat un fond de protocol care a crescut neîncetat de atunci. De când au apărut băncile şi fondurile de investiţii, bugetul Clubului 33 a început să crească exponenţial cu fiecare generaţie. Acum organizaţia noastră dispune de resurse aproape nelimitate, iar cluburi de relaxare precum cel prin care ne plimbăm acum există în orice localitate de peste 5.000 de locuitori. Poţi să fii un tiriplici în lumea ta din afară, aici vei fi tratat ca un rege. Orice poftă ai avea, poate deveni realitate, singurul tău merit fiind faptul că ai supravieţuit până la acest punct de cotitură. Viaţa de după 33 e bună, Cătălina Miciu. Nu trebuie decât să te bucuri de ea respectând codul discreţiei şi să profiţi de rentele pe care le datorăm înaintaşilor”.

Cătălina Miciu încetase să mai facă feţe-feţe sceptice la ceea ce spunea Dan-Alexandru Radu şi dădea semne că e pe cale să accepte situaţia în care intrase. Junii care recitaseră din Capote până atunci lepădaseră togile, iar acum se lansaseră într-o partidă de dans contemporan pentru a-şi impresiona invitata.

“Şi vrei să zici că toată lumea care împlineşte 33 intră automat în clubul ăsta”, întrebă după ce îşi recăpătă concentrarea.

“Nu chiar toată lumea”, se strâmbă Dan-Alexandru Radu. “Încercăm să evităm căcănarii. Dacă cineva a fost din cale afară de dezagreabil în prima tinereţe, îi dăm ignore, chiar cu riscul ca frustrările pe care le acumulează trăind în afara clubului să dăuneze societăţii. Vezi Hitler, Stalin, Puric”.

Cătălina Miciu se aşeză pe o sofa William Blake, lăsând junii să-i maseze tălpile în timp ce continua să pună întrebări.

“Cum de s-a putut ţine secretă toată treaba asta până acum”?

Dan-Alexandru Radu rânji autosuficient.

“Suntem oameni de peste 30 de ani. Ştim să ţinem un secret. Plus că avem o echipă de PR cu multă experienţă în a răstălmăci informaţiile care răsuflă. Vezi Noul Testament”…

 

…..

 

În zilele care urmară, prima dintre ele fiind chiar ziua în care împlinea 33, cine se uita pe pagina de Facebook a Cătălinei Miciu era lăsat să creadă că aceasta se plimbă cu trenul ba prin Mizil, ba prin Cluj, ba prin Braşov. Reveni în cele din urmă în Bucureşti cu ochii roşii de nesomn şi un zâmbet înţelept întipărit pe chip. După ritualul de iniţiere în Clubul 33, la care Dan-Alexandru Radu nu participase ca să nu o inhibe, fusese eliberată în lumea mare cu indicaţii clare despre cum trebuie să se comporte.

“Un membru al Clubului 33, cu acces nelimitat la o lume de plăceri nebănuite generaţiei următoare, trebuie să se ferească să-şi arate satisfacţia, pentru a nu da de bănuit”, i se spusese.

“Fii posacă şi sictirită în public ori de câte ori ai ocazia. Plânge-te necontenit când sunt urechi de auzit în jurul tău”, fusese învăţată.

“Lasă impresia că respingi tot ce e nou, că eşti rigidă în vederi, atitudini şi valori”, i se mai recomandase.

Cătălina, însă, ignoră toate aceste sfaturi, lăsându-l pe Dan-Alexandru Radu şi pe alţii ca el să-şi asume acest rol de îndelungată tradiţie. În cercurile în care se învârtea, Cătălina Miciu deveni cunoscută drept tipa aia care arată de 15 are 33 şi se comportă de parcă ar avea 21. Singura ciudăţenie care putea fi văzută ca o dovadă a înaintării în vârstă era obiceiul ei tot mai des de a călători cu trenul prin ţară zile la rând.

Poveste de Anul Nou VII. Oana Titică şi golemii ei casnici

Erau minus şapte grade care se simţeau ca minus nouă când Dan-Alexandru Radu, purtând un tricou cu Ştefan Hruşcă şi izmene cu brăduţi pe sub hainele groase de iarnă, se strecură în noaptea neaglomerată a Anului Nou.

Mergea cu fereală, ţinând dosită sub geacă o sorcovă făcută cu mâna lui. Pentru a evita miştourile, timp de o treime de secol, Dan-Alexandru Radu reuşise să ţină secretă pasiunea lui pentru colinde şi magia sărbătorilor, ascunzându-şi sufletul de copil în spatele unei atitudini de bărbat mizantrop de vârstă mijlocie.

Se aruncă în 168 şi o luă spre centru. În autobuz nimeri o ceată de colindători cu capra la un capăt şi alt grup de colindători cu mielul la capătul opus. „Concurenţa!”, se gândi Dan-Alexandru Radu fulgerându-şi rivalii pe sub sprâncenele încruntate. Îşi aminti că până mai acum 10 ani putea colinda fără incidente prin cartierul natal, Drumul Taberei. Însă pensionarii care populau periferia Capitalei se radicalizaseră. Hoardele tot mai numeroase de colindători puşi pe căpătuială îi făcuseră pe aceştia să renunţe la nuci, covrigi şi portocale, când li se bătea la uşi, spre sfârşitul anului, şi să ţină mai aproape cuţitele de tăiat porcul sau ghioagele de oină. Un colindător onest, jumătate chel, jumătate sur, ca Dan-Alexandru Radu, nu mai avea acum nicio şansă să i se deschidă uşa pentru a-şi demonstra talentele. Aşa că, an după an, începuse să migreze cu sorcova spre centrul oraşului. Acolo încă mai găseai hipsteri sau provinciali proaspăt mutaţi care nu apucaseră să devină refractari la tradiţiile ce întâmpinau gerarul.

Coborî din 168 pe undeva pe lângă Popa Tatu şi, înainte să înceapă să sune pe la uşi, scoase din buzunarul gecii o muzicuţă, în care suflă acordându-şi glasul în secvenţe consecutive:

„Re, re, re, mi, re, la, si”…

Pe măsură ce fredona colindul, un uruit ca de tramvai umplu liniştea cartierului. Dan-Alexandru Radu nu îşi amintea ca vreun tramvai să treacă prin zonă. Apoi i se păru că mai aude pocnete de bici, urmate de o voce entuziasmată care hăulea: „Giddy-up, bitches!”.

Se gândi că e vreun colind nou al unei cete rivale, aşa că se grăbi să sune la uşi. De obicei dura o jumătate de oră minimum până să-i deschidă cineva (exceptând cazurile în care uşile de deschideau pentru ca cei de dincolo de ele să poată ieşi să-l ia la şuturi) însă acum avu surpriza să fie primit pe uşa primei case la care încercase.

În obscuritatea holului, pe măsură de Dan-Alexandru Radu pornise deja să îngâne un „Dom’, dom’ să-nălţăm”, se dezvălui conturul unei dudui trendy, cu ochelari de hipsteriţă, îmbrăcată într-o rochie argintie cu volănaşe şi cu o tiară pe capul decorat, de asemenea, cu un coc princiar. Aceasta îi ascultă colindul ca o stană de piartă, după care, la „La anul şi la mulţ ean-ul” lui Dan-Alexandru Radu îi întinse acestuia mâna pentru a fi pupată.

După consumarea faptului, aceasta intră în bucătărie, apoi se întoarse cu o piramidă de brioşe pe o farfurie albă.

„Vă mulţumesc, domnişoară”, zise Dan-Alexandru Radu, înhăţând două bucăţi.

„Spune-mi Princess. International Baking Princess”, îi replică aceasta.

Dan-Alexandru Radu se retrase trecând cu spatele prin cadrul uşii în timp ce stătea prudent cu ochii pe prinţesă ca să se asigure că nu e din genul celor agresive.

Grăbi paşii apoi prin noaptea ceţoasă de Anul Nou, împovărat de presentimente negre. Uruitul ca de tramvai, de data asta însoţit de chicoteli şi chiuituri pe lângă pocnituri de bici părea să-l urmărească.

Un sfert de oră mai târziu bătea la altă uşă şi avea din nou surpriza de a i se deschide imediat. „Moş Crăciun, cu plete dalbe” atacă Dan-Alexandru Radu din start. Colindata, o jună costumată în haine Windia, pufni în râs în timp ce muşcă dintr-un baton de Snickers apoi îi spuse de la obraz:

„Ştim amândoi foarte bine că nu există Moş Crăciun. Dar există ceva mai magic de atât; ciocolata!”.

De data asta, Dan-Alexandru Radu nu mai scăpă atât de ieftin. Colindata se dovedi a fi din genul celor agresive şi refuză să-l lase pe Dan-Alexandru Radu să plece până nu se glazurează complet în ciocolată topită. Când acesta fugi, îl urmări până în stradă, aruncând după el cu bomboanele de pom pe care le ţinea într-o gentuţă Clutch Paree.

O clipă, Dan-Alexandru Radu avu impresia că scăpase de urmăritoare, pentru ca aceasta să îi apară apoi din faţă, după ce o luase pe o scurtătură. Îl trânti la pământ, luă o mână de bomboane şi îl frecă cu ele pe faţă cum se freacă de obicei fetele cu zăpadă.

„Doar nu credeai că joc după reguli”, îi zise aceasta după ce îl mânji până şi în albul ochilor.

Îi luă lui Dan-Alexandru Radu 10 minute să se cureţe cu şerveţele umede, înainte să pornească din nou la drum. Era atât de ameţit încât i se păru că vede o sanie trasă de cerbi antropomorfi traversând o stradă perpendiculară. În urechi îi ţiuia acelaşi uruit de tramvai.

În orele care urmară avu acelaşi succes de 100% la uşi deschise, dar şi experienţe una mai bizară ca alta. O jună pe care o abordase cu „Steaua sus răsare” îl apucase de guler şi îl ridicase în aer prin stilul smuls, apoi făcuse 15 genoflexiuni cu el în cârcă strigându-i să mai cânte un colind pentru cea mai puternică fată.

În altă parte, o blondă veselă cu ochelari cu rame groase îl somă s-o bată la fund cu sorcova pe masa din bucătărie, înştiinţându-l că în bucătărie se plămădesc fundurile măreţe.

La o altă casă, gazda pe care o abordase cu „Deschide uşa creştine” îl întâmpină goală puşcă, zicându-i că asta este postura care o avantajează cel mai tare.

Dan-Alexandru Radu era prea speriat ca să profite de situaţie şi bătu în retragere chiar şi la casa următoare, unde gazda, care îl întâmpinase cu pull-apart bread cu usturoi, caşcaval, mărar şi pătrunjel, îi aduse la cunoştinţă că, înainte de o masă are mereu prioritate o porţie bună de sex.

…

Lui Dan-Alexandru Radu îi plăcea să se considere un om raţional, aşa că, în momentul în care ieşi din păienjenişul de străduţe şi ajunse pe bulevardul Magheru, puse toate întâmplările prin care trecuse pe seama unui şir rar, dar plauzibil de coincidenţe.

„În fond, noaptea de Anul Nou este momentul în care toată lumea trage la măsea sau trage în general, deci e predispusă la comportamente ieşite din comun”, îşi zise. Îşi aminti că în mai toate casele în care intrase văzuse farfurii albe, concluzionând că acestea trebuie să fi servit mai mult ca suport de tras pe nas, decât de depozitat alimente.

Se opri la coloanele de la Romană, cu gândul să aştepte un autobuz de noapte care să-l ducă acasă. Din apartamentele din zonă începu să se audă o rumoare de oameni surescitaţi, apoi numărătoarea inversă şi pocnetele de artificii şi sticle de şampanie depresurizate.

Anul Nou sosise. Dan-Alexandru Radu îşi aruncă sorcova la un coş de gunoi, după care ciuli urechea. Uruitul de tramvai care îl urmărise toată seara se auzea cât se poate de clar şi în creştere. Cu ochii holbaţi, văzu acum făcând ocolul rondului Pieţei Romane cel mai bizar vehicul pe care îi fusese dat să-l vadă vreodată. Douăsprezece june în pantofi roşii cu tocuri, fiecare purtând o bentiţă cu coarne de ren, trăgeau o sanie pe tălpile căreia, din lipsa zăpezii, fuseseră montate mai multe şiruri de role. Urcată pe capră, cu hăţurile într-o mână şi o sticlă de şampanie şi un bici în alta, o tânără cu păr blond-cenuşiu râdea cu poftă şi pufăia un trabuc.

Sania opri în dreptul lui Dan-Alexandru Radu. Acesta se uită o vreme cu gura căscată la arătare, apoi pufni a reproş:

„Oana Titică!… Puteam să jur!”

…

„Hai sus să te fac o tură”, zise Oana Titică. Dan-Alexandru Radu se urcă cu grijă, fiind dat apoi pe spate de demarajul brusc al celor douăsprezece june în hăţuri.

„E măcar legal ceea ce facem?”, întrebă.

„Legal…”, pufni la rândul ei Oana Titică. „E Anul Nou, cine o să ne prindă”?

Dan-Alexandru Radu se lăsă hâţânat de sanie în tăcere vreme de un minut întrebându-se dacă nu cumva e el cel care a luat-o razna. O ştia pe Oana Titică de ceva vreme, dar, în ciuda naturii ei poznaşe, o considerase mereu un om cu capul pe umeri, cel mult cu înclinaţii extravagante, dar nu tiranice.

„Şi ele ce părere au despre ceea ce facem?”, întrebă într-un trâziu, uitându-se peste bentiţele încornorate ale alergătoarelor.

„E cea mai frumoasă noapte a vieţii lor”, spuse Oana Titică, pasându-i şampania lui Dan-Alexandru Radu.

„Mulţumesc”, zise acesta. „Îmi dai şi o explicaţie mai amănunţită”?

„De ce nu”, zise Oana Titică, pocnind din bici şi mărind viteza atelajului. „Ştii ce e un golem, Dan-Alexandru Radu?”, îl întrebă în momentul în care sania pe role făcu un viraj de 90 de grade, intrând de pe Elisabeta pe Calea Victoriei.

„Un personaj din mitologia ebraică, de regulă construit din lut, care poate fi controlat de făuritor prin strecurarea în diverse orificii a unui bileţel ce conţine un ordin”, răspunse Dan-Alexandru Radu. „Dar ce legătură are una cu alta”?

„Muhahahaha”, răspunse Oana Titică. „Cunoşti nivelul meu de modestie, Dan-Alexandru Radu?”, întrebă apoi.

„Tinde spre zero, Oana Titică”, răspunse Dan-Alexandru Radu.

„Perfect, atunci o să las greţurile de salon la o parte şi o să fiu concisă. Nu orice fraier care frământă lutul poate crea un golem. La fel cum niciun tiriplici care frământă coca în chicineta personală nu poate face un cozonac de succes. Îţi spun asta de la înălţimea unei audienţe la care puţini speră, în materie de sfaturi culinare. Îmi cunoşti blogul, nu-i aşa? Ştiu că îl citeşti cu religiozitate. Alte mii mai bune ca tine fac acelaşi lucru şi au făcut-o în mod constant tot anul. Ce n-am ştiut, până de curând, e că odată cu aluaturile mele am reuşit să frământ şi să modelez în Chicinetă şi pasiunile cititorilor mei. Plămada era gata. Tot ce mai trebuia pentru a-mi construi o armată de golemi erau câteva mesaje bine plasate, care să le întărâte voinţa şi să le arate calea. Asta s-a întâmplat, fără să o fi plănuit, după ce mi-am lansat colecţia de farfurii. Iniţial le-am conceput ca pe nişte farfurii simple, albe, elegante, cu mesaje menite să ridice stima de sine a femeilor vulnerabile. Mesajele erau spuse în glumă, dar aparent le-au luat în serios. Mi-am dat seama de asta colindând oraşul în ultima lună ca să fac livrări sau lăsând doritoarele de marfă să vină la mine. Nu doar că le plăceau mesajele alea, le trăiau efectiv. Atunci am făcut asocierea cu golemii, dar am zis că până să trag o concluzie atât de radicală aş face mai bine să testez ipoteza mai temeinic. Aşa că, pe lângă colecţia oficială de farfurii cu mesaje pentru prinţese, femei puternice sau senzuale am mai făcut una secretă, pentru femei care să pună osul la treabă. Aşa s-a ajuns la faptul că sunt acum zeci de posesoare de farfurii în oraşul ăsta care n-au altă plăcere mai mare în viaţă decât să plătească facturi, să calce rufe, să repare prize sau să omoare gândaci. Totul pentru mama lor, fireşte! Deci iată-ţi şi explicaţia. Ceea ce vezi tropăind în faţa ta sunt posesoarele unor minunate farfurii cu mesaje inspiraţionale despre ingineria săniuţelor şi a maratonului în echipă. Nu-i aşa că viaţa e mişto? Giddy-up!”, hăuli Oana Titică, pocnind din bici şi grăbind ritmul duzinei de alergătoare din faţa ei.

Dan-Alexandru Radu o privi cu invidie şi oroare.

„Să zicem că te cred, Oana Titică, dar comportarea asta a ta ţi se pare etică?”

„Etică, şmetică”, zise Oana Titică. „Nimic nu-i face mai multă plăcere golemului decât să-şi îndeplinească datoria. Şi-apoi de ce să-ţi refuzi o extravaganţă doar pentru că intră în conflict cu politicile pe care unii le cred corecte. Parcă ai fi George Ion”!

Şi în momentul în care Oana Titică rosti aceste cuvinte, gemete sugrumate acompaniate de nişte bufnituri înfundate se auziră din portbagajul saniei. Dan-Alexandru Radu ciuli urechea, apoi alese să ignore ce auzise.

Sania ajunsese în dreptul Pasajului Victoria.

„O să cobor aici, Oana Titică. Tramvaiul 1 circulă toată noaptea şi mă va duce acasă. Promite-mi însă, înainte să ne despărţim, că vei folosi noile tale abilităţi pentru a face bine. Ţine mine, odată cu puterile sporite se cere un simţ sporit al responsabilităţii”.

„Da, da, sigur”, îl asigură Oana Titică, vărsându-l din sanie şi continuându-şi drumul prin negura oraşului. Dan-Alexandru Radu renunţă la tramvai şi o luă pe jos, cuprins de fiori şi prevestiri sumbre pentru anul care tocmai începuse.

Înapoi pe capra saniei, Oana Titică puse alergătoarele pe viteză de croazieră, apoi începu să frunzărească un catalog cu mesajele colecţiei oficiale de farfurii din primăvara lui 2016. “International bank robber”, era unul dintre ele. “Titică’s bank account is xxx”, suna un altul. “Oana Titică for president”, însă, era preferatul ei.

Un râs dominator, ca un tunet pe fundal de uruit de tramvai şi pocnituri de bici umplu străzile Bucureştiului.

Povestea petrecerii lui Bogdan Olteanu. Vineri dimineaţa

Alexandra Panaite aproape se înduioşă când, după ce făcu cunoştinţă cu Dan-Alexandru Radu, acesta nu găsi altceva mai interesant de spus despre el decât că îşi petrecuse dimineaţa cărând nişte saci de ciment. Totuşi, banalitatea acestei afirmaţii mai salvă puţin din aparenţe. Când sosise pe terasa de la Baraka, după ce dăduse două ture de Herăstrău pentru că se rătăcise, Dan-Alexandru Radu avea un aer oarecum fioros. Chiar îl auzise pe Petrache remarcând, la sosirea acestuia: „Ai o faţă de parcă ai vrea să spargi o sticlă de bere în capul cuiva”.

Totuşi, când Alexandra Panaite se trezi, vineri dimineaţă, amintirile o purtară mai degrabă către desfătările petrecerii din ajun şi mai puţin către elucubraţiile lui Dan-Alexandru Radu. Acesta reuşise într-un târziu să-şi croiască drum prin mulţimea de petrecăreţi de la Baraka către sărbătoritul Bogdan Olteanu. Îi înmână acestuia cea mai urâtă pungă de plastic imaginabilă, zicând: „M-am gândit când ţi-am luat cadoul ce lipseşte în viaţa ta. Nişte kitsch”. Ca niciodată, Bogdan Olteanu răsese deja vreo trei beri în prima oră a sindrofiei, asa că, atunci când desfăcu pachetul şi scoase scrumiera în formă de palmă întinsă, pe care Dan-Alexandru Radu i-o oferise drept cadou, reuşi să-şi menţină cumpătul cât se poate de onorabil.

Abia vineri dimineaţă, când se trezi şi îşi aprinse prima ţigară, remarcă cât de oribilă e scrumiera în care scutură scrumul. Palma întinsă care era scrumiera se dubla în privirea împăienjenită a lui Bogdan Olteanu care simţi că o palmă similară îl strânge de creier. Cu capul pulsând îşi aminti de ritmurile petrecerii din ajun. Dana Bergheş ştiuse perfect cu ce muzică să-i gâdile pe invitaţii lui Bogdan Olteanu, la Baraka. Până şi Dan-Alexandru Radu părea entuziasmat de atmosferă şi se zbuciuma pe terasă făcând să trepideze scândurile de pe jos.

Când deschise frigiderul, vineri dimineaţă, Alexandra Panaite îşi aminti că aducerea lui Dan-Alexandru Radu pe ringul de dans fusese opera ei. I se făcuse milă de el după ce, urmându-şi povestea cu sacii de ciment, acesta continuase să-i vorbească despre tehnicile cele mai potrivite pentru căratul sacoşelor grele. Pentru a se integra în grup îi recomandase să urmeze exemplul lui Bogdan Olteanu şi să mai bea ceva, ca să se destindă. Apoi îl sfătuise ca, dacă îi e jenă de felul în care se mişcă în timpul dansului, să o facă cu ochii închişi.

Cu ochii deschişi în faţa frigiderului gol, Alexandra Panaite realiză că nu are cum să scape de un drum prelungit de cumpărături matinale. Se îmbracă în grabă. Alese o rochie neagră, nu tocmai potrivită pentru alergături. Îşi dădea seama de asta, însă era încă cu mintea la petrecerea din ajun, când toată lumea o complimentase pentru costumaţia ei elegantă.

Inclusiv Karin Delia, care, alunecând ca peştele în apă printre petrecăreţi, fu bulversată să-l vadă pe Dan-Alexandru Radu executând mişcări ce puteau fi interpretate drept o tentativă de dans. Pentru că o făcea cu ochii închişi, însă, Dan-Alexandru Radu întârzia să îi pună întrebarea pe care toată lumea i-o adresase în seara aceea. De ce are ochiul stâng vânăt?

„Pentru că esti prea gentelman să întrebi, o să-ţi spun eu, Dan-Alexandru Radu. Am fost la Vama Veche şi am făcut greşeala, aşa, fiică a mării cum sunt, să mă arunc în cap, în apă, fără să cercetez terenul înainte”.

Vineri dimineaţă, Karin Delia încă mai avea în minte plăcerile Vămii Vechi şi ale petrecerii din ajun. Aproape că uită că are o întâlnire cu nişte clienţi, aşa că, în graba de a se îmbraca, renunţă să se mai macheze pentru a-şi masca ochiul vânăt. Coborând la metrou, Karin Delia remarcă faptul că e ocolită de oameni aşa cum oamenii ocolesc de obicei victimele. Se trezi singură într-un colţ de peron aşa cum stătea Dan-Alexandru Radu, aseară, la marginea mulţimii, după ce, în entropia petrecerii, ieşise de sub aripa protectoare a Alexandrei Panaite.

Când Teona Galgoţiu ajunse la petrecere, Dan-Alexandru Radu, întors cu spatele la mulţime, se holba la scoarţa unui copac de parcă ar fi vrut să-i dea copacului cu o sticlă de bere în cap. Teona Galgoţiu începu să zboare prin mulţime, lăsând în urmă o dâră de apă plată, salutând şi intrând în vorbă cu toată lumea de parcă în loc de socializare ar fi jucat şah sincron. În fuga ei nu neglijă să complimenteze şi ţinuta Alexandrei Panaite.

Vineri dimineaţă, Alexandra Panaite, acum încărcată de sacose pline de mărunţişuri indispensabile, ieşea din magazin şi, rezistând ideii de a lua un taxi, înainta greoi cu poverile atârnându-i pe lângă rochia neagră pe trotuarele vâscoase ale capitalei. Alexandra Panaite ştia cum să aranjeze în cele mai mici detalii un platou de film. Cărându-se cu plasele după ea, însă, realiză că ăsta nu e filmul ei. Se aşeză pe o băncuţă, lângă un refugiu RATB pe care rămăsese lipit, de anul trecut, un afiş de la Nymphomaniac, în care Charlotte Gainsbourg mima glamouros orgasmul. Lângă el, doi domni în papuci, bermude şi maieuri suflecate în aşa fel încât să lase burţile la vedere dădeau pe gât peturi de Neumarkt. „Uite oameni care ştiu să se adapteze la situaţie”, îşi zise Alexandra Panaite. Privind merele lui Adam ale domnilor oscilând în sus şi în jos pe măsură ce berea li se prelingea pe esofag, Alexandra Panaite îşi aminti de Bogdan Olteanu, din ajun.

Bogdan Olteanu pierduse şirul berilor băute, însă, cum efectele beţiei erau greu de distins de cele ale stării de bine pe care invitaţii i-o creau, îşi zise că nu e cazul să se înfrâneze. Toată lumea din jurul lui îşi dădea acum în petec. Karin Delia îşi flutura pletele pe ringul de dans ca Traci Lords în „Cry-Baby”, timida şi eleganta Alexandra Panaite rivaliza cu actorii invitaţi la petrecere prin mişcările de dans, Teona Galgoţiu descria un du-te-vino fluid zburând de-a lungul şi de-a latul terasei, vărsând apă plată peste tot şi purtându-se de parcă ea ar fi fost amfitrioana, ba până şi Dan-Alexandru Radu, izolat la marginea meleului, dădea absorbit din cap pe ritmul melodiilor, sorbind din berea pe care o ţinea în mână cam o dată la 15 minute.

Vineri dimineaţă, în timp ce Bogdan Olteanu constata că pe lângă greaţă şi durerea de cap l-a apucat şi ficatul, Dan-Alexandru Radu se felicita pentru lipsa de mahmureală, dar constata că, din cauza sticlei ăleia de bere cu care se tot plimbase în jurul meleului de dansatori de aseară, are acum o febră musculară mai mare decât cea provocată de sacii de ciment căraţi în dimineaţa zilei de ieri. Dan-Alexandru Radu îşi renova garsoniera de două camere, iar aceste gânduri îl prinseră acum la Dedeman, unde trebuia să mai cumpere încă o tranşă de materiale. Umplu un cărucior de saci de glet şi adezivi, amorse şi plăci de polistiren extrudat şi, conştient că transportul oferit de Dedeman e o perpetuă ţeapă, ieşi din magazin pentru a negocia cu transportatorii paraziţi din parcare. Tocmi un nene cu o dubă să îi care chestiile până la bloc şi apoi încă două etaje până la garsonieră, după care se întoarse să ia căruciorul, luând de la buticul de la ieşirea din Dedeman şi câteva sandviciuri şi nişte sticle de bere pentru a-şi omeni zugravii care îi veneau în acea după-amiază. Ajungând cu duba pe drumul pietruit din faţa blocului său, zgâlţâiturile îi amintiră lui Dan-Alexandru Radu de armonia ultimului dans de noaptea trecută.

„Intră în pula mea în rândul oamenilor şi dansează, Dan-Alexandru Radu”, îl ademenise Karin Delia, trăgându-l de la periferia terasei, unde stătea refugiat, în mijlocul acţiunii. Karin Delia era sufletul petrecerii şi nu tolera ca oamenii din jurul ei să o ardă aiurea. Atmosfera se animă destul de repede, mai ales că Dana Bergheş băgase nişte BUG Mafia din colecţia anilor ’90, stârnind nostalgii în populaţia adultă a terasei. Începu să se rupă în figuri cu Dan-Alexandru Radu, care rezistă 5 minute până să se retragă ca un laş pe o băncuţă; se rupse în figuri cu Alexandra Panaite, care părea că stăpâneşte ringul; se rupse în figuri apoi cu Teona Galgoţiu cu sentimentul că a devenit un izvor de groove pentru noile generaţii.

Vineri dimineaţă, în metrou, Karin Delia rememora aceste momente privindu-le însă într-o altă lumină. Se simţea acum străină de versurile misogine şi agresive de la BUG Mafia. Majoritatea femeilor din vagonul de metrou se uitau la ochiul ei vânat şi era foarte clar pentru Karin Delia ce gândeau. Avu însă un sentiment bizar. Deşi era clar din privirile lor că le este familiară situaţia, în ochi nu li se citea compasiune, ci dispreţ. Brusc, Karin Delia realiză că trăieşte într-o bulă formată din oameni mişto care o împiedică să aibă o idee corectă despre societatea hâdă în care se mişcă. Plăcerile serii precedente se transformară în remuşcări. Se gândi că poate a sosit timpul să renunţe la a mai fi un izvor nesecat de groove şi să devină în schimb o voce mai clară a activismului feminist. Karin Delia ridică din podea privirea-i vânătă înfigând-o cu mândrie în cele ale călătoarelor din metrou. Planurile de viitor i se cristalizau din ce în ce mai ferm. Era acum dispusă la efort şi sacrificii. Va începe prin a renunţa la a mai merge la petreceri de genul celei date de Bogdan Olteanu.

Aseară, pe măsură ce petrecerea se întinsese spre orele mici ale nopţii, Bogdan Olteanu simţea cum starea acum neîndoielnică de beţie i se transformă în stare de graţie. Se uită la Alexandra Panaite care arăta ca o cireaşă pe tortul perfect care era petrecerea lui şi sorbi din bere. Se uită la Karin Delia care făcea piruete pe ringul de dans şi sorbi din nou mulţumit din bere. Se uită cu candoare la Dan-Alexandru Radu care discuta politicos pe o băncuţă cu Teona Galgoţiu despre virtuţile educaţiei superioare şi mai sorbi puţin din bere. La un moment dat începu să râdă de unul singur gândindu-se că trăieşte un moment perfect şi că, ca Peter Pan, ar vrea să o ţină în felul acesta la nesfârşit. Restul nopţii era o nebuloasă, iar puţinele amintiri pe care le mai avea se amestecară în creierul deshidratat al lui Bogdan Olteanu ca o omletă pe măsură ce, vineri dimineaţă, nu mai putu amâna inevitabilul şi dădu fuga la baie cu degetele băgate pe gât. Privindu-se apoi cu ochii înlăcrimaţi în oglindă, realiză că, de la un anumit punct încolo, aniversările nu mai sunt motive de petrecere ci un prilej de a tine cont de faptul că oamenii îmbătrânesc. Ieşi din baie şi, văzând scrumiera de la Dan-Alexandru Radu, luă brusc decizia de a se lăsa de fumat şi de petreceri. Se îmbracă greoi şi ieşi prin soarele agresiv al dimineţii decis să se oprească la prima farmacie. Pe lângă durerile de tot felul îl preocupa acum şi faptul că are halucinaţii. I se păruse că o vede pe Alexandra Panaite într-o rochie neagră, cărând mai multe sacoşe de plastic în spinare, ca Moş Crăciun.

Alexandra Panaite nu apucase să se urce în autobuz. Cei doi domni în maieu îi blocaseră calea, iar când să se strecoare, una dintre plase se rupsese, risipindu-şi conţinutul cale de cinci metri pătraţi. Suflecându-şi rochia neagră, Alexandra Panaite se târî în pasul piticului pentru a-şi aduna mărunţişurile indispensabile, apoi le îngrămădi în celelalte plase, care deveniră de două ori mai incomode. Cocoşată de greutăţi, cu părul răvăşit pe faţă, Alexandra Panaite se uită cu ură la afişul cu Charlotte Gainsbourg din staţia de autobuz. Lasă plasele jos, scoase din geantă un marker şi îi desenă actriţei două braţe de care atârnau două sacoşe. În locul orgasmului glamouros, biata Charlotte parea acum strivită de povara greutăţilor vieţii cotidiene. Mai îmbunată, Alexandra Panaite luă plasele de pe jos şi şi le aruncă peste umăr, amintindu-şi de sfaturile lui Dan-Alexandru Radu legate de metodele cele mai bune de a căra greutăţi.

Dan-Alexandru Radu, însă, nu se mai simţea aşa mândru de calităţile lui de hamal, odată ajuns cu materialele de renovat în faţa blocului. Seara precedentă îi arătase că, aşa sălbatic cum era, cu puţin efort se poate integra într-un colectiv petrecăreţ. În timp ce descărca sacii de adeziv din dubă rememora cu încântare cum, cu ajutorul Alexandrei Panaite şi graţie ameninţărilor primite de la Karin Delia reuşise să danseze printre oameni fără să vătămeze pe cineva. Chiar şi când seara se mai relaxase, se făcuse util aducându-i sticle de apă plată Teonei Galgoţiu, care dintr-un motiv sau altul reuşea mereu să le verse pe jos sau pe meseni. Auzindă că o preocupă gândul facultăţii, o sfătuise apoi să aleagă specializarea de film în locul celei de scenariu, de preferinţă nu în România, lăsându-i impresia că se pricepe la viaţă, sau ceva. Plecase de la petrecere mai devreme, însă mulţumit că reuşise să şteargă prima impresie pe care o făcuse.

Vineri dimineaţă, încă mândru de el, Dan-Alexandru descarcă din dubă şi cel de-al nouălea sac de adeziv, moment în care tot feng shui-ul i se destrămă. Îşi dădu seama că, deşi nenea pe care îl tocmise îi promisese că îl va ajuta la descărcatul şi căratul sacilor în garsonieră, până acum făcuse singur toată munca. Nenea vorbea la telefon cu spatele la el, nedând niciun semn că o să pună osul la treabă. Dan-Alexandru Radu se gândi câteva secunde dacă să-i zică ceva sau nu, apoi apucă o sticlă de bere şi i-o sparse în cap. Când fu încărcat la rândul lui în duba poliţiei şi luat la pulane de agenţi, înainte să leşine, Dan-Alexandru Radu nu putu să nu se gândească ce ar crede acum Teona Galgoţiu văzând ce specimen reprobabil îi dăduse sfaturi de viaţă seara trecută.

Vineri dimineaţă, Teona Galgoţiu încă mai dormea. Visa ca îşi turnase o sticlă de apă plată în cap, apoi ieşise în zbor călare pe un mop pe fereastră. Admiră de sus panorama Bucureştiului o vreme, apoi, moleşită de caniculă, coborî să se scalde în Dâmboviţa, printre alge şi pet-uri de plastic. Se trezi oarecum dezgustată. Deschizând Facebook-ul, citi numai statusuri deprimante din partea petrecăreţilor de aseară. Începu să viseze, de data asta cu ochii deschişi, să se scalde cât mai curând în râul Hudson.

Povestea Oanei Maria, fata care se săturase să tot ia report pe Facebook

Nu exista nicio urmă de sfârc în poza ei. Oana Maria verificase de două ori ca să fie sigură, chit că toată acestă auto-cenzură nu-i era deloc pe plac. Cât fusese copil abia aştepta să crească ca să nu i se mai zică: „de ce faci aia, de ce faci aialaltă, de ce eşti vegetariană, de ce nu porţi sutien”, iar acum, la aproape 30 de ani, se pomenea că iarăşi trebuie să se dea peste cap ca să facă pe plac unor oameni pe care nici măcar nu-i cunoştea. Postă fotografia pe Facebook ca poză de profil cu presentimentul că nici măcar lipsa sfârcului la vedere nu-i va împiedica pe răutăcioşi să îi dea report.

Oana Maria lua report cam o dată pe lună, uneori şi mai des. Primele dăţi se simţise oarecum flatată şi luase totul ca un semn că în lupta cu duşmanul încuiat la minte impactul ei e mare. Cu timpul, însă, de fiecare când se trezea cu câte o insipidă scrisoare de la Facebook, în care i se bătea obrazul că e imorală şi periculoasă pentru familia obişnuită de pe planeta Pământ, simţea că elanul în lupta cu morile de vânt îi scade.

Noua ei poză de profil, doi umeri goi şi un side-boob, rezistă două zile fără să stârnească controverse. Apoi, veşnicul mesaj de la Facebook, în care i se amintea că a încălcat „the guidelines”, îşi făcu apriţia, făcând-o pe altfel paşnica Oana Maria să dorească să ajungă măcar o dată în viaţă faţă în faţă cu detractorii ei. Cu acest sentiment urcă în seara aceea pe scenă şi, când cântă melodia „Abia aştept”, puse mai multă patimă ca de obicei în versurile despre turnatul cianurii în vermut şi plasarea de bombe sub scaune.

Până la urmă, publicul o făcu să se calmeze. Cânta deja de ani buni în formula Poetrip, iar numărul de fani era în creştere. Dacă la început ştia fiecare om din public după nume sau măcar din vedere, acum îşi dădea seama că e ascultată de o grămadă de puştani cu care nu avusese nicio tangenţă până atunci.

Miji ochii la întunericul sălii încercând să distingă câteva din feţele noi. Privirea îi fu atrasă de un băiat bălai, probabil adolescent, care, observând că este fixat, se fâstâci, îşi trase repede gluga hanoracului peste cârlionţi şi se întoarse cu spatele la ea.

„Până la urmă poate sunt şi oameni care ar leşina la vederea unui sfârc pe lumea asta”, îşi zise Oana Maria.

II

De luni bune umbla zvonul prin Menlo Park că Mark Zuckerberg a devenit din om neom. Bălaiul CEO, o umbră a puţoiului energic de altă dată, încetase să mai conducă corporaţia cu o mână de fier şi îşi petrecea acum zilele închis în birou, dezinteresat de tot ce înseamnă business, ascultând obsesiv o muzică bizară într-o limbă greu de descifrat, un fel de sârbo-croată-thailandeză-dothraki. Mulţi credeau că această schimbare venea de la faptul că Zuckerberg devenise vegetarian. Într-adevăr, departe erau zilele în care cârlionţatul mogul îşi omora singur oile în curte, pentru a avea ce mânca la cină. Slab cui, părând însăşi moartea cu coasa în hanoracele sale negre, se târa oftând pe coridoarele Facebookului, molfăind morcovi şi fluturând mâna a lehamite de câte ori i se înainta câte un document.

Doar o mână de oameni ştia că mogulică era interesat acum doar de un singur aspect al afacerii: reporturile pentru pozele cu nuditate. Zuckerberg îşi tapetase pereţii biroului cu printuri de astfel de poze şi, deşi fotografiile variau ca subiect şi compoziţie, era clar că înfăţişau una şi aceeaşi femeie.

Si mai puţini oameni ştiau că obsesivul mogul îşi convocase de mai multe ori avocaţii încercând să găsească modalităţi legale de a aboli cenzura când vine vorba de nuditate. Deşi obţinu câteva concesii, avocaţii îi arătaseră că nu are cum să facă asta şi să-şi menţină miliardele şi bunele relaţii cu statul în acelaşi timp.

Astfel că Zuckerberg continuă să ofteze multe zile uitându-se la pozele raportate ca fiind ofensatoare şi ascultând bizara muzică de care nu se mai sătura. Iar în seara în care poza fără sfârcuri, dar cu side-boob a Oanei Maria îi poposi pe birou, mogulul nu mai rabdă decât preţ de o labă până să-şi rezerve un charter spre Bucureşti şi să alerge spre aeroport fără ca măcar să mai treacă pe acasă să îşi schimbe de hanorac.

III

Oana Maria era obişnuită să primească felicitări, strângeri de mână, ba chiar şi îmbrăţişări, ţigări şi băutură de la fani, după concerte, însă nimeni nu mai îngenunchease în faţa ei până acum. Întinse o mână să-l ajute pe tânărul în hanorac despre care credea că s-a împiedicat, însă acesta, în loc să-i folosească mâna pe post de pârghie, începu să i-o pupe pasional de la degete până la cot şi înapoi.

Apoi scoase un inel a cărei piatră strălucea chiar şi în obscuritatea clubului Control şi începu să-şi declare sentimentele în româna cu accent moldovenesc a americanilor forţaţi să încerce acest grai.

„Sunt Mark Zuckerberg şi cred că eşti drăguţă. Vrei să fii soţia mea”?

Ochii Oanei Maria sclipiră galeş, în timp ce Zuckerberg, vorbind acum în engleză, îi povestea cum s-a născut dragostea lui pentru ea şi cum, de când s-a înfiripat sentimentul, a început să o imite în toate cele.

După un timp, trecură de la declaraţii la shoturi de tequila, astfel că, atunci când Oana Maria acceptă până la urmă să fie soţia mogulului, acesta abia mai avu puterea să schiţeze jumătate de zâmbet, aşa cum se afla acum, cu o falcă lipită de bar.

„Ne vom căsători chiar mâine. Stai liniştit, cu o minimă şpagă scoatem toate actele de care avem nevoie în câteva ore. Mâine dimineaţă vreau să semnăm şi contractul prenupţial. Nu băli a protest! Vreau să fac asta pentru a elimina din start bănuiala că te-aş lua pentru bani”, îi mai spuse Oana Maria mogulului, înainte ca acesta să cadă în neştiinţă.

IV

Lacrimile de fericire se împletiră cu cele provocate de acţiunea vomatului, în dimineaţa următoare, când, în cea mai fericită zi a vieţii sale, marele Z experimentă şi cea mai năprasnică mahmureală din câte avusese până atunci. Oana Maria, împreună cu echipa ei de avocaţi, îl vizită la apartamentul lui din Hilton înainte ca echipa medicală personală să apară pentru a-i vindeca mahmureala cu perfuzii.

Zuckerberg citi contractul prenupţial pe diagonală, iar ochiul său de expert nu văzu pericolul vreunei pierderi majore de capital printre rândurile care îi jucau prin faţa ochilor. Oana Maria solicita doar o slujbă la Facebook, iar pretenţiile ei financiare erau ridicol de mici. Chiaunul Z se chinui o vreme să citească şi anexa: „Reguli de comportament domestic”, scrisă cu un font mai mic, însă nu putu să se mai concentreze. Pentru că în încăpere era cald, Oana Maria descheiase nasturii cardiganului cuminte pe care îl purta, dezvăluind o bluză transparentă care îl făcu pe mogul să dea din nou fuga la baie. Apoi, cu mâini tremurânde şi lipicioase semnă contractul şi, adăugând doar un papion la hanorac, porni direct spre starea civilă alături de Oana Maria şi echipa ei de avocaţi.

Ritualul căsătoriei civile din România îl dezamăgi puţin pe mogul, obişnuit cum era cu ceremoniile romanţioase din SUA. Formalităţile durară două minute, dar nici aşa Zuckerberg nu putu să se concentreze. Îi fugeau tot timpul ochii la un ins lugubru din stânga lui, despre care i se explicase că îi va servi drept martor.

Individul, un tip mătăhălos şi taciturn, continuă să-l urmărească şi după ce se sfârşi ceremonia, holbându-se la el cu un aer dezolat şi ignorând pişcoturile şi palinca pe care Oana Maria le pregătise pentru prietenii ei, o clică de hipsteri care înlocuise clica de avocaţi.

„El este Dan-Alexandru Radu, valetul tău personal. Cadoul meu de nuntă pentru tine”, îl lămuri într-un târziu Oana Maria. Iar când nedumeritul Z dădu să protesteze, Oana Maria îi reaminti că nu e frumos să refuzi un dar. În plus, semnase deja de primire pentru Dan-Alexandru Radu odată cu contractul prenupţial.

V

Planurile de viitor ale Oanei Maria se cristalizaseră în câteva secunde după ce Zuckerberg o ceruse în căsătorie, iar gândul la Dan-Alexandru Radu răsărise în mintea ei cât se poate de natural. Pentru a-şi duce planurile la bun sfârşit avea nevoie de un individ cu spiritul deja frânt, obişnuit cu munci monotone, dispus să facă ce i se spune fără să cârcnească şi fără să pună întrebări. Or Dan-Alexandru Radu era printre puţinii, dacă nu singurul dintre prietenii ei care corespundea acestor cerinţe. Obişnuit cu munci şi mai sinistre decât cele pe care Oana Maria i le propusese în noaptea în care îl dusese pe Zuckerberg beat muci la Hilton, Dan-Alexandru Radu îşi intră repede în rol, devenind valetul şi umbra deprimată a mogulului soţ.

În prima noapte de căsnicie a asimetricului cuplu, Dan-Alexandru Radu îi urmă pe cei doi în dormitor cu cel mai dezolat şi firesc aer din lume, adunând ciorapii şi chiloţii lui Zuckerberg de pe covor, imediat ce acesta îi lepădase. Apoi se interpuse între mogul şi mireasa lui, îl apucă pe erectul Z de ceafă şi îi arată cu ajutorul unei lupe partea din capitolul: „Reguli de comportament domestic”, din contractul prenupţial, în care se stipula că aruncatul ciorapilor pe covor aduce cu sine o penalitate de o săptămână de privare de sex.

Oana Maria primi mai bine această veste decât consortul ei.

„You have to follow the guidelines”, îi zise mogulului înlăcrămat ridicând din umeri şi părăsind budoarul pentru a bântui cluburile capitaline de una singură.

Şi astfel începu luna de miere pentru chinuitul Z. Dan-Alexandru Radu îl urma peste tot ca un câine bătut scrupulos, indicându-i patul cu cearşafuri scorţoase nefăcut, urmele de noroi lăsate de converşi pe marmură (Zuckerberg cumpărase palatul lui Gigi Becali pentru el şi mireasa lui), farfuriile nespălate din chiuvetă, tubul de pastă de dinţi stors de la mijloc şi multe alte mărunţişuri care însemnau tot atâtea săptămâni fără de sex, conform cu contractul semnat la mahmureală.

În cele din urmă, mogulică începu să se obişnuiască cu ideea că viaţa de miliardar însurat se rezumă la gestionarea afacerilor pe timp de zi şi partide de dame şi şeptică cu valetul personal pe timp de seară. Începuse să-l aprecieze puţin pe Dan-Alexandru Radu, chit că acesta fusese foarte crud cu el. În ziua în care lui Zuckerberg îi sărise muştarul şi începuse să urle la Oana Maria, reproşându-i că ce trăiesc ei doi nu e viaţă, Dan-Alexandru Radu nu numai că îl amendase cu o lună fără de sex, dar, respectând contractul prenupţial până la ultima literă, îl forţă pe mogul să urmărească nu mai puţin de opt ore consecutive de documentare privind efectele nefaste ale falocentrismului. Apoi, însă, valetul dăduse dovadă de înţelegere, închizând ochii atunci când îl urma în baie şi prefăcându-se că nu aude plânsetele sale de jale şi gâfâiala nostalgică pe care o emitea sub dus.

În a şasea lună de abstinenţă matrimonială, Zuckerberg decise să joace totul sau nimic.

Era duminică dimineaţă. Oana Maria trebuia să se întoarcă din oraş din clipă în clipă. Zuckerberg se trezi cuminte, ca în fiecare zi, îşi salută valetul, făcu patul, aerisi dormitorul şi, înarmat cu nişte fotografii nud ale Oanei Maria şi urmat de Dan-Alexandru Radu se îndreptă spre baie. Marele Z aprinse amabil un chibrit în timp ce îşi rezolvă problemele stringente, apoi, valetul, conform înţelegerii tacite, închise ochii când Zuckerberg intră în dus cu fotografiile la el.

Mogulică îşi făcu mutarea cu rapiditatea unui ghepard. Graţie jumătăţii de an de abstinenţă, marele Z era încordat ca un arc, aşa că saltul lui din duş în afara băii îl luă pe Dan-Alexandru Radu complet pe nepregătite. Mogulul baricadă repede uşa cu un dulap din lemn masiv din apropiere, apoi coborî repede scările, fix în momentul în care paşii Oanei Maria se auzeau în curte.

Cele şase luni de căsnicie fuseseră cele mai frumoase din viaţa Oanei Maria. Modestul salariu primit de la Facebook îi dăduse ocazia de a face cinste cu băutură şi lăutari tuturor prietenilor ei, în fiecare seară în care contractul prenupţial o împiedicase să petreacă timp de calitate cu rebelul ei soţ.

Astfel că, în momentul în care intră în palat şi îşi găsi bărbatul nud, tăvălindu-se lasciv pe o blană artificială de tigru, energia acumulată în perioada de huzur o ajută să suporte mai uşor impactul vizual.

„Va trebui să-l amendez pe Dan-Alexandru Radu, scumpul meu. Nu ţi-a zis că ce faci tu aici violează normele contractului prenupţial? Apropo, până la urmă ce faci tu aici”?

„I’m enjoying my nude self, dearest”, îi răspunse Zuckerberg, târşâindu-se pe blana artificială. „La naiba, iubito”, continuă pasionalul Z, „să lăsăm de-o parte hainele şi regulile. Uită de valet şi de contract. Viaţa e prea scurtă ca să o trăim altfel decât pe placul nostru”!

Oana Maria se apropie de răzvrătitul Z şi îi strecură o mână printre cârlionţi. Apoi îi întoarse capul catre camerele de supraveghere din sala mare în care se aflau.

„Si dacă văd bodyguarzii imaginile şi se simt ofensaţi de nuditatea noastră? Nu te mai recunosc, Mark Zuckerberg! Unde îţi sunt valorile”?

VI

Divorţul Oanei Maria de traumatizatul Z se rezolvă rapid. Conform cu contractul prenupţial, soţia nu se alese decât cu câteva milioane amărâte de dolari şi privilegiul de a-şi păstra slujba la Facebook.

Oana Maria lucra la departamentul de report. Contrar aşteptărilor, aceasta nu făcu niciun fel de presiuni pentru relaxarea regulilor de blocare a paginilor care ofensau cu nuditate. Adună, însă, o colecţie impresionantă de adrese ale celor care raportau astfel de fotografii.

Oana Maria avusese dintotdeauna o fire paşnică. Încercase mereu să fie amabilă chiar şi cu haterii, în ideea că îi poate educa cu vorba bună. Lunile petrecute lucrând la corporaţie, însă, o schimbaseră. Astfel că, atunci când Dan-Alexandru Radu intră în biroul ei, cu veşnicul lui aer lugubru, Oana Maria nu simţi nicio remuşcare atunci când îi înmână adresele pârâcioşilor.

Nu după mult timp, numărul de reporturi începu să scadă simţitor.

♥♥♥