Povestea lui Dan-Alexandru Radu, băiatul care a băltit prea mult în clor

Bocancii prea uzați pentru vârsta lor ai lui Dan-Alexandru Radu se adânciră mai mult ca de obicei în noroiul de pe Drumul Belșugului. Ploaia înghețată care căzuse timp de trei zile transformase mai întâi strada neasfaltată de la marginea orașului într-un patinoar cu suprafața denivelată. Acum, când temperaturile mai crescuseră, drumul devenise o mlaștină din care mai răsăreau pe alocuri cărări subțiri din pietriș, doar pentru a fi apoi înghițite de bălți cu apă plină de mâl.

De obicei, când ploua ori se topea zăpada, Dan-Alexandru Radu se afunda în noroi cam doi centimetri, dar acum, când intrase pe drumul care ducea către garsoniera lui de două camere cu câte un bidon de 5 litri de apă în fiecare mână, bocancii îi intrară în mâl până la şireturi.

Un miros groaznic de pişat și clor îl izbise, cu o seară înainte, când dăduse drumul la robinet. Nu te puteai atinge de apa aia. Se hidratase peste noapte cu bere, dar, cum nu era drojdier de cursă lungă, fusese nevoit să își facă provizii de H2O, a doua zi, când de la robinet simți aceeași duhoare.

Ajunse acum pe o porțiune a drumului unde singura limbă de pietriș era ocupată de o mașină parcată, așa că înaintă blestemând prin băltoaca adâncă de 10 centimetri care i se desfășura în față.

Își imagină atunci că în loc de mânerele bidoanelor de apă ține în pumnii strânşi cefele primarului sectorului 6, Gabriel Mutu şi a primarului Capitalei, Gabriela Firea. Că îi târăște prin noroi urlând la fiecare în parte: „Îți mai amintești, Gabriel Mutu, când ai venit pe strada asta în 2016 să îți faci campanie electorală? Îți amintești cum ziceai că în 6 luni aici va fi asfalt? E 2019, motherfucker!”, îi strigă Dan-Alexandru Radu. Continuă să-l frece pe primar cu fața în pietriș în timp ce în fantezia lui își făcea loc și amintirea răspunsurilor venite de la primărie, după ce Gabriel Mutu se alesese. Pentru că strada era întretăiată cu câteva porțiuni de teren privat, primăria de sector nu putea să asfalteze. Problema fusese delegată către primăria generală, singura care putea face exproprieri.

„A trecut un an jumate de atunci”, continuă să scrâşnească furios din dinți Dan-Alexandru Radu, imaginându-şi de data asta că o târăște prin noroi pe Gabriela Firea. „Nici măcar nu le-ați dat un telefon ălora care trebuie expropriați să-i întrebați dacă nu cumva vor să cedeze de bunăvoie”, mai zise către fantasma primarei care acum, cu fața băgată de tot în balta adâncă de 10 centimetri, făcea bulbuci cafenii drept răspuns.

Dan-Alexandru Radu oftă adânc și se cocoșă și mai tare sub greutatea bidoanelor. Se uită la cei 10 litri de lichid transparent care clipoceau în timp ce el își menținea un echilibru fragil prin nămol şi își aduse aminte că la fel de invizibil fusese și el toată viața. Fanteziile erau singurul mediu în care realiza câte ceva. În realitate, nimeni nu îl băga vreodată în seamă. Sau dacă se întâmpla asta, era pentru a i se amintini că nu e nimic de capul lui și că problemele sale nu contează.

Mereu fusese aşa. Își aminti că, în copilărie, atunci când nu îl ignorau, copiii obișnuiau să arunce cu pietre înspre el când îl vedeau apărând la joacă. În timp, dezvoltase o abilitate uimitoare de a se feri de proiectile. Deși era nul la geometrie, la școală, atunci când era luat la țintă era capabil de calcule uimitoare. Știa din momentul în care piatra părăsea mâna dușmanului ce traiectorie urma să prindă şi dacă este cazul să se ferească. Aceleași calcule complexe le putea face şi atunci când scuipa. Trăgea cele mai precise flegme din tot cartierul, putea să doboare vrabia de pe cracă în felul acesta.

Dan-Alexandru Radu oftă din nou, pe măsură ce încheieturile mâinilor îi pârâiau de la greutatea bidoanelor. Își pierduse antrenamentul. Când era copil, aceleași încheieturi îi susțineau ore întregi greutatea corpului. Era campion absolut la bătăile pe bară. Asta însemna că doi copii stăteau agățați cu mâinile de o bară de bătut covoare și încercau să se dea jos unul pe altul folosind doar picioarele. Nimeni, vreodată, nu putuse să îl dea jos.

Dan-Alexandru Radu oftă furios, de data asta, pe sine însuși. Toată viața excelase doar la lucruri total lipsite de importanță. Avea să îl ajute asta să convingă primăria să îi asfalteze strada? Să facă oamenii şi autoritățile să îl bage în seamă?

Se opri obosit în mijlocul străzii. „Ce rost are să te lupți cu morile de vânt”, își zise lăsând să-i cadă bidoanele în mlaștină. Își continuă drumul prin noroi cu mâinile în buzunare. Avea să bea apă cu gust de pişat și clor şi aia e. Își merita soarta.

***

Gabriel Mutu își iți uşor capul pe uşa biroului său din Calea Plevnei și se asigură că nu este nimeni pe coridor. Agăță semnul „nu deranjați” pe clanța ușii, apoi intră înapoi în birou, se așeză în dreptul ferestrei şi se desfăcu la pantaloni. Îi plăcea mult să o frece la muncă. Era activitatea lui preferată. Termină repede, dar continuă să se uite visător pe geam. „Pulimea…”, murmură el privind cum oamenii de pe stradă alunecau pe ghețuşul de pe trotuare și, întinși pe spate, dădeau din mâini și din picioare ca niște gândaci.

Privirea i se ridică apoi de pe trotuare spre linia orizontului. De când fusese numit președinte interimar al PSD Bucureşti, în locul Gabrielei Firea, se simțea stăpân nu doar pe sectorul lui provincial, ci pe tot oraşul. Închise ochii și își imagină două milioane de spinări – locuitorii municipiului prosternați la picioarele lui.

„În sfârșit, viitorul pe care îl merit începe să se întrevadă”, şopti voluptuos pentru sine.

Termină a doua oară. Deschise ochii şi, din cauza pupilelor dilatate, nu mai putu să focalizeze la distanță. Își văzu, în schimb, reflexia în fereastră. Se văzu puternic şi capabil de măreție. Alegerile băteau la ușă. Era clar că va fi candidat la primăria mare, dar până atunci erau prezidențialele. Cine ştie? De ce nu? Termină și a treia oară.

Cutia de șervețele se golise, așa că luă la întâmplare o coală A4 de pe un teanc care stătea neatins pe biroul său de luni bune. Cât timp se chinui să o dezlipească de pe degete, apucă să citească un fragment: „…măcar o alee pietonală care să ocolească cei 3 metri pătrați atât de dificil de expropriat. Sunt peste 100 de imobile pe Drumul Belșugului care asigură prin taxele plătite…”.

Petiția sfârși mototolită și lipicioasă în coșul de gunoi.

***

Dan-Alexandru Radu citi mai mult indiferent decât curios știrile despre scandalul apei urât mirositoare din București. Ca să combată surplusul de amoniu venit pe râul Argeș, ApaNova turnase clor în exces la stația de la Preciziei, la mai puțin de un kilometru de unde locuia el. În ciuda recomandărilor Ministerului Sănătății, băuse și se spălase cu apa aia cu pasiunea unui autoflagelator. Se resemnase cu gândul că este victima statului. A statului român, pe de-o parte, dar și a statului în țară. Firește că visa de multă vreme să emigreze, eventual în Noua Zeelandă, dar pentru că nu avea decât skill-uri complet inutile pentru societate, știa că nu va face mare scofală nicăieri. Așa că continua să stea şi bea și se spăla cu apa aia plină de clor de parcă și-ar fi administrat o binemeritată pedeapsă.

Mirosul înțepător și gustul abraziv îl supărară doar în prima zi în care ministerul recomandase evitarea consumului. Apoi se obișnui și nici nu le mai bagă în seamă. Nu avu niciun simptom alarmant în afară de lipsa somnului. Încerca să stea cu ochii închiși, dar era de parcă cineva i-ar fi ținut constant o lanternă în ochi. Verifică de mai multe ori dacă nu cumva a lăsat luminile aprinse ori este lună plină până să își dea seama că lumina vine de la el. Pielea lui lucea în întuneric emanând o lumină rece, ca de spital.

Dacă tot nu putea să doarmă, se apucă să facă curățenie în garsoniera de două camere la lumina propriei persoane. Până în zori, totul strălucea și era aseptic.

„Iată că se poate”, își zise mulțumit. Își aminti apoi că este în concediu și că are şansa de a rezolva toate problemele administrative pe care le amânase până atunci ca un leneş ce era. La 7.30 era în autobuz, în drum să își plătească impozitul pe locuință. Se agăță cu mâna de o bară şi, simțind că suprafața de metal colcăie de bacterii, își glisă palma peste ea. Bara capătă imediat un luciu de curățenie însoțit de un miros pregnant de clor. Privirea lui Dan-Alexandru Radu căzu apoi asupra călătorilor, care îl priveau puțind pasiv. Începu să-i pălmuiască metodic și să le frece creştetele capetelor cu castane violente. Cine putu, fugi scarțâind de curățenie la prima oprire în stație.

Ajuns la Direcția de Taxe și Impozite, Dan-Alexandru Radu mută coada de la peretele cu ghișee la peretele opus şi, cu palmele goale, curăță toate petele de muci şi sebum de pe plexiglasul în spatele cărora se ascundeau funcționarele. Abia apoi achită impozitul exagerat în urma căruia nu se alegea, oricum, cu nimic din partea primăriei.

Își petrecu dimineața făcând un șir de acțiuni similare. Își aminti că are două carduri bancare inactive și merse la sediile băncilor respective să le anuleze. Aici stârni panică după ce nu se mulțumi doar să curețe bancomatele, la plecare, ci făcu în așa fel încât să scoată toate bancnotele din ele și să le dezinfecteze frecându-le între palme.

Pentru ultima ispravă fu luat pe sus de bodyguarzi și dus în birourile administrative pentru a da explicații. Nu putu fi însă intimidat. Îi lămuri pe insipizii directori că nu a făcut nimic rău, apoi îi obligă să stea cu picioarele ridicate cât timp podeaua pe care glisase cu tălpile goale se usca de dâra de clor pe care o lăsase în urmă.

„Iată că dacă îți dai silința, poți face curat în viața ta și a altora”, remarcă mulțumit de sine, când în urma lui nu mai rămăseseră decât podele strălucitoare și un miros îmbătător de clor.

Amuşină victorios mireasma, apoi căzu lat, răpus de pulanul dat în creştet de un jandarm chemat să restabilească ordinea.

***

Se trezi într-un pat de spital cu o durere surdă de cap și Tudorel Butoi întins lângă el făcând selfie-uri.

„Pisici!!!”, urlă Dan-Alexandru Radu cuprins de panică la vederea faimosului psihiatru. „Am comis-o până la urmă, nu? Am luat-o razna”?

„Relaxează-te, flăcău”, îi zise Tudorel Butoi, postând fotografiile făcute pe contul lui de Hi5. „În ciuda estimărilor mele inițiale nu ești chiar atât de dus cu căpuțul. Suntem la Victor Babeş, nu la Spitalul 9”.

Tudorel Butoi își aprinse un cigarillo scrumând apoi într-o tavă de instrumente medicale. Când Dan-Alexandru Radu se ridică să o curețe, psihiatrul scoase de sub pat o bâtă de baseball și îi făcu semn să stea liniștit.

„Vezi, tocmai pentru pornirile astea ai ajuns mai întâi la mine. Când mi-a explicat poliția ce ai făcut, diagnosticul părea clar. Zwangsvorstellung, le-am zis! Simptome clare de idee fixă. Sau cum se zice mai nou, OCD. Îți pregătisem deja o baie cu gheață și niște injecții cu insulină, dar au insistat ăia de la Judiciar să te testăm și pentru un eventual abuz de substanțe”.

„Sunt curat ca lacrima, dom’ doctor, iar dacă, prin absurd, ați găsit ceva, trebuie să fi fost de la o țigară despre care am crezut că e tutun pe care mi-a oferit-o o persoană pe care nu o cunosc într-un club”, se apără Dan-Alexandru Radu.

„Da, da, da”, mormăi Tudorel Butoi prizând niște Regenon pisat dintr-o tabacheră. „Tutunul ăla l-ai făcut pipi de mult. În schimb s-a găsit mult clor. Secreți clor prin glandele sudoripare, băiete, ești un fenomen medical! Când au venit rezultatele, băieții de la Judiciar şi-au declinat competența și au predat cazul Direcției de Dacologie și Fenomene Paranormale de la SRI”.

„Cum este posibil aşa ceva”?

„Păi este logic”, zise Tudorel Butoi deschizând un pet de bere Bucegi. „De ce să ai două divizii separate dacă de regulă ajung să investigheze aceleași lucruri”.

„Mă refeream la faza cu clorul”.

„Ah, probabil a fost ceva gen Spiderman. Știm că pe o rază de trei kilometri de la uzina de tratare a apei de la Preciziei (da’ să nu mai spui asta nimănui) valorile de clor din apa potabilă sunt oricum peste limita admisă. Echipa medicală care te-a evaluat crede că dozele de clor ingestate în mod regulat și apoi supradoza din ultimele zile ți-au afectat cumva ADN-ul în așa fel încât acum secreți clor și alte derivate în loc de fluide normale”.

„Prostii, doctore, toată lumea știe că mutațiile ADN de tipul ăsta survin în faza gestației, nu în viața adultă”, zise Dan-Alexandru Radu.

„Ce vorbești tu acolo, băi, puță!”, se enervă Tudorel Butoi scoțând un şubler din buzunarul de la piept. „Epigenetica, ca și frenologia, este o știință fascinantă care are încă multe taine de dezvăluit”.

Psihiatrul începu să măsoare craniul lui Dan-Alexandru Radu șoptindu-i confidențial la ureche.

„În mod normal n-aş avea voie să te tratez. Am fost selectat să îți dezvălui diagnosticul pentru că, în calitate de medic psihiatru, știu cum să comunic pe un ton dulce veștile proaste. Ce ar trebui să facem cu tine va stabili o comisie interministerială care va fi numită în vreo şase luni, maximum trei ani. Dar până să decidă ei dacă ești pericol public sau nu, aş putea să îți administrez eu, pe şestache, niște doze de curent direct. Dacă punem un electrod aici”, şi Tudorel Butoi îl ciocăni cu şublerul pe Dan-Alexandru Radu la trei centimetri în spatele urechii drepte „fix aici, în zona combativității, nu o să secreți doar clor, o să emani fulgere”!

Entuziasmul lui Tudorel Butoi, în timp ce expunea aceste planuri, se înecă într-o tuse iritată. O transpirație rece îl cuprinsese pe pacient la auzul acestor vorbe, așa că salonul izolat în care se petrecea acțiunea era acum plin de vapori de clor. Dan-Alexandru Radu profită de moment și, ieșind precipitat pe uşă, o luă la fugă lăsând în urmă medici şi paznici amețiți, coridoare sclipitor de curate şi un miros înțepător. Timp de trei luni, nicio infecție nosocomială nu mai fu depistată în spital.

***

„Nu este cazul să mă îngrijorez”, își zise Dan-Alexandru Radu când fu din nou liber pe străzi. „Niciodată nu trebuie să te încrezi în primul diagnostic pus de medicii din România. Sau în al doilea. Sau al treilea… Toată faza asta cu clorul este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Am mintea limpede și scopurile bine definite. Gata cu pasivitatea și evadarea în fantezie. Sunt un om nou care nu se teme să își suflece mânecile şi să facă curat în viața lui”.

Chemă un taxi pe care îl curăță timp de jumătate de oră înainte să îi dea șoferului adresa de destinație. „Drumul Belșugului”, fu tentat să spună. Însă amuți când îi răsări în minte imaginea străzii pe care locuia. Un maidan plin de gropi și movile de pietriș aruncat de-a-mpulea cu trei ani în urmă din goana autoutilitarei. O uliță urbană care acum băltea în cernoziom diluat şi zăpadă topită. Drumul ăla infect nu putea fi curățat cu clor. Doar asfaltul putea rezolva problema.

„Deci unde mergem?”, horcăi șoferul pe care doar antrenamentul deceniilor de fumat în mașină îl putea face să rabde mirosul de clor din habitaclu.

„Pe Calea Plevnei”, zise Dan-Alexandru Radu. „La primăria sectorului 6”.

***

Era trecut de ora 14.00, dar Gabriel Mutu se încăpățâna să rămână la birou.

Majoritatea angajaților din primărie erau de mult acasă. Doar paznicii și secretarele mai stăteau la ora aia în instituție, primii ca să țină cetățenii visători care sperau să intre în audiență în frâu, ultimele ca să trimită aceiași paznici la cumpărături după cheremul primarului. Mutu avea probleme cu dezhidratarea, probabil, căci nu știai niciodată când va avea nevoie de o nouă cutie de șervețele, de un bax de apă plată sau de o sticluță cu ulei de argan.

Lăsat pe spate în scaunul tapițat cu piele naturală și cu picioarele pe birou, Gabriel Mutu continua, cu ochii închiși, să își țeasă în minte goblenul viitorului său de aur. Deschise ochii și avu un rictus de scârbă când văzu pe peretele opus portretul obligatoriu al șefului de partid. Deschise sertarul și scoase o oglindă în care își clăti retina cu propriul chip.

„În curând, portretul tău va fi văzut în toate instituțiile”, șopti dulce către propria reflexie. Apoi luă sticluța cu ulei de argan și turnă cu nădejde în palma dreaptă. Până să treacă, însă, la ocupația lui preferată, ușa cu semnul „nu deranjați” încă pe clanța din exterior se dădu de perete. Un individ pe la a doua tinerețe, aducând oarecum cu un gnom, îl privea acuzator din prag.

„Ce e asta, mă!”, se enervă Gabriel Mutu, ignorându-l pe Dan-Alexandru Radu și dându-se pe spate ca să își poată vedea secretarele prin cadrul ușii. „Eufrosina, Filisafta, Galadriela! Ce-i debandada asta, nu vedeți că intră lumea aici ca la gară?!”.

„Scuze, şefu, dar nu am avut cum să-l oprim. A venit ăsta și a spălat toate coridoarele cu clor. A zis să nu călcăm pe podea până nu se usucă”.

„Unde e Pandele”?

„E la Mega, după şervețele”!

„Păi sună-l şi zi-i să vină să îl dea pe ăsta afară. Dar mai înainte să ia și niște apă”!

„Da, șefu”!

„Ce vrei, mă?”, se întoarse Gabriel Mutu către intrus.

„O audiență”, zise Dan-Alexandru Radu trăgând ușa după el și apropiindu-se de birou. Primarul rămase puțin nedumerit, ca și când ar mai fi auzit cuvântul rostit de individ, dar nu îi venea în minte semnificația. Apoi își aminti și izbucni în râs.

„Mai du-te, mă, în pula mea! Te-a trimis cineva, ai adus un plic, care e faza”?

În loc de plic, însă, Dan-Alexandru Radu scoase un teanc de documente printate. Erau deciziile de amânare a lucrărilor de modernizare la Drumul Belșugului din ultimii 7 ani.

„Legat de asfaltarea străzii. Consider că ați plecat de la o premisă greșită. De ce e încadrat în PUZ direct la categoria de drum tehnic de clasa III? Nu-i nevoie de două benzi plus trotuare, se poate face un sens unic mai îngust care să evite porțiunile de teren privat. Dacă vă uitați la cadastrare…”

…O plictiseală colosală puse stăpânire pe Gabriel Mutu când constată că musafirul nepoftit chiar vorbea de infrastructură urbană. Era ultimul lucru de care avea chef la ora aia înaintată. Fără portarul Pandele în instituție, însă, nici nu-l putea da afară.

„Ia ia un loc”, îi zise la un moment dat lui Dan-Alexandru Radu, indicându-i fotoliul de peste pupitru. „Lasă hârtiile alea pe birou și ține asta”, îi mai zise, înmânându-i oglinda. „Mai sus, aşa, să nu o miști”!

În locul feței insipide a intrusului o vedea acum reflectată pe a lui.

„Mult mai bine”, își zise, strecurându-şi mâna sub birou. Piesa de mobilier din lemn masiv începu să trepideze când Dan-Alexandru Radu ajunse la propunerea lui revoluționară de a se turna măcar un trotuar temporar pe drumul neasfaltat.

„O, da!”, zise Mutu.

”Da?”, zise Dan-Alexandru Radu cu emoție. Apoi duse o mână la inimă. Iată că, după ani de pasivitate, reușise să se urnească din inerția care îi caracterizase existența și să urnească cu ocazia asta și rotițele sistemului.

„Deci luați în calcul posibilitatea?”, întrebă naiv. Gabriel Mutu își aminti din nou că are pe cineva în birou.

„Vezi-ți, băi, tată de treabă!”, îi spuse. „Cine te-a pus să îți iei casă acolo? Nu sunt bani! Toate investițiile se duc pe cea mai mare plajă din sud-estul Europei, cea pe care o facem la Lacul Morii. Dacă mai rămâne niște nisip extra, poți să vii să-l iei pentru Drumul Belșugului. Hai, mă, Pandele, pe unde umbli”, îl întâmpină Mutu pe portarul care intrase în încăpere şi îi pusese baxul cu apă plată pe birou.

„Condu-l afară pe domnul”.

„E inadmisibil așa ceva”, ridică Dan-Alexandru Radu vocea. „Sunt peste 100 de imobile pe strada aceea. Înmulțește-le cu numărul de locatari și calculează câte voturi în minus vei avea la anul”!

„Ce, mă!”, se enervă Gabriel Mutu. „Eu mă aleg prin forțe proprii, nu că votați voi”!

Încă jignit, primarul apucă o sticlă de apă plată și o aruncă spre capul lui Dan-Alexandru Radu.

Instinctele din copilărie i se activară acestuia instantaneu atunci când urmări proiectilul înaintând spre el. Știu intuitiv, privind cum ba capacul, ba fundul sticlei care se răsucea în aer se apropie de fruntea lui cât și cum trebuie să se ferească.

Jumatea de Borsec îl rată milimetric, spărgând în schimb geamul care acoperea portretul obligatoriu al șefului de partid.

„Pune mâna pe el, nu sta”, își instigă Gabriel Mutu portarul.

Dan-Alexandru Radu știu atunci că dacă nu fuge imediat avea să primească un al doilea pulan peste creștet în ziua aceea. Însă nu-l rabdă inima să părăsească biroul fără să fi primit satisfacție. Dacă nu lăsa nicio urmă după întâlnirea asta, chiar că își merita statutul de om invizibil.

Fixând primarul cu privirea, trase mai întâi o horcăială care făcu ca termopanele să vibreze. Apoi slobozi o flegmă chimică înspre edil.

Sputa călători către țintă cu o precizie de rază laser. Dan-Alexandru Radu calculase traiectoria proiectilului zemos ținând cont și de cele mai probabile manevre de eschivă pe care primarul le-ar fi putut face. Flegma compactă îl izbi mai întâi pe Gabriel Mutu în piramida nazală, apoi, de la primul impact se sparse în două bile vâscoase care ricoșară în ambii ochi holbați ai victimei.

„Au, ce ustură!”, mai apucă să urle primarul. În următoarea secundă, globii oculari ai lui Gabriel Mutu explodară, umplând pereții biroului de umor apos şi fragmente de cornee.

Dan-Alexandru Radu fugi fără să mai curețe în urma lui.

***

Range Roverul cu numărul de înmatriculare B 666 PMB frână agresiv, stârnind un nor de praf în periferia sinistră a sectorului 6.

„Ce se întâmplă”, gemu barbatul bandajat de pe bancheta din spate.

„S-a terminat asfaltul, şefu'”, îi răspunse șoferul. La lumina farurilor, drumul în care limbile fragile de pietriș se pierdeau în mlaştina cauzată de topirea zăpezilor i se păru conducătorului auto un obstacol de netrecut. „Eu nu merg mai departe”!

Gabriel Mutu coborî bâjbâind din 4×4 și își continuă drumul ghidat de mirosul de clor. În birou nu îl simțise; dejecțiile din viața de zi cu zi a politicii îi tociseră simțul olfactiv. Dar în cele câteva ore de când era orb, celelalte simțuri i se dezvoltaseră uimitor.

Fugise din spital în ciuda recomandărilor doctorilor. Era un caz foarte bizar, i se spusese. Ce îl lăsase fără ochi nu era o flegmă, era acid percloric.

Și mai bizar era că trebuia să îl aștepte pe Tudorel Butoi înainte să i se stabilească o schemă de tratament.

„Nu tratament îmi trebuie mie, ci răzbunare „, zisese înainte să își cheme șoferul.

Pantofii italienești ai lui Gabriel Mutu fură înghițiți de noroi după primii 10 metri parcurși pe Drumul Belșugului. Cu mâinile întinse în față își continuă drumul prin mlaştină înglodat până la glezne.

Se scufunda din ce în ce mai tare în mâl și beznă. Cariera şi cele două milioane de spinări prosternate la picioarele lui deveniseră acum fantezii intangibile. Nimic nu mai era concret. Nu se mai putea vedea nicăieri.

Lipăi o vreme, în ciorapi, pe o porțiune mai ridicată a drumului, acoperită cu pietriș. Apoi se împiedică de un dâmb şi fu înghițit, la cădere, de o groapă al cărei fund nu se putea vedea prin apa murdară.

„Pisici!!!”, exclamă panicat primarul. Apoi, strigătele lui fură înlocuite de bulbuci cafenii.

Trupul lui Gabriel Mutu zăcu două săptămâni în mâl, până când procesul natural de evaporare transformă Drumul Belșugului din mlaştină în noroi cât de cât practicabil. Locuitorii din zonă deplânseră soarta edilului, amintindu-şi cum, în perioada nasoală a marilor băltoace, luaseră spinarea primarului drept bolovan și o folosiseră ca punte de trecere.

Gabriela Firea catalogă incidentul care îi eliminase delăsătorul rival din partid drept justiție poetică și, într-o vizită fulger la fața locului, le promise băștinașilor că în 6 luni vor avea asfalt.

Nu apucă, însă, să își țină promisiunea, pentru că deveni președinta României între timp. La scurt timp după învestire, convocă o ședință cu consilierii.

„Vreau să încep preşedinția cu ceva frumos, ceva de impact, ceva de PR”, le zise.

„Ce ați zice de un pact național pentru asfaltare?”, veni o primă idee.

„Ei, căcat”, spuse şefa statului. „Asfaltul nu emoționează pe nimeni. Vreau ceva cu oameni”.

„Putem să dăm niște medalii”, veni o altă idee. „Avem un român emigrat în Noua Zeelandă care a inventat un sport nou la care este şi campion mondial. I se zice bătaie pe bară”.

„Ce căcat e bătaia pe bară?”, întrebă preşedinta.

„Practic stau doi inși agățați de o bară și încearcă să se dea jos unul pe altul folosind doar picioarele. Va fi sport olimpic din 2024”.

„Perfect”, zise Gabriela Firea. „Dar hai să nu îi dăm medalia la Cotroceni. Să îl ducem pe Arena Națională, cu public. Cred că de data asta o să iasă mai bine”…

Reclame

10 urări netradiționale de Crăciun

Știu ce gândiți. Oroarea Crăciunului este suficient de mare ca să o mai sporim și noi cu SMS-uri și PM-uri de căcat sezon. Însă tradiția a prins deja, așa că n-ai cum să nu fii măcar o victimă colaterală în tot acest tir încrucișat de urări.  Așa că ai două opțiuni: ori le suporți ca un martir, ori retaliezi. Eu prefer ultima variantă, așa că am conceput, la repezeală, 10 urări pe care le poți trimite preemtiv la toată lista ca să te asiguri că nu o să te mai deranjeze nimeni după aceea.

 

Fie ca lumina magică ieșită din nările renului Rudolph să îți lumineze calea, căci noaptea e întunecată și plină de spaime!

Fie ca lumina sfântă a Sărbătorilor să pâlpâie bine palmată în jurul mesei îmbelșugate cu pufuleți și chipsuri!

Fie ca tatăl tău să înțeleagă că vii cu cineva la masă și să schimbe chiloții și maieul ăla cu pijamaua aia bună pe care i-ai luat-o de Moș Nicolae!

Fie ca lumina dătătoare de viață a girofarurilor ambulanței să te ajute să depășești ocluzia intestinală și criza aia de colică biliară!

În această zi sfântă să ne amintim că nici părinții bisericii nu au avut un argument valid când au decis că astăzi s-a născut Hristos, deci nu are rost să ceri argumente părinților tăi când, la masă, vor susține măsurile PSD. Bea țuica aia și treci peste!

Fie ca niciun fir de păr din sarmalele coafurii mătușii tale să nu ajungă în sarmalele propriu-zise!

Fie ca sufletele neprihănite ale porcilor uciși de Ignat să își găsească consolarea în Rai văzând câtă bucurie în stomac ți-a adus piftia aia, iar corul angelic al guițăturilor lor să te mângâie în timp ce adormi satisfăcut în scaunul din capul mesei!

De Crăciun, îndrăznește să crezi în miracole!  Undeva, în subteranul Capitalei, trebuie să existe un metrou în care nu se cântă colinde!

Să îți fie casa casă! Să îți fie masa masă! Să îți fie scaunul scaun! Să îți fie vitrina vitrină! Să îți fie măsuța de cafea de la Ikea măsuță de cafea de la Ikea! Să îți fie OCD-ul OCD!

Fie ca de Crăciun sufletul să îți fie mângâiat de Fuego, Hruşcă și Banică jr., toți trei târâți pe un stadion plin de fani și puși să se bată între ei cu funii ude, decorate cu zurgălăi!

Povestea răzbunării unui designer de biciclete

Unii i-o ziceau în față: „De ce ești, bă, poponar?” Alții îl luau cu glume de-alea: „Nu vii cu noi la fotbal, avem nevoie de un fundaș”; „Auzi, tu când mergi la piscină, în ce stil înoți, stilul spatist? Hă, hă, hă!”.

Toate miştourile începură să-l supere grav. La un moment dat își zise: „Nu pot să cred că mai există astfel de mentalități în secolul XXI! Lumea nu se învață mine!”. Apoi realiză că nu are rost să se cramponeze în unități arbitrare de măsură precum secolele, iar ideea cruntei răzbunări îi încolți în minte: „I’m gonna get medieval on your asses. Mare va fi durerea și jalea!”

O lună mai târziu, așteptând ședința cu executivii, medita mulțumit la contextul socio-economic care permitea ca răzbunarea lui să se coacă așa cum trebuie. Modelul capitalist obliga companiile la o perfecționare continuă. Lucra ca designer la o firmă de echipamente sportive, divizia biciclete. Ai fi zis că la o bicicletă nu ai ce să mai perfecționezi dincolo de modelul cu două roți și un lanț, însă paradigma era paradigmă; o dată la şase luni trebuia să livreze câte o inovație, de parcă toți potențialii cumpărători de biciclete ar fi fost potențiali Lance Armstrongi.

Executivii sosiră și se așezară sobri la masa de ședință. Lansă imediat atacul:

„Am urmărit prea mult timp niște piste false, domnilor! Ne-am concentrat prea mult pe aerodinamica căştilor de protecție și pe reducerea greutății cadrului de bicicletă. Dar am ignorat un aspect esențial: între-picioarele!”

„Între-picioarele?”

„Între-picioarele! Nexusul în care converg toate forțele turbionare ale fricțiunii! Ne-am poziționat clienții în şaua greşită. Dar vom rectifica problema”.

Și zicând asta dezveli o planşă al cărui conținut înmărmuri asistența. Pentru că lucrau în branşă, executivii își dădură seama ca este o şa, deși semăna mai mult cu lancea cu care Sfântul Gheorghe ucisese balaurul. Urmară explicațiile despre proprietățile aerodinamice ale drăciei. Executivii erau mulțumiți. Niciunul dintre ei nu se mai urcase pe o bicicletă din copilărie, se deplasau cu 4×4-urile, dar văzură imediat potențialul designului. Era nou, era inovator, se putea face cu materiale mai puține și mai ieftine. Aprobară designul cu entuziasm.

Noul tip de şa, care părea un fel de pasăre în zbor a lui Brâncuşi, cuceri imediat piața. Nu neapărat pentru că era pe placul clienților, ci pentru că toate firmele de echipamente sportive se repeziră să imite inovația concurenței pentru a nu rămâne în urmă.

Sute de designeri primiră sarcina de a subția pe cât posibil şeile bicicletelor în încercarea de a fi cu un milimetru înaintea competitorilor. Iar pentru ca şeile tot mai firave să nu se rupă sub presiunea bucilor consumatorilor, materialele din care erau făcute deveniră din ce în ce mai dense şi, implicit, mai dure.

Răzbunarea designerului jignit era acum completă. Ieșea în fiecare duminică în Parcul Izvor și se uita satisfăcut, de pe o bancă, la bicicliștii care roiau în jurul lui.

Bicicliști bezmetici, mânați în trafic de o grabă aparent irațională, care treceau pe roșu încălcând reguli rutiere și de bun simț; bicicliști care înaintau de-a-n pulea pe alei cu ochii stinși, acceptandu-şi durerea în ideea că sportul cere sacrificii; bicicliști strecurându-se printre mașini parcate şi autobuze scrâşnind din dinți de parcă ar fi avut o lance-n cur.

Până şi Dan-Alexandru Radu, care pusese o husă cu burete peste şaua bicicletei sale, trecu pedalând posac prin fața lui, semn că trucul nu îi conferea mai mult de câteva minute de alinare.

Numai hipsterii toleranți din convingere pedalau sereni pe bicicletele lor vintage, cu şei late şi arcuri.

„Mu-ha-ha!”, râse medieval designerul.
„Mu-ha-ha-ha!”
„Mu-ha-ha-ha-ha!”

Cum se face tocăniţă simplă, urâtă cu crengi

Fotografie furată de pe eatingwell.com

Să luăm următorul caz ipotetic plauzibil. Ești atât de urât/urâtă încât nu numai că se sparg oglinzile când te uiți în ele; se dezintegrează până la ultimele particule constituente, până când nu mai rămân din ele decât stringuri care vibrează acum nu în virtutea legilor fizice, ci de oroarea pe care o inspiri.

Chiar și așa, ești și tu om și visezi la dragoste. Iar pentru că cel mai răspândit proverb printre oamenii urâți e că dragostea trece prin stomac, iar tu urât/urâtă fiind crezi în el, nu-ți rămâne altceva de făcut, decât să cauți rețeta ideală pentru a impresiona o potențială viitoare jumătate – să nu ne mințim singuri – mai bună.

Ajuns în acest punct trebuie să gândești machiavelic pentru a avea vreo șansă de a impresiona. Ține cont de faptul că nu inviți potențiala ființă pe care vrei să o supui unei vieți de priveliști triste (tu, în diferite ipostaze) să mănânce singură. O inviți să mănânce cu tine. Deci dacă ceea ce prepari arată deosebit de frumos, riști ca sentimentul înălțător inspirat de plating să fie ruinat de vederea ta, atunci când persoana ridică ochii din farfurie.

Jalnica ta situație cere fix opusul. Ceea ce vei prepara trebuie să arate oribil, pentru ca experiența victimei la care jinduieşti să fie una liniară, lipsită de șocuri contrastante, care să-i permită să gândească lucid.

De ce trebuie ca creatura pe care vrei să pui mâna să poată gândi lucid vei afla mai târziu. Momentan trebuie spus doar că nu e mâncare pe lume mai oribilă la aspect, deci mai potrivită pentru planurile tale decât tocănița simplă, urâtă cu crengi!

Ce îți trebuie ca să faci tocăniță simplă, urâtă cu crengi

Tocănița simplă, urâtă cu crengi este, de fapt, o tocană de năut, deci la eforturile tale nu se va adăuga cel al alergatului după cine știe ce ingrediente exotice. Te duci la magazin și, profitând de faptul că toată lumea se dă din calea ta pentru că urâțenia te face dubios iei:

– o conservă de năut,
– una de roșii preferabil belite de coajă,
– doi piepți de pui,
– un morcov,
– o ceapă,
– un guguloi de ghimbir,
– şi un ardei gras.

Dacă nu ai deja în casă (dar sigur ai, căci urât/urâtă fiind probabil nu prea ieși în oraş, deci sigur gătești mult) mai fă rost de:

– sare,
– piper,

– ulei de măsline,
– praf de chimion.

Odată procurate aceste ingrediente, ești gata să faci magie neagră, culinară!

Cum se face, efectiv, tocănița simplă, urâtă cu crengi

Gătitul tocăniței simple, urâte cu crengi poate fi chiar distractiv, căci presupune o ordine simplă de operațiuni, ceea ce trebuie să fie o adevărată delectare pentru cineva obișnuit cu dezordinea propriilor trăsături.

Așadar, ceapa, morcovul și ardeiul gras se toacă în cubulețe simetrice și se aruncă într-o tigaie în care s-au turnat, în prealabil, trei linguri de ulei de măsline. În mod normal te-aş încuraja să pui ulei de floarea soarelui, în fond, ce atâta izmeneală, dar în cazul ăsta (cazul oribil al urâțeniei tale colosale) e important să fii scrupulos cu savoarea rețetei. Legumele respective se țin la foc mic timp de 7 minute.

În acest interval, iei piepții ăia de pui și îi tai și pe ei în cuburi simetrice, fiecare cub echivalând cu un dumicat. După ce legumele au stat pe foc 7 minute, adaugi în tigaie cuburile de piept de pui, și mai stai 10 minute să se rumenească cât de cât.

După alea 10 minute torni în tigaie conținutul conservei de năut (fără zeama aia) și conținutul conservei de roșii preferabil belite de coajă (cu tot cu zeama aia).

Mai pui apoi sare, piper și guguloiul de ghimbir ras, după care presari praful ăla de chimion de parcă ai presăra poțiunea dragostei!

Pe site-ul de pe care am furat rețeta scrie că de aici înainte trebuie să mai aștepți câteva minute să scadă sosul, dar după ce am făcut rețeta pot spune cu certitudine că alea câteva minute sunt vreo 20. Aia e, dacă ești urât cu crengi, trebuie să te înveți cu răbdarea.

Și cu asta, gata! Ai făcut tocăniță simplă, urâtă cu crengi!

Tocănița simplă, urâtă cu crengi are un aspect hidos și nu va face notă discordantă atunci când potențiala ta împovărată jumătate se va uita mai întâi la farfurie și apoi la tine.

Aici intervine luciditatea aia pe care creatura visurilor tale trebuie să o aibă în acest moment crucial. Ideea e că, deși arată oribil, tocănița aia simplă, urâtă cu crengi are un gust senzațional! Victima ta va gusta din tocăniță și va realiza brusc că nu tot ce arată groaznic e neapărat ceva de lepădat.

Machiavelic, sau ce?

Bine, realist vorbind, șansele tale la o combinație urmând acest plan sunt de vreun milion la unu, adică infinit mai multe decât dacă n-ai găti tocănița simplă, urâtă cu crengi, dar tot improbabile. Așa că, pentru a avea conștiința împăcată, este ok să scuipi preventiv în tocană.

În tocănița simplă, urâtă cu crengi se poate scuipa fără jenă în toate etapele pregătirii, pentru că sosul de roșii și aspectul grotesc vor ascunde cu succes urmele de spută.

Poftă bună!

O poveste buclucașă

Sfântul Sisoe

Rând pe rând, membrii Asociației Traducătorilor de Film din România luară loc la masa de ședințe, unul mai deprimat ca altul.

Doar președintele, care veni ultimul, își menținea atitudinea optimistă care nu-l părăsea niciodată.

”Deci, cum merge studiul nostru?”, intră acesta direct în pâine.

”De câte ori ați auzit sintagmele «Sfinte Sisoe», «buclucaș» și «trăsnit» folosite în limbajul de zi cu zi de la ultima noastră întâlnire?”.

Membrii asociației rămaseră cu capetele plecate, mâzgălind figuri abstracte pe agendele deschise. După o pauză destul de lungă, răspunsurile începură să curgă.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Zero ori”.

”Tunete și fulgere”, exclamă președintele Asociației. ”Trebuie să le folosim mai des în traducerile noastre. Este o chestiune ce ține de tradiție și cultura națională”.

Tăcerea membrilor se prelungi. Într-un final, unul dintre ei îndrăzni să deschidă gura.

”Știți, sunt 25 de ani de când răspunsul este în mod constant «zero ori». Poate că ar trebui să facem opusul și să renunțăm la aceste sintagme”.

Președintele Asociației înăbuși în fașă acest început de rebeliune.

„Fir-ai tu să fii, ticălosule! Dacă persiști în atitudinea asta o să-ți fac fundul arșice”!

Poveste de Anul Nou VIII. George Ion și bunele sale intenții

În dimineața zilei de 31 decembrie, George Ion coborî din bloc îmbrăcat cu o salopetă trendy și se apucă să-și vopsească Toyota portocalie în galben.

Execută această operațiune cu o neglijență asumată, ca unul care nu mai dă doi bani pe automobilul personal.

La final, după ce Toyota căpătă o nunață de galben palid, cu tușe groase, vangoghiene, luă o ștampilă pătrată și începu să aplice pe aripă modelul tablei de șah.

Apoi, cu un marker negru, inscripționă următorul mesaj lângă: ”Preț: moka”.

Până spre seară lăsă mașina să se usuce, apoi coborî din nou, de data asta în șlapi, pantaloni de trening și un maiou și purtând cu el o rangă și o poșetă chic, dar cam roasă, umplută până la refuz de ceva ce forma cocoloașe dinamice.

Folosi ranga pentru a deschide portbagajul (George Ion fusese tamponat de două ori într-un interval mai mic de două luni), puse poșeta în interior, trânti capota, apoi se urcă la volan și își aprinse o țigară tușind de parcă era prima din care trăgea într-un deceniu sau ceva.

…….

Era ora 20.36 când George Ion își parcă taximetrul improvizat pe o alee din Drumul Taberei și, coborând, își turnă o sticlă de apă minerală în ochi.

Dan-Alexandru Radu, ieșit din negura prafului de pocnitori care acoperise cartierul, se apropie de el cu veșnica lui atitudine posacă, prefăcându-se că manifestă un interes vag referitor la motivele din spatele comportamentului ieșit din comun al amicului său burghez.

”Când mi-ai zis că vrei să-ți petreci noaptea de Anul Nou făcând pe taximetristul benevol pentru prietenii tăi și orice alți cetățeni de treabă ai urbei, din spirit civic și din ură față de taximetriștii reali, nu mi-am imaginat că o să mergi atât de departe cu aparențele”, zise Dan-Alexandru Radu.

„Ce ai pățit la ochi, ți s-au spart lentilele de contact?”, adăugă acesta.

George Ion îl privi tulbure, din spatele unor cornee puternic vascularizate.

”Aparent bucureștenii au devenit cinici”, spuse George Ion. ”Cum le zic că cursa e moca, se reped să dea cu spray iritant la figură”.

După această constatare, George Ion scoase din nou markerul, tăie mesajul ”moka” din dreptul mesajului ”preț” și scrise în schimb: ”cât vă lasă inima”.

Toyota de un galben hepatic porni spre cartierul Militari, unde pasagerul Dan-Alexandru Radu avea treabă la cumpăna dintre ani.

George Ion își aprinse o nouă țigară.

”Ca să par un taximetrist autentic, să nu fie șocul cultural prea brusc”, horcăi George Ion la întrebarea nepusă de Dan-Alexandru Radu.

”Ce-ți mai face pisica, v-ați împăcat?”, întrebă Dan-Alexandru Radu după o porțiune parcursă în tăcere.

”De ce întrebi, o vrei?”, se entuziasmă George Ion. Apoi își aminti că Dan-Alexandru Radu este un veritabil ninja când vine vorba de evitarea implicării emoționale și a responsabilităților așa că entuziasmul îi reveni în matcă.

”Ne-am împăcat”, spuse George Ion.

Pe măsură ce luminițele sărăcăcioase de sărbători ale Sectorului 6 al Capitalei se reflectau în parbrizul crăpat al Toyotei gălbui hepatic, gândurile lui George Ion făceau o regresie în timp, evocând momentele petrecute alături de pisica flocoasă și neagră ca dracul pe care o primise în căminul său cu doi ani în urmă.

Fu răscolit de duioșie rememorând giumbușlucurile fiarei în perioada în care era pisoi, fu străbătut de valuri de pufoșenie amintindu-și de momentele ei de tandrețe, simți fiorii preinfarctului accesând trauma provocată de primul cablu Apple ros de animal…

…și al doilea…
…și al treilea…
…și al patrulea…
…și canapeaua…
…și HDMI-urile alea…
…și pantofii…
…și poșeta chic a jumătății mai bune…

”Ne-am împăcat”, repetă George Ion cu glasul sugrumat.

….

”Ca să vă spun drept, mă bucur că am scăpat de guvernul ăsta de tehnocrați, futu-l în Paști și-n Tată”, replică George Ion primului client al serii din afara sferei sale de prieteni.

Îl luase din Militari, după ce îl vărsase pe Dan-Alexandru Radu în natură. Acceptase fără nazuri prețul propus de 5 lei pentru o cursă de 15, înainte să fie angajat de client într-o conversație convențională despre politică.

”Personal am votat cu UDMR în ideea că dacă iau ungurii suficient cât să conteze în Parlament ies românii în stradă și se obișnuiesc cu procedeul revoluției. Dar altceva voiam să vă întreb. Nu vreți o pisică?”.

”Am o pisică – s-o iei și s-o pui pe rană”, continuă George Ion. ”Unde o pui acolo stă și îi place. Din păcate eu emigrez mâine în Cambodgia și nu vreau să risc să o facă careva pe-acolo supă”.

Clientul se scuză însă că e alergic și rămase mut pentru restul călătoriei.

Până la ora 23.48, George Ion mai luă trei clienți, încercând să-l abordeze pe fiecare pe limba lui pentru a le plasa pisica personală, adevăratul motiv pentru care făcea pe taximetristul în noaptea de Anul Nou.

Discută despre fotbal cu un rapidist asmatic căruia îi sugeră că îi trebuie o pisică în viață pentru a suplini lipsa echipei intrate în faliment. Aproape îl convinsese când făcu gafa de a menționa că pisica are blana neagră ca pana corbului.

Luă apoi în Toyotă un amator de documentare National Geographic cu care discută amical despre găuri negre, amintindu-i într-un final că teoria stringurilor sugerează că orizontul evenimentului nu e altceva decât o pădure de capete de stringuri care arată cam ca blana unei pisici.

Motherfuckerul se dovedi, însă, a fi genul care preferă analogia cu blana de câine.

”Nu-mi trebuie”, îl refuză din scurt viitorul client, un domn meditativ cu mustață care agrease să nu plătească nimic.

”Ăsta nu e un criteriu”, insistă George Ion. ”După cum zicea și renumitul filosof congolez Ernest Wamba dia Wamba, menirea pisicilor este să ne învețe că nu totul pe lume are o funcțiune anume”.

Domnul cu mustață, însă, se dovedi un fan Wittgenstein și insistă că îl interesează doar lucruri care au sens, nu mieunături.

La ora 23.48, George Ion își recunoscu înfrângerea și trase Toyota gălbui-hepatic pe marginea Dâmboviței.

Deschise portbagajul cu ranga și scoase geanta chic, dar roasă, care continua să facă cocoloașe dinamice.

Mieunatul sfâșietor de dinăuntru fu acoperit repede de clipocitul apei.

….

George Ion se trezi fericit în prima zi a Anului Nou. În locul rezoluțiilor de a fi un om mai bun, reușise să se împace cu ideea că e genul ăla de om practic, care rezolvă problemele cu mijloace care nu sunt la îndemâna oricărui agarici.

Avea să pună dispariția pisicii pe seama pocnitorilor de Anul Nou, care o speriaseră și o făcuseră să fugă.

Onestitatea lui nu avea cum să fie contestată, în fond, era omul care făcuse pe taximetristul benevol la cumpăna dintre ani.

În timp ce concepea postarea pe Facebook prin care să deplângă dispariția pisicii, cineva sună la ușă.

Deschise și văzu mai întâi privirea plină de reproș a cotârlei norvegiene și abia apoi bărbatul care i-o adusese înapoi.

Află că are în față un taximetrist iubitor de animale care se aruncase în Dâmbovița auzind mieunatul de ajutor al diavoliței flocoase.

Acesta refuza să fie rambursat pentru costurile cu veterinarul, unde, după microcip, aflase și adresa proprietarului.

În lacrimi îi mai mărturisi că fusese cât pe-aci să păstreze mâța pentru el, dar emigra a doua zi în Cambodgia și nu voia să o expună pericolului de a ajunge într-o oală de supă.

Pe lângă pisică îi dăruia și niște Purina DeLuxe ca de la iubitor de pisici la iubitor de pisici.

Câteva zile, George Ion trăi cu remușcări și angoase. Își răsfăță pisica, își jură să devină un om mai bun și mai tolerant, însă în privirea felinei se putea citi pericolul iminent.

Apoi decise că 2017 e prea târziu ca să mai încerce o schimbare de caracter. În prima zi de ninsori abundente scoase pisica în lesă la plimbare, în ideea că poate dezvoltă o pneumonie mai repede decât planul suprem de răzbunare.

Cum se face mâncare de săraci – Chapati

Bucătarul flegmatic recomandă Chapati în vremuri de criză

Să luăm în calcul următoarea situație ipotetică plauzibilă. Ești un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul pe bune, nu ca ăia care se dau mizantropi pe Facebook, dar în realitate dorm cu bradul în pat.

În perioada Crăciunului ai parte de niște zile libere, ceea ce înseamnă că cât timp stai în casă mistuit de sictir, ești nevoit măcar o dată pe zi să îți asiguri nutriția.

Aici intervine o luptă internă între a alege dintre mai multe opțiuni dezagreabile:

1) Să ieși în lume ca să te hrănești;

2) Să comanzi ceva;

3) Să gătești ceva tu însuți.

Partea cu ieșitul în lume e nasoală în perioada aceasta, pentru că în mod sigur toate șaormeriile, gogoșeriile, covrigăriile și alte fast-food-uri sunt înconjurate de vânzători de brazi, portocale și sisteme de iluminat decorativ, ca să nu mai spunem că sigur vei auzi minimum un colind.

Partea cu comandatul e iarăși nasoală, pentru că trebuie să spargi minimum 50 de lei ca să ți se ia comanda în considerare.

Deci va trebui să gătești tu ceva.

Ce căcat să gătești?

În frigider dai de două mere și un cartof bubos, însă mai păstrezi o speranță știind că în dulapul de bucătărie ai niște chestii de bază.

Dacă când ai deschis dulapul vezi o pungă de făină, o sticlă de ulei (rămase de când ai făcut clătite) și niște sare, ești salvat. Poți să faci Chapati.

Chapati este, chipurile, un fel de mâncare indian, renumit pentru beneficiile pe care le aduce sănătății grație aportului mic de calorii.

În realitate e mâncarea universală a săracilor sau a oamenilor leneși. Apare și în Biblie, unde rețeta este dată de însuși Dumnezeu evereilor în deșert, pe lângă alte sfaturi utile gen: ce culoare să aibă corturile în care stau, cum să ucizi copiii care suferă de ADHD ori cum să eviți să fiebri iedul în laptele mamei sale.

Faza e că pentru a găti Chapati îți trebuie doar:

făină
apă
sare
și ulei.

Mod de preparare

Bagi un pahar sau o cană în punga de făină și torni făina excavată în felul acesta într-un castron. Nu te stresa prea tare cu cantitatea exactă, poți să mai adaugi după, dacă ai luat prea puțin.

Pe urmă umpli paharul sau cana aia o treime cu apă și torni peste făină. Sare se pune cam între un sfert de linguriță sau o linguriță întreagă – proporțional cu cât de împăcat ești cu gândul unui infarct timpuriu.

Apoi se ia o lingură și se amestecă compoziția. Ideea e ca aluatul care rezultă să fie cât de cât moale, dar dincolo de stadiul de a fi vâscos. Dacă iese vâscos, mai torni făină. Dacă e prea tare, mai torni apă. Dacă vrei infarct azi, mai torni și sare.

După ce a ieșit cam ca plastilina, așa, la textură, ieși pe balcon și fumezi vreo două țigări.

Ideea e că trebuie să aștepți vreo 10 minute pentru ca entropia internă a aluatului să îi dea acestuia un gust mai bun decât ar avea preparatul dacă te-ai apuca direct să-l găstești (desfid iubitorii gramaticii să analizeze sintactic și morfologic această frază).

După ce ai fumat țigările alea, te întorci, presari niște făină pe un fund de lemn sau direct pe masa de bucătărie, după care mai iei niște făină și îți tapetezi și mâinile, ca halterofilii la Olimpiadă.

Apoi iei aluatul și îl împarți în guguloaie egale. Dacă ai pus o cană de făină, ar trebui să iasă cam șase guguloaie.

În continuare pot interveni dificultăți.

Ideal ar fi să iei un făcăleț sau un sucitor sau un meșteleu pentru a aplatiza guguloaiele alea. Evident că dacă ești un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul n-ai așa ceva în casă, așa că va trebui să improvizezi.

În disperare de cauză poți folosi coada ciocanului de bătut șnițele. Altă variantă e să turtești dracului guguloaiele alea de aluat cu mâinile goale.

Ideea e că trebuie să iasă niște discuri de aluat cu o grosime de aproximativ 2 milimetri.

Metoda care ți-ar face bunica să plângă

Aluatul se va lipi de mâni și de masă, așa că fă ca halterofilii și mai pune făină ca să se dezlipească.

Odată realizat discul de aluat, acesta se ia și se pune într-o tigaie lăsată să se închingă puțin pe ochiul aragazului.

Amintește-ți că nu faci clătite, deci nu trebuie să torni ulei în tigaie. În schimb, după 40 de secunde de copot întorci discul de aluat pe partea cealaltă și abia atunci iei o pensulă și ungi suprafața expusă a chapatiului cu o peliculă fină de ulei.

Apoi, după alte 35 de secunde, întorci chapatiul din nou și ungi cu ulei și partea cealaltă.

După încă 30 de secunde îl scoți din tigaie și repeți operațiunea cu celelalte discuri de aluat.

Sunt conștient de angoasele voastre.

Normal că dacă sunteți un bărbat single mizantrop care urăște Crăciunul nu aveți o pensulă în casă care să nu fie deja murdară de vopsea. Dar și aici se poate improviza.

Un guguloi de vată îmbibat cu ulei e la fel de eficient. Vată găsiți în trusa de prim ajutor din mașină. Dacă nu aveți mașină, puteți face gluma aia proastă și să-i cereți unei vecine. În fine, și o cârpă îmbibată în ulei funcționează.

Și cu asta, gata, ați făcut Chapati!

Este recomandabil să nu vă repeziți ca țăranul în Chapati de cum l-ați scos din tigaie, ci să mai așteptați puțin, până se întărește și devine crocant.

Faza nasoală e că Chapatiul merge bine cu bere, deci va trebui să ieșiți din casă after all.

După ce luați bere, treceți pe la farmacie și luați și Colebil, pentru că vă va durea burta pe urmă.

P.S. Dacă vă încadrați la descrierea de mai sus e clar că nu vă calcă nimeni pragul, însă, în eventualitatea puțin probabilă în care cineva se autoinvită la voi și trebuie să gătiți Chapati pentru oaspeți, puteți scuipa fără grijă în preparat la faza unsului cu ulei.

Poftă bună!