10 urări netradiționale de Crăciun

Știu ce gândiți. Oroarea Crăciunului este suficient de mare ca să o mai sporim și noi cu SMS-uri și PM-uri de căcat sezon. Însă tradiția a prins deja, așa că n-ai cum să nu fii măcar o victimă colaterală în tot acest tir încrucișat de urări.  Așa că ai două opțiuni: ori le suporți ca un martir, ori retaliezi. Eu prefer ultima variantă, așa că am conceput, la repezeală, 10 urări pe care le poți trimite preemtiv la toată lista ca să te asiguri că nu o să te mai deranjeze nimeni după aceea.

 

Fie ca lumina magică ieșită din nările renului Rudolph să îți lumineze calea, căci noaptea e întunecată și plină de spaime!

Fie ca lumina sfântă a Sărbătorilor să pâlpâie bine palmată în jurul mesei îmbelșugate cu pufuleți și chipsuri!

Fie ca tatăl tău să înțeleagă că vii cu cineva la masă și să schimbe chiloții și maieul ăla cu pijamaua aia bună pe care i-ai luat-o de Moș Nicolae!

Fie ca lumina dătătoare de viață a girofarurilor ambulanței să te ajute să depășești ocluzia intestinală și criza aia de colică biliară!

În această zi sfântă să ne amintim că nici părinții bisericii nu au avut un argument valid când au decis că astăzi s-a născut Hristos, deci nu are rost să ceri argumente părinților tăi când, la masă, vor susține măsurile PSD. Bea țuica aia și treci peste!

Fie ca niciun fir de păr din sarmalele coafurii mătușii tale să nu ajungă în sarmalele propriu-zise!

Fie ca sufletele neprihănite ale porcilor uciși de Ignat să își găsească consolarea în Rai văzând câtă bucurie în stomac ți-a adus piftia aia, iar corul angelic al guițăturilor lor să te mângâie în timp ce adormi satisfăcut în scaunul din capul mesei!

De Crăciun, îndrăznește să crezi în miracole!  Undeva, în subteranul Capitalei, trebuie să existe un metrou în care nu se cântă colinde!

Să îți fie casa casă! Să îți fie masa masă! Să îți fie scaunul scaun! Să îți fie vitrina vitrină! Să îți fie măsuța de cafea de la Ikea măsuță de cafea de la Ikea! Să îți fie OCD-ul OCD!

Fie ca de Crăciun sufletul să îți fie mângâiat de Fuego, Hruşcă și Banică jr., toți trei târâți pe un stadion plin de fani și puși să se bată între ei cu funii ude, decorate cu zurgălăi!

Reclame

Povestea răzbunării unui designer de biciclete

Unii i-o ziceau în față: „De ce ești, bă, poponar?” Alții îl luau cu glume de-alea: „Nu vii cu noi la fotbal, avem nevoie de un fundaș”; „Auzi, tu când mergi la piscină, în ce stil înoți, stilul spatist? Hă, hă, hă!”.

Toate miştourile începură să-l supere grav. La un moment dat își zise: „Nu pot să cred că mai există astfel de mentalități în secolul XXI! Lumea nu se învață mine!”. Apoi realiză că nu are rost să se cramponeze în unități arbitrare de măsură precum secolele, iar ideea cruntei răzbunări îi încolți în minte: „I’m gonna get medieval on your asses. Mare va fi durerea și jalea!”

O lună mai târziu, așteptând ședința cu executivii, medita mulțumit la contextul socio-economic care permitea ca răzbunarea lui să se coacă așa cum trebuie. Modelul capitalist obliga companiile la o perfecționare continuă. Lucra ca designer la o firmă de echipamente sportive, divizia biciclete. Ai fi zis că la o bicicletă nu ai ce să mai perfecționezi dincolo de modelul cu două roți și un lanț, însă paradigma era paradigmă; o dată la şase luni trebuia să livreze câte o inovație, de parcă toți potențialii cumpărători de biciclete ar fi fost potențiali Lance Armstrongi.

Executivii sosiră și se așezară sobri la masa de ședință. Lansă imediat atacul:

„Am urmărit prea mult timp niște piste false, domnilor! Ne-am concentrat prea mult pe aerodinamica căştilor de protecție și pe reducerea greutății cadrului de bicicletă. Dar am ignorat un aspect esențial: între-picioarele!”

„Între-picioarele?”

„Între-picioarele! Nexusul în care converg toate forțele turbionare ale fricțiunii! Ne-am poziționat clienții în şaua greşită. Dar vom rectifica problema”.

Și zicând asta dezveli o planşă al cărui conținut înmărmuri asistența. Pentru că lucrau în branşă, executivii își dădură seama ca este o şa, deși semăna mai mult cu lancea cu care Sfântul Gheorghe ucisese balaurul. Urmară explicațiile despre proprietățile aerodinamice ale drăciei. Executivii erau mulțumiți. Niciunul dintre ei nu se mai urcase pe o bicicletă din copilărie, se deplasau cu 4×4-urile, dar văzură imediat potențialul designului. Era nou, era inovator, se putea face cu materiale mai puține și mai ieftine. Aprobară designul cu entuziasm.

Noul tip de şa, care părea un fel de pasăre în zbor a lui Brâncuşi, cuceri imediat piața. Nu neapărat pentru că era pe placul clienților, ci pentru că toate firmele de echipamente sportive se repeziră să imite inovația concurenței pentru a nu rămâne în urmă.

Sute de designeri primiră sarcina de a subția pe cât posibil şeile bicicletelor în încercarea de a fi cu un milimetru înaintea competitorilor. Iar pentru ca şeile tot mai firave să nu se rupă sub presiunea bucilor consumatorilor, materialele din care erau făcute deveniră din ce în ce mai dense şi, implicit, mai dure.

Răzbunarea designerului jignit era acum completă. Ieșea în fiecare duminică în Parcul Izvor și se uita satisfăcut, de pe o bancă, la bicicliștii care roiau în jurul lui.

Bicicliști bezmetici, mânați în trafic de o grabă aparent irațională, care treceau pe roșu încălcând reguli rutiere și de bun simț; bicicliști care înaintau de-a-n pulea pe alei cu ochii stinși, acceptandu-şi durerea în ideea că sportul cere sacrificii; bicicliști strecurându-se printre mașini parcate şi autobuze scrâşnind din dinți de parcă ar fi avut o lance-n cur.

Până şi Dan-Alexandru Radu, care pusese o husă cu burete peste şaua bicicletei sale, trecu pedalând posac prin fața lui, semn că trucul nu îi conferea mai mult de câteva minute de alinare.

Numai hipsterii toleranți din convingere pedalau sereni pe bicicletele lor vintage, cu şei late şi arcuri.

„Mu-ha-ha!”, râse medieval designerul.
„Mu-ha-ha-ha!”
„Mu-ha-ha-ha-ha!”

Cum se face tocăniţă simplă, urâtă cu crengi

Fotografie furată de pe eatingwell.com

Să luăm următorul caz ipotetic plauzibil. Ești atât de urât/urâtă încât nu numai că se sparg oglinzile când te uiți în ele; se dezintegrează până la ultimele particule constituente, până când nu mai rămân din ele decât stringuri care vibrează acum nu în virtutea legilor fizice, ci de oroarea pe care o inspiri.

Chiar și așa, ești și tu om și visezi la dragoste. Iar pentru că cel mai răspândit proverb printre oamenii urâți e că dragostea trece prin stomac, iar tu urât/urâtă fiind crezi în el, nu-ți rămâne altceva de făcut, decât să cauți rețeta ideală pentru a impresiona o potențială viitoare jumătate – să nu ne mințim singuri – mai bună.

Ajuns în acest punct trebuie să gândești machiavelic pentru a avea vreo șansă de a impresiona. Ține cont de faptul că nu inviți potențiala ființă pe care vrei să o supui unei vieți de priveliști triste (tu, în diferite ipostaze) să mănânce singură. O inviți să mănânce cu tine. Deci dacă ceea ce prepari arată deosebit de frumos, riști ca sentimentul înălțător inspirat de plating să fie ruinat de vederea ta, atunci când persoana ridică ochii din farfurie.

Jalnica ta situație cere fix opusul. Ceea ce vei prepara trebuie să arate oribil, pentru ca experiența victimei la care jinduieşti să fie una liniară, lipsită de șocuri contrastante, care să-i permită să gândească lucid.

De ce trebuie ca creatura pe care vrei să pui mâna să poată gândi lucid vei afla mai târziu. Momentan trebuie spus doar că nu e mâncare pe lume mai oribilă la aspect, deci mai potrivită pentru planurile tale decât tocănița simplă, urâtă cu crengi!

Ce îți trebuie ca să faci tocăniță simplă, urâtă cu crengi

Tocănița simplă, urâtă cu crengi este, de fapt, o tocană de năut, deci la eforturile tale nu se va adăuga cel al alergatului după cine știe ce ingrediente exotice. Te duci la magazin și, profitând de faptul că toată lumea se dă din calea ta pentru că urâțenia te face dubios iei:

– o conservă de năut,
– una de roșii preferabil belite de coajă,
– doi piepți de pui,
– un morcov,
– o ceapă,
– un guguloi de ghimbir,
– şi un ardei gras.

Dacă nu ai deja în casă (dar sigur ai, căci urât/urâtă fiind probabil nu prea ieși în oraş, deci sigur gătești mult) mai fă rost de:

– sare,
– piper,

– ulei de măsline,
– praf de chimion.

Odată procurate aceste ingrediente, ești gata să faci magie neagră, culinară!

Cum se face, efectiv, tocănița simplă, urâtă cu crengi

Gătitul tocăniței simple, urâte cu crengi poate fi chiar distractiv, căci presupune o ordine simplă de operațiuni, ceea ce trebuie să fie o adevărată delectare pentru cineva obișnuit cu dezordinea propriilor trăsături.

Așadar, ceapa, morcovul și ardeiul gras se toacă în cubulețe simetrice și se aruncă într-o tigaie în care s-au turnat, în prealabil, trei linguri de ulei de măsline. În mod normal te-aş încuraja să pui ulei de floarea soarelui, în fond, ce atâta izmeneală, dar în cazul ăsta (cazul oribil al urâțeniei tale colosale) e important să fii scrupulos cu savoarea rețetei. Legumele respective se țin la foc mic timp de 7 minute.

În acest interval, iei piepții ăia de pui și îi tai și pe ei în cuburi simetrice, fiecare cub echivalând cu un dumicat. După ce legumele au stat pe foc 7 minute, adaugi în tigaie cuburile de piept de pui, și mai stai 10 minute să se rumenească cât de cât.

După alea 10 minute torni în tigaie conținutul conservei de năut (fără zeama aia) și conținutul conservei de roșii preferabil belite de coajă (cu tot cu zeama aia).

Mai pui apoi sare, piper și guguloiul de ghimbir ras, după care presari praful ăla de chimion de parcă ai presăra poțiunea dragostei!

Pe site-ul de pe care am furat rețeta scrie că de aici înainte trebuie să mai aștepți câteva minute să scadă sosul, dar după ce am făcut rețeta pot spune cu certitudine că alea câteva minute sunt vreo 20. Aia e, dacă ești urât cu crengi, trebuie să te înveți cu răbdarea.

Și cu asta, gata! Ai făcut tocăniță simplă, urâtă cu crengi!

Tocănița simplă, urâtă cu crengi are un aspect hidos și nu va face notă discordantă atunci când potențiala ta împovărată jumătate se va uita mai întâi la farfurie și apoi la tine.

Aici intervine luciditatea aia pe care creatura visurilor tale trebuie să o aibă în acest moment crucial. Ideea e că, deși arată oribil, tocănița aia simplă, urâtă cu crengi are un gust senzațional! Victima ta va gusta din tocăniță și va realiza brusc că nu tot ce arată groaznic e neapărat ceva de lepădat.

Machiavelic, sau ce?

Bine, realist vorbind, șansele tale la o combinație urmând acest plan sunt de vreun milion la unu, adică infinit mai multe decât dacă n-ai găti tocănița simplă, urâtă cu crengi, dar tot improbabile. Așa că, pentru a avea conștiința împăcată, este ok să scuipi preventiv în tocană.

În tocănița simplă, urâtă cu crengi se poate scuipa fără jenă în toate etapele pregătirii, pentru că sosul de roșii și aspectul grotesc vor ascunde cu succes urmele de spută.

Poftă bună!

O poveste buclucașă

sfantul-sisoe

Sfântul Sisoe

Rând pe rând, membrii Asociației Traducătorilor de Film din România luară loc la masa de ședințe, unul mai deprimat ca altul.

Doar președintele, care veni ultimul, își menținea atitudinea optimistă care nu-l părăsea niciodată.

”Deci, cum merge studiul nostru?”, intră acesta direct în pâine.

”De câte ori ați auzit sintagmele «Sfinte Sisoe», «buclucaș» și «trăsnit» folosite în limbajul de zi cu zi de la ultima noastră întâlnire?”.

Membrii asociației rămaseră cu capetele plecate, mâzgălind figuri abstracte pe agendele deschise. După o pauză destul de lungă, răspunsurile începură să curgă.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Tunete și fulgere”, exclamă președintele Asociației. ”Trebuie să le folosim mai des în traducerile noastre. Este o chestiune ce ține de tradiție și cultura națională”.

Tăcerea membrilor se prelungi. Într-un final, unul dintre ei îndrăzni să deschidă gura.

”Știți, sunt 25 de ani de când răspunsul este în mod constant «zero ori». Poate că ar trebui să facem opusul și să renunțăm la aceste sintagme”.

Președintele Asociației înăbuși în fașă acest început de rebeliune.

„Fir-ai tu să fii, ticălosule! Dacă persiști în atitudinea asta o să-ți fac fundul arșice”!

Poveste de Anul Nou VIII. George Ion și bunele sale intenții

Pisica

În dimineața zilei de 31 decembrie, George Ion coborî din bloc îmbrăcat cu o salopetă trendy și se apucă să-și vopsească Toyota portocalie în galben.

Execută această operațiune cu o neglijență asumată, ca unul care nu mai dă doi bani pe automobilul personal.

La final, după ce Toyota căpătă o nunață de galben palid, cu tușe groase, vangoghiene, luă o ștampilă pătrată și începu să aplice pe aripă modelul tablei de șah.

Apoi, cu un marker negru, inscripționă următorul mesaj lângă: ”Preț: moka”.

Până spre seară lăsă mașina să se usuce, apoi coborî din nou, de data asta în șlapi, pantaloni de trening și un maiou și purtând cu el o rangă și o poșetă chic, dar cam roasă, umplută până la refuz de ceva ce forma cocoloașe dinamice.

Folosi ranga pentru a deschide portbagajul (George Ion fusese tamponat de două ori într-un interval mai mic de două luni), puse poșeta în interior, trânti capota, apoi se urcă la volan și își aprinse o țigară tușind de parcă era prima din care trăgea într-un deceniu sau ceva.

…….

Era ora 20.36 când George Ion își parcă taximetrul improvizat pe o alee din Drumul Taberei și, coborând, își turnă o sticlă de apă minerală în ochi.

Dan-Alexandru Radu, ieșit din negura prafului de pocnitori care acoperise cartierul, se apropie de el cu veșnica lui atitudine posacă, prefăcându-se că manifestă un interes vag referitor la motivele din spatele comportamentului ieșit din comun al amicului său burghez.

”Când mi-ai zis că vrei să-ți petreci noaptea de Anul Nou făcând pe taximetristul benevol pentru prietenii tăi și orice alți cetățeni de treabă ai urbei, din spirit civic și din ură față de taximetriștii reali, nu mi-am imaginat că o să mergi atât de departe cu aparențele”, zise Dan-Alexandru Radu.

„Ce ai pățit la ochi, ți s-au spart lentilele de contact?”, adăugă acesta.

George Ion îl privi tulbure, din spatele unor cornee puternic vascularizate.

”Aparent bucureștenii au devenit cinici”, spuse George Ion. ”Cum le zic că cursa e moca, se reped să dea cu spray iritant la figură”.

După această constatare, George Ion scoase din nou markerul, tăie mesajul ”moka” din dreptul mesajului ”preț” și scrise în schimb: ”cât vă lasă inima”.

Toyota de un galben hepatic porni spre cartierul Militari, unde pasagerul Dan-Alexandru Radu avea treabă la cumpăna dintre ani.

George Ion își aprinse o nouă țigară.

”Ca să par un taximetrist autentic, să nu fie șocul cultural prea brusc”, horcăi George Ion la întrebarea nepusă de Dan-Alexandru Radu.

”Ce-ți mai face pisica, v-ați împăcat?”, întrebă Dan-Alexandru Radu după o porțiune parcursă în tăcere.

”De ce întrebi, o vrei?”, se entuziasmă George Ion. Apoi își aminti că Dan-Alexandru Radu este un veritabil ninja când vine vorba de evitarea implicării emoționale și a responsabilităților așa că entuziasmul îi reveni în matcă.

”Ne-am împăcat”, spuse George Ion.

Pe măsură ce luminițele sărăcăcioase de sărbători ale Sectorului 6 al Capitalei se reflectau în parbrizul crăpat al Toyotei gălbui hepatic, gândurile lui George Ion făceau o regresie în timp, evocând momentele petrecute alături de pisica flocoasă și neagră ca dracul pe care o primise în căminul său cu doi ani în urmă.

Fu răscolit de duioșie rememorând giumbușlucurile fiarei în perioada în care era pisoi, fu străbătut de valuri de pufoșenie amintindu-și de momentele ei de tandrețe, simți fiorii preinfarctului accesând trauma provocată de primul cablu Apple ros de animal…

…și al doilea…
…și al treilea…
…și al patrulea…
…și canapeaua…
…și HDMI-urile alea…
…și pantofii…
…și poșeta chic a jumătății mai bune…

”Ne-am împăcat”, repetă George Ion cu glasul sugrumat.

….

”Ca să vă spun drept, mă bucur că am scăpat de guvernul ăsta de tehnocrați, futu-l în Paști și-n Tată”, replică George Ion primului client al serii din afara sferei sale de prieteni.

Îl luase din Militari, după ce îl vărsase pe Dan-Alexandru Radu în natură. Acceptase fără nazuri prețul propus de 5 lei pentru o cursă de 15, înainte să fie angajat de client într-o conversație convențională despre politică.

”Personal am votat cu UDMR în ideea că dacă iau ungurii suficient cât să conteze în Parlament ies românii în stradă și se obișnuiesc cu procedeul revoluției. Dar altceva voiam să vă întreb. Nu vreți o pisică?”.

”Am o pisică – s-o iei și s-o pui pe rană”, continuă George Ion. ”Unde o pui acolo stă și îi place. Din păcate eu emigrez mâine în Cambodgia și nu vreau să risc să o facă careva pe-acolo supă”.

Clientul se scuză însă că e alergic și rămase mut pentru restul călătoriei.

Până la ora 23.48, George Ion mai luă trei clienți, încercând să-l abordeze pe fiecare pe limba lui pentru a le plasa pisica personală, adevăratul motiv pentru care făcea pe taximetristul în noaptea de Anul Nou.

Discută despre fotbal cu un rapidist asmatic căruia îi sugeră că îi trebuie o pisică în viață pentru a suplini lipsa echipei intrate în faliment. Aproape îl convinsese când făcu gafa de a menționa că pisica are blana neagră ca pana corbului.

Luă apoi în Toyotă un amator de documentare National Geographic cu care discută amical despre găuri negre, amintindu-i într-un final că teoria stringurilor sugerează că orizontul evenimentului nu e altceva decât o pădure de capete de stringuri care arată cam ca blana unei pisici.

Motherfuckerul se dovedi, însă, a fi genul care preferă analogia cu blana de câine.

”Nu-mi trebuie”, îl refuză din scurt viitorul client, un domn meditativ cu mustață care agrease să nu plătească nimic.

”Ăsta nu e un criteriu”, insistă George Ion. ”După cum zicea și renumitul filosof congolez Ernest Wamba dia Wamba, menirea pisicilor este să ne învețe că nu totul pe lume are o funcțiune anume”.

Domnul cu mustață, însă, se dovedi un fan Wittgenstein și insistă că îl interesează doar lucruri care au sens, nu mieunături.

La ora 23.48, George Ion își recunoscu înfrângerea și trase Toyota gălbui-hepatic pe marginea Dâmboviței.

Deschise portbagajul cu ranga și scoase geanta chic, dar roasă, care continua să facă cocoloașe dinamice.

Mieunatul sfâșietor de dinăuntru fu acoperit repede de clipocitul apei.

….

George Ion se trezi fericit în prima zi a Anului Nou. În locul rezoluțiilor de a fi un om mai bun, reușise să se împace cu ideea că e genul ăla de om practic, care rezolvă problemele cu mijloace care nu sunt la îndemâna oricărui agarici.

Avea să pună dispariția pisicii pe seama pocnitorilor de Anul Nou, care o speriaseră și o făcuseră să fugă.

Onestitatea lui nu avea cum să fie contestată, în fond, era omul care făcuse pe taximetristul benevol la cumpăna dintre ani.

În timp ce concepea postarea pe Facebook prin care să deplângă dispariția pisicii, cineva sună la ușă.

Deschise și văzu mai întâi privirea plină de reproș a cotârlei norvegiene și abia apoi bărbatul care i-o adusese înapoi.

Află că are în față un taximetrist iubitor de animale care se aruncase în Dâmbovița auzind mieunatul de ajutor al diavoliței flocoase.

Acesta refuza să fie rambursat pentru costurile cu veterinarul, unde, după microcip, aflase și adresa proprietarului.

În lacrimi îi mai mărturisi că fusese cât pe-aci să păstreze mâța pentru el, dar emigra a doua zi în Cambodgia și nu voia să o expună pericolului de a ajunge într-o oală de supă.

Pe lângă pisică îi dăruia și niște Purina DeLuxe ca de la iubitor de pisici la iubitor de pisici.

Câteva zile, George Ion trăi cu remușcări și angoase. Își răsfăță pisica, își jură să devină un om mai bun și mai tolerant, însă în privirea felinei se putea citi pericolul iminent.

Apoi decise că 2017 e prea târziu ca să mai încerce o schimbare de caracter. În prima zi de ninsori abundente scoase pisica în lesă la plimbare, în ideea că poate dezvoltă o pneumonie mai repede decât planul suprem de răzbunare.

Cum se face mâncare de săraci – Chapati

chapati

Bucătarul flegmatic recomandă Chapati în vremuri de criză

Să luăm în calcul următoarea situație ipotetică plauzibilă. Ești un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul pe bune, nu ca ăia care se dau mizantropi pe Facebook, dar în realitate dorm cu bradul în pat.

În perioada Crăciunului ai parte de niște zile libere, ceea ce înseamnă că cât timp stai în casă mistuit de sictir, ești nevoit măcar o dată pe zi să îți asiguri nutriția.

Aici intervine o luptă internă între a alege dintre mai multe opțiuni dezagreabile:

1) Să ieși în lume ca să te hrănești;

2) Să comanzi ceva;

3) Să gătești ceva tu însuți.

Partea cu ieșitul în lume e nasoală în perioada aceasta, pentru că în mod sigur toate șaormeriile, gogoșeriile, covrigăriile și alte fast-food-uri sunt înconjurate de vânzători de brazi, portocale și sisteme de iluminat decorativ, ca să nu mai spunem că sigur vei auzi minimum un colind.

Partea cu comandatul e iarăși nasoală, pentru că trebuie să spargi minimum 50 de lei ca să ți se ia comanda în considerare.

Deci va trebui să gătești tu ceva.

Ce căcat să gătești?

În frigider dai de două mere și un cartof bubos, însă mai păstrezi o speranță știind că în dulapul de bucătărie ai niște chestii de bază.

Dacă când ai deschis dulapul vezi o pungă de făină, o sticlă de ulei (rămase de când ai făcut clătite) și niște sare, ești salvat. Poți să faci Chapati.

Chapati este, chipurile, un fel de mâncare indian, renumit pentru beneficiile pe care le aduce sănătății grație aportului mic de calorii.

În realitate e mâncarea universală a săracilor sau a oamenilor leneși. Apare și în Biblie, unde rețeta este dată de însuși Dumnezeu evereilor în deșert, pe lângă alte sfaturi utile gen: ce culoare să aibă corturile în care stau, cum să ucizi copiii care suferă de ADHD ori cum să eviți să fiebri iedul în laptele mamei sale.

Faza e că pentru a găti Chapati îți trebuie doar:

făină
apă
sare
și ulei.

Mod de preparare

Bagi un pahar sau o cană în punga de făină și torni făina excavată în felul acesta într-un castron. Nu te stresa prea tare cu cantitatea exactă, poți să mai adaugi după, dacă ai luat prea puțin.

Pe urmă umpli paharul sau cana aia o treime cu apă și torni peste făină. Sare se pune cam între un sfert de linguriță sau o linguriță întreagă – proporțional cu cât de împăcat ești cu gândul unui infarct timpuriu.

Apoi se ia o lingură și se amestecă compoziția. Ideea e ca aluatul care rezultă să fie cât de cât moale, dar dincolo de stadiul de a fi vâscos. Dacă iese vâscos, mai torni făină. Dacă e prea tare, mai torni apă. Dacă vrei infarct azi, mai torni și sare.

După ce a ieșit cam ca plastilina, așa, la textură, ieși pe balcon și fumezi vreo două țigări.

Ideea e că trebuie să aștepți vreo 10 minute pentru ca entropia internă a aluatului să îi dea acestuia un gust mai bun decât ar avea preparatul dacă te-ai apuca direct să-l găstești (desfid iubitorii gramaticii să analizeze sintactic și morfologic această frază).

După ce ai fumat țigările alea, te întorci, presari niște făină pe un fund de lemn sau direct pe masa de bucătărie, după care mai iei niște făină și îți tapetezi și mâinile, ca halterofilii la Olimpiadă.

Apoi iei aluatul și îl împarți în guguloaie egale. Dacă ai pus o cană de făină, ar trebui să iasă cam șase guguloaie.

În continuare pot interveni dificultăți.

Ideal ar fi să iei un făcăleț sau un sucitor sau un meșteleu pentru a aplatiza guguloaiele alea. Evident că dacă ești un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul n-ai așa ceva în casă, așa că va trebui să improvizezi.

În disperare de cauză poți folosi coada ciocanului de bătut șnițele. Altă variantă e să turtești dracului guguloaiele alea de aluat cu mâinile goale.

Ideea e că trebuie să iasă niște discuri de aluat cu o grosime de aproximativ 2 milimetri.

ustensile-de-gatit

Metoda care ți-ar face bunica să plângă

Aluatul se va lipi de mâni și de masă, așa că fă ca halterofilii și mai pune făină ca să se dezlipească.

Odată realizat discul de aluat, acesta se ia și se pune într-o tigaie lăsată să se închingă puțin pe ochiul aragazului.

Amintește-ți că nu faci clătite, deci nu trebuie să torni ulei în tigaie. În schimb, după 40 de secunde de copot întorci discul de aluat pe partea cealaltă și abia atunci iei o pensulă și ungi suprafața expusă a chapatiului cu o peliculă fină de ulei.

Apoi, după alte 35 de secunde, întorci chapatiul din nou și ungi cu ulei și partea cealaltă.

După încă 30 de secunde îl scoți din tigaie și repeți operațiunea cu celelalte discuri de aluat.

Sunt conștient de angoasele voastre.

Normal că dacă sunteți un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul nu aveți o pensulă în casă care să nu fie deja murdară de vopsea. Dar și aici se poate improviza.

Un guguloi de vată îmbibat cu ulei e la fel de eficient. Vată găsiți în trusa de prim ajutor din mașină. Dacă nu aveți mașină, puteți face gluma aia proastă și să-i cereți unei vecine. În fine, și o cârpă îmbibată în ulei funcționează.

Și cu asta, gata, ați făcut Chapati!

Este recomandabil să nu vă repeziți ca țăranul în Chapati de cum l-ați scos din tigaie, ci să mai așteptați puțin, până se întărește și devine crocant.

Faza nasoală e că Chapatiul merge bine cu bere, deci va trebui să ieșiți din casă after all.

După ce luați bere, treceți pe la farmacie și luați și Colebil, pentru că vă va durea burta pe urmă.

P.S. Dacă vă încadrați la descrierea de mai sus e clar că nu vă calcă nimeni pragul, însă, în eventualitatea puțin probabilă în care cineva se autoinvită la voi și trebuie să gătiți Chapati pentru oaspeți, puteți scuipa fără grijă în preparat la faza unsului cu ulei.

Poftă bună!

L’esprit de l’escalier

Scari

Pe la sfârșitul clasei a șaptea, o legendă urbană (vorba vine, ar fi putut fi la fel de bine și rurală) a început să aibă succes în rândul colegilor mei. Dacă faci zece genoflexiuni iar apoi te apucă cineva de arterele gâtului, leșini garantat. Legenda avea iz de plauzibilitate, în fond ce altceva se poate întâmpla dacă nu mai circulă sângele spre creier, deci provocarea de a te lăsa apuca de gât fusese lansată.

Momentul a venit fix când mă aflam într-o criză de identitate. Eram suficient de matur încât să înțeleg că simțul umorului, calitate pe care mizasem până atunci în relațiile cu ceilalți, nu are efectul scontat la gagici. Sigur, te aduce în preajma lor, dar mai departe de atât ești pe contul a ceea ce în mod dezolant îți este propriu. Deci trebuia să arăt că sunt și cool într-un fel sau altul.

Toate tentativele de leșinare prin această metodă eșuaseră. Cel mai aproape de pierdut cunoștința fusese colega noastră Oana, căreia, după ce îi fuseseră strânse carotidele, i se făcuse rău. Băieții mai coioși ai clasei renunțaseră și ei în primele secunde de constricție arterială sub diferite pretexte (că îi doare, că sunt ciupiți de piele etc). Era clar; culoarul meu de afirmare era larg deschis.

Eram și atunci, cum sunt și acum, un om prudent. Sigur, mersesem pe țevi, dar acolo contextul era cu totul altul. Să vă explic. Mersul pe țevi era un ritual al puștimii din Drumul Taberei. Țevile erau de fapt niște conducte cu diametrul de 30 de centimetri aflate la câțiva metri deasupra fundației unui bloc a cărui construcție fusese abandonată. Fundația era o placă de beton armat. Ce arma betonul erau niște țăruși de fier ruginit în care, dacă cădeai de pe țevi, te-ai fi înfipt ca feciorii daci în sulițe, odinioară. Ce vreau să zic e că mersesem pe țevile alea doar pentru că o făcuseră și alții înaintea mea și mi-au zis că n-am tupeu să fac și eu același lucru. Dar altfel, fiind un om prudent, nu m-aș fi băgat de capul meu într-o astfel de situație. Cum nici chef să îmi pierd cunoștința prin oprirea circulației sângelui la creier nu aveam.

Meditasem însă asupra problemei și ajunsesem la niște concluzii:

1) Starea de rău acuzată de colega mea Oana fusese cel mai probabil un efect al panicii, nu al lipsei de sânge oxigenat spre creier;

2) Pentru a opri definitiv fluxul sanguin prin constricție îți trebuie forța și precizia unui ninja, ori cei doi Ionuți din clasa noastră care se tot ofereau să-i leșine pe alții nu aveau nici una, nici alta;

3) Cu puțin sânge rece, m-aș fi putut lăsa strangulat vreo 30 de secunde și simula apoi cu succes un leșin, pentru a mă acoperi pe urmă de glorie!

Am început să aranjez meticulos momentul care avea să mă facă vedeta școlii. Pe vremea aia voiam să mă fac actor și mă consideram automat și talentat, deși nu jucasem niciodată în nimic. Plănuisem scena în cele mai mici detalii. Nu voi fi eu cel care va cere să fiu leșinat. Ar bate la ochi. Toată lumea s-ar îndoi pe urmă că am leșinat pe bune. Voi aștepta ca cei doi Ionuți să-mi propună asta. Oricum, rămăsesem printre puținii neprovocați până la ora aceea. Aveam să accept așa, într-o doară, ca și cum nu pun prea mult preț pe astfel de jocuri macho, dar nici nu accept să se spună că Dan-Alexandru Radu s-a ferit vreodată de vreo provocare. Cu genoflexiunile nu aveam să întâmpin nicio problemă. Deși eram antitalent la sport, la genoflexiuni mă descurcasem mereu de minune (și, în mod bizar, la săritura în lungime!). Deci când voi fi apucat de carotide, suflul meu nu va fi atât de precipitat pe cât vor bănui ceilalți. Plănuiam să mă las strâns de artere între 20 și 30 de
secunde. Intuiam că în astfel de clipe, când audiența va fi surescitată, li se va părea că timpul trece mult mai încet. Nu va exista, deci, nicio îndoială că fluxul sanguin a fost suficient de mult timp întrerupt pentru a mi se cauza leșinul. Eram pe vremea aceea (nu mai sunt) adeptul stilului minimalist al jocului actoricesc. Mi-am propus, deci, să nu fiu foarte dramatic în gesturi. Aveam să stau nemișcat, cu ochii închiși, cât timp sunt strâns de gât, apoi îi voi deschide brusc și-i voi da peste cap în momentul prăbușirii. Căderea am exersat-o acasă. De efect ar fi fost să mă prăvălesc pe spate cu zgomot. La repetiții mi-a ieșit asta destul de bine, însă m-am gândit că la școală voi cădea pe parchet sau ciment, nu ca acasă, pe covor. Nu voiam să risc să mă lovesc la cap și să îmi pierd cunoștința pe bune. Așa că am optat pentru altă variantă, poate chiar mai plauzibilă. Cu fluxul sanguin întrerupt, creierul meu va pierde controlul asupra restului trupului. Articulațiile genunchilor se vor îmuia, ceea ce îmi va permite să cad mai întâi în fund, amortizând șocul, și abia apoi pe spate.

Apoi, gloria!

Întins lat pe podea, voi fi admirat de cercul impresionat al colegilor. Dar mai ales al colegelor. Cea care se va dovedi a fi mai vrednică, va putea spune, în viitor oricărei rivale: ”Și ce dacă gagică-tu e înalt, brunet, cu ochi albaștri? A avut vreodată curajul de a se lăsa leșinat”?

…………….

”Da, bă, bine”, le spun a doua zi, într-o doară, celor doi Ionuți care mă provocaseră, în laboratorul de geografie. Partea aceasta a planului funcționase cum trebuia, însă nu totul mergea așa cum sperasem. Entuziasmul Ionuților la auzul acceptului meu s-a pierdut în rumoarea generală. În plus, era cam târziu în pauză. Teoretic, ora de geografie ar fi trebuit să fi început deja, însă profa întârzia. Mai mult, anunțase că dăm lucrare de control, deci mai toți erau preocupați să-și revizuiască materia sau să facă la repezeală fițuici. Aveam de-a face cu un public dezinteresat și cu o potențială întrerupere din partea profei.

Am ieșit din laboratorul de geografie pe coridor și, căcat, nu ne-a urmat nimeni, eram doar eu și cei doi Ionuți. Nici măcar elevi de la alte clase să ducă vorba mai departe… Însă nu mai puteam da înapoi. Aș fi trecut automat în rândul celor care au refuzat provocarea. Am făcut genoflexiunile alea sperând ca cei doi Ionuți să aibă măcar bunul simț de a-i chema pe ceilalți să mă vadă după ce voi leșina. Pe urmă Ionuț m-a apucat de carotide. Am trecut prin faza strangulării exact așa cum repetasem, chit că îmi venea să râd. La cât de anemic strângea Ionuț leșinai, cel mult, de plictiseală. În fine, sub strânsoarea slabă a lui Ionuț și privirea fascinată a celuilalt Ionuț, după vreun minut de constricție articulară, am dat ochii peste cap, genunchii s-au tăiat și m-am prăbușit pe cimentul coridorului, în așteptarea spectatorilor.

”Băi, l-am leșinat pe Radu!”, s-a entuziasmat celălalt Ionuț. ”Mă duc să-i chem și pe ceilalți”.

”Stai”, a zis Ionuț. ”Mai întâi să-i dăm pantalonii jos și să-l lăsăm în pula goală”!

Dacă mi s-ar fi întâmplat treaba asta în ziua de azi, aș fi deschis pur și simplu ochii și aș fi zis: ”E fix genul de mârșăvie de care te credeam capabil, Ionuț, așa că am trecut prin toată șarada asta doar ca să mă conving că ești un nenorocit”.

Dar nu ăsta e ”spiritul scării” la care fac referire în titlu. Oricum, atunci, în clasa a șaptea, când încă mai aveam orgoliu, să deschid ochii și să recunosc că mă prefăcusem era de neconceput. Preferam să mă fac de râs în pula goală decât să mă fac de râs ca un șarlatan. Tot mai speram ca celălalt Ionuț să se dovedească responsabil și să-l convingă pe Ionuț să renunțe la idee, însă pe nenorocit l-a apucat râsul auzind ideea și a început să-mi desfacă cureaua de la pantaloni în timp ce celălat trăgea.

Trebuia să găsesc repede o soluție onorabilă de a ieși din impas. Totuși, să stai în pula goală într-un cerc surescitat de colegi nu era cool. Cum nu credeam nici că profa de geografie ar fi apreciat să mă vadă așa înainte de lucrarea aia de control. Cum nu credeam nici că vreo gagică i-ar spune vreodată unei rivale: ”Și ce dacă gagică-tu e înalt, brunet, cu ochi albaștri? A avut vreodată curajul de a leșina în pula goală”?

Și-atunci mi-a venit ideea. Dacă tot voiam să mă fac actor, trebuia să știu să improvizez. Așa că am început să am convulsii! Îmi părea rău că nu știu să fac convingător spume la gură, însă tremuratul mi-a ieșit bine. Vedeți voi, când ai convulsii zvâcnești mult din picioare, ceea ce îngreunează considerabil munca cuiva care ar vrea să îți dea pantalonii jos. De-aia la Urgență au foarfece cu care îți taie pantalonii când vor să te trateze în pula goală.

Din fericire, celălalt Ionuț a intrat în panica pe care mizam până ca Ionuț cel nenorocit, care îmi descheiase șlițul, să apuce să tragă prea tare de chiloți. Apoi, au început amândoi să-mi dea palme peste față, ca să mă trezească, strigând în același timp la colegii rămași în laboratorul de geografie.

În planurile mele, trezitul din leșin trebua să fie piesa de rezistență. Aș fi așteptat să se risipească admirația cercului surescitat de colegi și să se instaleze îngrijorarea, apoi aș fi tras cu zgomot mult aer în piept și aș fi deschis ochii mari concomitent cu o scurtă tresărire. Apoi, după o pauză de efect, aș fi băgat un punch-line, gen: ”Ce, asta a fost tot?”, gata pe urmă să mă aștept la orice de la aplauze, la îmbrățișări și îngrijiri din partea colegelor emoționate.

Cei doi Ionuți nu meritau însă recitalul meu actoricesc, așa că am ieșit din leșin confuz și sictirit, așa cum o face cineva care se trezește pălmuit și cu pantalonii trași pe șolduri. Ca să nu bată la ochi, am constatat destul de târziu situația mea vestimentară și mai degrabă cu uimire, decât cu furia care mă încerca și am acceptat mâna întinsă a nenorocitului Ionuț, care m-a ajutat să mă ridic. Nu știu exact cum trăsese el de pantaloni, cert e că nu reușise să expună ceea ce-și propusese, în schimb, din spate era vizibil un mare și înfloritor zâmbet vertical. Și bineînțeles, în spatele meu, singura ființă care ieșise din laboratorul de
geografie la strigătele Ionuților, era Alina G.

(Știu că nu e ok să introduci un personaj atât de târziu într-o narațiune, dar asta e poveste reală de viață, nu chestie suptă din pix).

Alina G. a fost prima femeie care m-a făcut să plâng. Se întâmpla prin clasa a șasea, când un coleg tembel mi-a lipit pe spate un post-it pe care scrisese cu markerul ”Alina + Radu = LOVE”. Alina G. nu a apreciat gluma, mi-a smuls post-it-ul până să-mi dau seama că-l am și mi-a ars o palmă inimaginabil de nesuavă și usturătoare.

Dacă incidentul s-ar fi petrecut în ziua de azi i-aș fi tras la rândul meu un pumn în ochi, în virtutea egalității de gen în care cred cu tărie, însă nici ăsta nu e ”spiritul scării” la care fac referire în titlu. Atunci, m-am mărginit să fiu cavaler și să îmi ascund cum pot lacrimile care îmi țâșniseră din ochi. În fine, după faza aceea, n-am prea mai avut-o la inimă pe Alina G. și, cu siguranță, era ultima persoană din lume căreia aș fi vrut să-i adresez zâmbetul meu vertical.

Alina G. nu era ceea ce s-ar numi o persoană discretă. Despre leșinul meu nu s-a vorbit foarte mult după aceea. În orice caz, nici urmă de glorie. În schimb, toate colegele se uitau la mine de parcă aș fi umblat în curul gol. Iar Alina G., de câte ori ni se intersectau privirile, îmi rânjea malițios.

Pe urmă a venit vara. Era o vreme toridă (pentru anii ’90, deci cum ar veni o zi călduroasă de februarie din ziua de azi) iar moda printre gagici prevedea în vremea aia niște maiouri destul de decoltate, atât în zona bustului, cât și a mânecilor. Profa de geografie, care nu mai apăruse la ora la care leșinasem și chiulise și de la multe altele, de atunci înainte, căzuse la pace cu noi să ne treacă niște note din burtă în așa fel încât să trecem toți, iar cei care erau ceva mai competenți la materie să aibă medii similare cu cele din trimestrele anterioare.

Stăteam deci toți grămadă în jurul catedrei, aplecați ca să vedem ce se petrece în catalog, când, mi-au scăpat ochii. În decolteul Alinei G. Era primul sân pe care îl vedeam pe viu, atârnând întreg, la liber, în timp ce Alina G. se aplecase periculos de mult cu maieul ei cu două numere mai mare peste catedră. Avea un sfârc ceva mai maroniu decât ai fi bănuit la o blondă și o areolă mai mare ca o monedă de cinci lei de pe vremea lui Ceașcă. Am fost cavaler și de data aceea. N-am dat niciun cot complice colegilor de lângă mine și nici n-am povestit mai departe.

Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut azi, însă, m-aș fi dus la ea și i-aș fi zis:

”Hă, hă, ți-am văzut țâța”!

Ăsta e spiritul scării de care ziceam.

%d blogeri au apreciat asta: