În dimineața zilei de 31 decembrie 2020, încă pe întuneric, Dan-Alexandru Radu conchise că se zvârcolește de prea mult timp pe sub pilotă ca să se mai agațe în mod realist de ideea că va mai adormi la loc. Se ridică furios în capul oaselor, bâjbâi după telefon și îl deschise fix când ora se schimba din 5.59 în 6.00.
„Pisici, acuma asta e”, se resemnă. De când muncea de noapte își dereglare total bioritmul. În zilele libere adormea la opt seara și se trezea apoi la ore mici ale nopții.
„Până la urmă ce mare pagubă dacă adorm și diseară prea devreme și ratez trecerea în anul nou. Nu e ca și cum 2020 merită sărbătorit, iar 2021 se anunță cine știe ce promițător”.
Își aminti, însă, că ziua care începea iar enervant de devreme nu trebuia să fie neapărat una nașpa. Ultimul lucru pe care îl făcuse seara trecută, cu ochii cârpiți de somn, fusese să stingă focul care ardea molcom sub oala cu sarmale.
„Or fi încă calde? „, se întrebă în timp ce ieșea orbecăind cu mâinile întinse în față din dormitorul garsonierei sale cu două camere.
O timidă geană de lumină aruncă o strălucire tainică asupra cratiței cu sarmale atunci când ajunse în bucătărie. Puse timid o mână pe oala care licărea poznaș și o simți călâie.
Apoi ridică capacul, apucă o sarma cu două degete și o bagă pe toată în gură.
„Uuuumami! „, nu se putu abține Dan-Alexandru Radu să exclame. Un val de confort îi străbătu tot corpul cu viteza de 120 de metri pe secundă. Își dădu seama că erau, de departe, cele mai bune sarmale pe care le gustase vreodată. Foarte probabil, cele mai bune sarmale făcute vreodată.
Cu ochii umeziți de fericire, făcu o regresie în timp pe măsură ce aroma sarmalelor îi stimula în creier centrii mirosului, ai memoriei și ai revelației.
„Acum știu pentru ce am fost pus pe acest pământ”, își zise. „Nu ca să fiu un bun săritor în lungime, cum credeam în clasa a patra. Nu ca să fiu un bun actor, cum credeam în clasa a opta. Nu ca să scriu pe un blog de căcat, cum credeam în liceu. Ci ca să fac sarmale!!!”.
Bisou
Până spre orele prânzului, Dan-Alexandru Radu se plimbă încântat prin garsoniera lui de două camere. Se tot uita cu jind la frigiderul care adăpostea acum oala cu sarmale. Nu îndrăznise să o mai mănânce și pe a doua. Minunile acestei lumi trebuie păstrate pentru momente speciale, își zicea. Va avea răbdare până la miezul nopții pentru a savura o porție întreagă. Va răscumpăra, astfel, un an deplorabil și va începe sub cele mai bune auspicii unul nou, de cotitură.
Altceva îl apăsa, însă. Avea sarmale demne de un rege, dar garnituri și aperitive – ciuciu! Iar de băut, o votcă Absolut, probabil contrafăcută și puțin rose uitat pe fundul unei sticle.
„Dă-i dracu de bani”, își zise. „Încă mai am timp să ies să caut niște Moet. Sau măcar niște Armand de Brignac. Poate și o ceafă de nisetru și niște icre negre, aveau reducere la Berezka”.
Se îmbracă în grabă și ieși din casă. Străbătu atent mocirla eternă de iarnă a Drumului Belșugului, care strălucea orbitor în lumina oblică de amiază, până ieși la asfalt, pe sinistra stradă Bacriului. O haită de câini de curte lăsați liberi pe-afară, cu ocazia Sărbătorilor, îl depăși în fugă cu scheunături. Dan-Alexandru Radu se uită atent în spate să vadă ce i-a pus pe fugă, dar nu văzu decât o pisică neagră cu flocăraie ruginie în jurul pieptului, probabil o norvegiană de pădure, care își ascuțea ghearele cu limba aspră.
„Pis, pis, pis”, se făcu spre ea. Mâța era probabil de casă, pentru că acceptă indiferentă smotoceala.
„Parcă te cunosc de undeva”, îi zise Dan-Alexandru Radu, gâdilând-o la mustăți. Din senin, însă, pisica îl mușcă de un deget, apoi îl scuipă iritată și o luă la fugă printre schelele unui bloc în construcții.
Dan-Alexandru Radu bagă repede degetul în gură, încercând să prevină o hemoragie prea puternică și blestemele care îi umflau gâtul. Cu ochii după pisică mai avu la dispoziție doar opt sutimi de secundă să sară din calea unei Mazde care intrase scârțâind cu 90 la oră pe drumul cu limitare de viteză de 30.
„Bisou!!! Unde ești, cotârlă!!!”, îl auzi pe șofer răcnind agresiv prin geamul deschis.
Reni
Dan-Alexandru Radu găsise aglomerat mai peste tot la rafturile magazinelor de lux, așa că nu stătu să ia ce își propusese. Acum, după lăsarea întunericului, se uita nemulțumit la fileul de hering vopsit în roz ca să pară de somon și la sticla de Robby Bubble din frigider. Se consolă că măcar are sarmale, dar tot nu se simțea bine.
Ieși pe balcon să fumeze o țigară și dădu într-o tuse violentă, chit că afară erau temperaturi de primăvară. Intră nervos în garsoniera de două camere și își șterse transpirația de pe frunte cu un șervețel de bucătărie. Se plimbă apoi febril și somnolent prin casă sperând să nu adoarmă până la miezul nopții.
La 11.40 puse sarmalele la încălzit, iar la 12 fără două minute umplu o cupă de șampanie cu vodcă.
„10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, poftă bună!”, își ură de unul singur la miezul nopții, iluminat de focul de artificii de pe cerul de deasupra Militari Residence și zgâriat pe urechi de crizele de nervi ale câinilor din cartier și chiotele tembele ale vecinilor.
Se aruncă asupra sarmalelor cu ferocitatra unui pește abisal. Țeapă, însă. Sarmalele alea nu mai aveau niciun gust. Contrariat, făcu mai multe drumuri între aragaz și frigider ca să se asigure că nu cursese nimic în sarmale pentru a le face brusc atât de fade. Nu găsi niciun indiciu.
Rumoarea petardelor și a urărilor de la mulț eani din cartier fu depășită în decibeli de o litanie de înjurături care răzbătea din garsoniera de două camere a lui Dan-Alexandru Radu.
„După un an în care am stat izolat ca un pustnic în peșteră n-am nici măcar satisfacția unei porții de sarmale”, se văită acesta privind crunt dârele de zeamă de varză de pe faianță rămase după ce dăduse cu cratița de pereți.
Simți imperios nevoia să se răcorească și să-și ia câmpii. Se îmbracă în grabă și doar când era cu mâna pe clanță avu un moment de ezitare:
„Să completez oare o declarație în care să zic că merg la farmacie să-mi iau niște Xanax?”.
Dădu însă din mână a lehamite și ieși din casă nejustificat. Înotă o vreme furios prin băltoacele străzii neasfaltate a Belșugului, apoi ieși scrâșnind din dinți pe bulevard.
„Masca, țărane!”, îi strigă un șofer din goana mașinii.
Dan-Alexandru Radu aleargă după el pe carosabil, fâlfâind degete mijlocii până își pierdu răsuflarea. În timp ce gâfâia, se trezi scăldat într-o lumină stroboscopică.
„Gaborii”, își zise, dar când se întoarse observă că era doar o mașină decorată de Sărbători care îi dădea flashuri.
Cu spume la gură, Dan-Alexandru Radu văzu în coarnele alea de ren montate pe plafonul automobilului o provocare. Își luă avânt și se repezi cu capul înainte spre nasul roșu de pe grilă. În saltul său simți cum vibrează ca o săgeată în zbor spre bullseye. Pe urmă blackout.
Diagnostic
„Vezi că s-a trezit ăla”, auzi Dan-Alexandru Radu, printre propriile gemete, vocea indiferentă a unei asistente. Reuși cu mult efort să deschidă ochii și desluși un salon de spital, o asistentă care se juca pe telefon, într-un colț, și o doamnă doctor care se apropia de el cu o agendă în mână. Dădu să se ridice, dar un junghi acut între omoplați îl făcu să se culce imediat la loc.
„Alo, domnu’, mai știi cum te cheamă?”, îl întreabă doctorița.
„Dan-Alexandru Radu”, zise Dan-Alexandru Radu.
„Care e numele de familie”, plescăi nemulțumită doctorița.
„Care vreți dumneavoastră”.
„Nu, zău, domnu’ Dan? Auziți? Dar de ce ați ajuns aici vă mai amintiți?”
„Voi face acest exercițiu de memorie doar în prezența unui avocat”.
„Aha! Dar că v-ați rupt gâtul când v-ați repezit ca berbecul în mașina aia vă mai amintiți?”, zise doctorița și scoase o radiografie a coloanei din care Dan-Alexandru Radu nu înțelese nimic.
„Vedeți, domnu’ Alexe, aveți o fisură frumi la C8. Nu e foarte grav, dar veți rămâne cu sechele permanente”.
„Cum ar fi?”, se impacientă Dan-Alexandru Radu.
„A, nu mai sunteți șmecher acum, domnu’ Radu? Nimic serios. O reducere a dexterității. Nu veți mai putea curăța cartofi, rezolva cuburi Rubik, răsuci jointuri ori sarmale”…
Două lacrimi mari umplură ochii lui Dan-Alexandru Radu.
„Hai, gata, domnu’ Rădulescu”, îl consolă doctorița. „Auziți, vedeți că aveți și COVID”.
„La bafta mea, sincer, nu mă miră”.
„Da, dar e de-ăla mai special”.
„Cu mutație”?
„Nu, cu simbioză… Auziți, domnu’ Daniel? V-a mușcat recent vreo pisică?”.
„Da”.
„Una neagră, blănoasă?”.
„Da”.
„Vedeți că avea COVID. Dar și toxoplasmoză. De fapt o combinație simbiotică între SARS-CoV-2 și Toxoplasma Gondii”.
„Ce e aia Toxoplazma Ghandi”?
„E un microb care se transmite de la șobolan la pisică și de la pisică la om. Cauzează infecții minore, dar afectează și creierul. Cică te face să îți asumi mai multe riscuri, să fii mai imprudent. Auziți, domnu’ Răducanu? Cunoașteți vreun domn Chira?”.
„Nu cred…”
„Zic niște vecini de-ai lui că ar fi proprietarul pisicii. Că de trei zile o tot fugărește prin oraș, după ce a scăpat din apartament pentru că a lăsat-o singură de Anul Nou. În trei zile a mușcat vreo 24 de oameni. De care știm noi”…
„Ați avut deja 24 de cazuri de COVID combinat cu toxoblastoză”?
„Nu, 24 de mușcați. Infectări cu noul virus simbiotic vreo 540. Ăștia cu varianta combinată își asumă mai multe riscuri și răspândesc mai mult.”
„O întrebare, doamna doctor, de fapt două. Unu, când și dacă mă externez, pot să vă invit în oraș la un Cico? Și doi, dumneavoastră de ce nu purtați combinezon sau măcar mască de protecție?”
„Unu, mai vedem, doi, ce te freacă pe dumneata grija? Ia uite aici!”, și doctorița își suflecă o mânecă lăsând să se vadă cicatricea minusculă a unei injecții. „Alaltăieri m-am vaccinat”.
„Păi nu era vorba că produce efecte abia după 14 zile?”.
„Bine că ești dumneata deștept”, mai zise doctorița, întorcându-i spatele pacientului. Scăpără un chibrit pe un tub de oxigen, apoi își aprinse o țigară și suflă fumul pe geamul pe care îl crăpă 10 centimetri.
Jos, în stradă, românii se claxonau parcă și mai vârtos ca de obicei, înjurându-se și flegmându-se reciproc din mașinile cu coarne de ren.
Bucătarul Flegmatic 