Povestea unui gest foarte improbabil

I

Era o zi frumoasă de primăvară, în 1955, când Hugh Everett, în timp ce se grăbea spre Princeton, evită în ultima clipă să calce într-un căcat.

„Ce noroc că l-am văzut la timp”, își zise. Avea o întâlnire cu John Wheeler pentru a stabili subiectul tezei sale de doctorat și voia, firește, să lase cea mai bună impresie. Asta i-ar mai fi lipsit, să intre în biroul coordonatorului mirosind ca un sconcs. Grăbindu-se spre universitate, tânărul fizician ochelarist, ce dădea deja semne de calviție, se lasă pradă bogatei sale imaginații.

„Ce curios că am zis: «ce noroc». Oare norocul există cu adevărat ca proprietate a universului?”

Toate instinctele sale îi ziceau că răspunsul este nu. Încă de mic copil, pe când coresponda cu Einstein și devora cărți SF, învățase să îndrăgească determinismul. Dar acum studia mecanica cuantică și se simțea dator să vadă totul printr-o prismă probabilistică, chit că interpretarea de la Copenhaga îi cam stătea în gât.

„Ia să vedem”, își zise, „o interacțiune la nivel molecular dintre un axon și un neuron a dus la o decoerență cuantică care s-a tradus în realitate prin faptul că am văzut căcatul ăla la timp și am putut, astfel, să îl evit. Ăsta e norocul. Însă înainte de decoerența cuantică, moleculele alea neuronale erau într-o superpoziție în care exista potențialul unui număr aproape infinit de alternative. Dacă decoerența ar fi avut loc infinitezimal mai hacaná, aș fi călcat în căcatul ăla. Ăsta ar fi fost ghinionul”.

Chicotind, Everett își imagină un număr aproape infinit de universuri paralele în care același Everett și-ar fi târșâit pantoful pe gazonul campusului universitar în loc să își vadă liniștit de drum.

Brusc, junele se opri din mers și își trase o palmă peste fruntea pleșuvă. Își dădu seama că, dacă universurile paralele ar fi existat cu adevărat, toate probabilitățile alea greu de explicat din mecanica cuantică ar fi putut fi eliminate. Nu exista un singur rezultat arbitrar din triliarde posibile. Tot ce se putea întâmpla chiar se întâmpla, doar că fiecare deznodământ avea loc în tot atâtea lumi diferite care se ramificau la fiecare interacțiune cuantică. Nu exista noroc sau ghinion. Și totul putea fi determinat, exact așa cum insista și tataia Einstein.

Dădu buzna în biroul lui Wheeler și îi expuse ipoteza, omițând, desigur, partea cu căcatul. Îndrumătorul de teză strâmbă din nas când auzi ideea, dar se lăsă cucerit de entuziasmul junelui. În aceeași seară, Everett se apucă de primul draft al „Mecanicii undelor fără probabilitate” care avea să devină teza sa de doctorat.

Lucrarea stârni un hohot unanim de râs, un an mai târziu, printre fizicieni. Lui Everett i se recomandă, malițios, să se rezume la cărți SF, așa că junele își băgă picioarele în ea de carieră academică. Se angajă, în schimb, în armata americană unde puse umărul la dezvoltarea bombelor termonucleare.

Muri, într-un final, de inimă rea, la 51 de ani, când deja era alcoolic, fuma câte trei pachete de țigări pe zi și suferea de obezitate morbidă. În testament ceru ca cenușa sa să fie aruncată la gunoi, convins că acesta este un sfârșit potrivit pentru viața pe care a dus-o în cea mai rea dintre lumile posibile și consolându-se cu ideea că alți Everett, care arată că Brad Pitt și sunt stimați ca niște zei ai fizicii, încă duc o viață de huzur în alte lumi paralele.

II

40 de ani mai târziu, Dan-Alexandru Radu, momentan doar chelios, obez și fumător, scrâșnea din măsele în timp ce traversa în pas de pinguin pasajul stației de metrou de la Unirii. Citi pe un panou electronic că mai sunt două minute până când trenul de Preciziei va trage în stație și realiză că există o probabilitate de 99% să îl rateze din cauza mulțimii care se deplasează atât de încet. Se strecură totuși cu o abilitate de elefant printre partenerii de trafic pedestru, agățându-se de procentul ăla improbabil. Dădu, însă, de alt blocaj format din trupuri umane. Lungi gâtul și văzu că mai în față era loc căcălău ca lumea să grăbească pasul, însă toată mulțimea era ținută în loc de un lache care mergea ca melcul pentru că stătea cu ochii la telefon.

Dan-Alexandru Radu se imagină smulgându-i telefonul și strivindu-l de un perete. Știa însă că nu o va face. Era un om naiv și încă de mic pusese botul la faza aia cu importanța comportamentului civilizat. Scrâșni din nou din măsele, rașchetând câțiva micrometri buni de smalț și ajunse resemnat pe peron fix când se închideau ușile trenului de Preciziei.

Timp de opt minute, până îi veni următorul tren, se uită cu nara încrețită a dispreț pe sub mască la ceilalți oameni din stație, făcându-și planul de bătaie. Pe doamna grasă, care mânca covrigi cu masca pe gușă, avea să o arunce pe șine. N-ar mai fi putut, oricum, să se urce înapoi pe peron, deci Dan-Alexandru Radu s-ar fi putut concentra apoi asupra celorlalți.

Pe cei doi adolescenți care nu purtau mască deloc avea să-i dea cap în cap.

Rămâneau cei 10 – 15 indivizi din imediata apropiere care stăteau cu nasurile peste marginea de sus a măștii. Pentru ei, o serie de dosuri de palmă.

Pe gardianul cu mască de plastic, în caz că ar fi intervenit, l-ar fi dezarmat de pulan și ciomăgit, apoi, în combinație cu o serie de admonestări educative.

Însă Dan-Alexandru Radu știa că nu va face asta niciodată, așa că continuă să-și facă sânge rău în tăcere. Nici măcar nu-i mai păsa de virus, îl enerva mai mult că e singurul fraier care încă respectă niște reguli care sunt inutile dacă nu le respectă toată lumea.

După zece minute veni și trenul. Se urcă și reuși să ocupe colțul ăla bun, de lângă burduf, unde putea să se sprijine cu spatele de peretele garniturii, fără să fie nevoit să pună mâna pe vreo bară.

Călători în liniște două stații, până la Eroilor, când un alt individ cu masca sub nas se urcă și se sprijini la 10 centimetri de el, deși ar fi avut loc suficient în altă parte a vagonului.

În următoarele patru stații cântări serios opțiunea de a se preface că s-a dezechilibrat pentru a-i trage năsosului liber un vârf de bocanc la glezne.

Se stăpâni, totuși, cu prețul încă unui strat de smalț sănătos al molarilor. Coborî la Păcii, scoase sticluța cu dezinfectant din poșetă și se frecă îndelung pe mâinile-i deja solzoase. Era de fapt o tragere de timp, pentru ca grosul mulțimii să iasă din stație și să nu prindă aglomerația de pe scările rulante.

În cele din urmă urcă spre suprafață, având grijă să lase patru trepte distanță între el și persoana din față. Nu putea controla însă ce se întâmpla în spatele lui. Simți în tălpi vibrația cauzată de cineva care urcă scările rulante și se oprește fix pe treapta din spatele său. Auzi apoi susurul neînfundat al unor muci trași de un nas neacoperit.

„Aș putea să mă întorc și să-i zic ceva despre respectul pentru spațiul intim, nu doar în context pandemic, dar în general, în orice situație socială”, își zise Dan-Alexandru Radu. Însă nu era genul care să antagonizeze mârlanii. Își adresă un ultim apel la calm, și, ieșit în stradă, se îndepărtă cu pași rapizi.

Mai avea de făcut o oprire la Mega și putea apoi să se baricadeze între cei patru pereți ai garsonierei sale cu două camere, departe de lumea care îl irita din ce în ce mai tare.

Magazinul nu era aglomerat, așa că se mișcă repede. Pierdu însă mult timp când ajunse la casă. În fața lui era o doamnă care refuzase punga și insista să își bage acum singură marfa în propria-i sacoșă, și aia tot de plastic. Dan-Alexandru Radu numără fiecare produs pe măsură ce era introdus în plasă.

„15, 14, 13, 12, 11, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1.”

Însă operațiunea nu dură 15 secunde, ci cinci minute.

Apoi doamna mai zăbovi tot atât ca să scoată portofelul din geantă. Dan-Alexandru Radu se rugă să existe un card de credit contactless pe-acolo. Nu exista.

Urmă operațiunea numărării bancnotelor. Când doamna scoase și monedele și avu pretenția ca casierița să îi pescuiască din palmă suma exactă, Dan-Alexandru Radu aproape își pierdu cumpătul, fiind la un pas să o întrebe dacă nu cumva e din Ardeal. Se stăpâni, totuși, grație unui efort supraomenesc al voinței.

Apoi simți aburii unei expirații în ceafă.

Se întoarse, văzu doar o gușă acoperită de mască și îi futu celui care se așezase la zece centimetri în spatele său un pumn în vârful nasului neprotejat.

III

Urmările gestului lui Dan-Alexandru Radu fură mult mai severe decât acesta anticipase. Magazinul făcuse publice filmările de pe camerele de supraveghere ca să fie clar pentru toată lumea că paznicii n-ar fi avut cum să reacționeze la timp.

Imaginile fură rulate săptămâni întregi la televiziunile de știri, alături de detalii tot mai compromițătoare despre agresor. Triplu vaccinat, cu Facebook-ul plin de comentarii negative la adresa taximetriștilor sau a simplilor călători din metrou care nu poartă mască, omul era clar un vigilante conformist periculos.

De altfel, manechine cu chipul acestuia împodobit cu botnițe gen Hannibal Lecter fură purtate într-un cor de huiduieli în toate marșurile de protest coordonate de AUR și organizațiile prietene în care oamenii se plângeau nu doar de tirania restricțiilor, dar și de faptul că, iată, li se punea pumnul în gură, la propriu.

Sub presiunea străzii, procurorii se mișcară necaracteristic de rapid. La fel și judecătorii, care strâmbară din nasurile neacoperite la orice atenuantă adusă în discuție de avocatul apărării.

Lucruri mult mai grave se întâmplau, însă, în universurile paralele în care Dan-Alexandru Radu se stăpânise până la capăt și nu îl pocnise pe omul care îi suflase în ceafă, la coadă.

Invariabil, în toate aceste lumi, năsosul devenea pacientul zero al celei mai mizerabile variante de COVID posibile. Mai contagioasă ca rujeola și mai periculoasă ca turbarea, noua molimă extermina umanitate după umanitate.

Însă pentru că nasul bandajat, pacientul zero din universul acesta nu mai avu ocazia de a transmite tulpina sa mutantă și altora.

Mângâiat împotriva voinței sale doar de colegii de celulă, Dan-Alexandru Radu își regreta în continuare fapta în închisoare, fără să știe că, datorită lui, toată lumea rămasă trăia acum în cea mai bună lume dintre lumile posibile.